Poveste pentru Natalia: Aricică

Pot să mă cocoloșesc lângă tine, mamă? Da, pui mic. Hai aici! Aricică s-a făcut ghemotoc lângă mama lui și a adormit buștean. De data asta nu a cerut să fie mângâiat înainte de somn cum o făcea de obicei și nici cântecele, 4 la număr, nu a cerut. A obosit, s-a gândit mama lui Aricică.

Afară ningea domol și era atâta liniște în jur, că de ciuleai mai bine urechile, puteai sa auzi cum cad fulgii. Se așezau pufos pe pământul negru și puhav, care aștepta demult să fie nins, să fie și el pregătit de Crăciun.

Aricică și-a ridicat ochii spre cer. Îi era greu să-i țină deschiși pentru că fulgii îi intrau în ochi. Așa că a închis ochii. Fulgii. Albi, mari, ca niște pene. Zboară. Acum i se topeau pe față. Ce e viața unui fulg? De la cer până la pământ și gata? S-a întrebat Aricică. A deschis ochii și i-a văzut cum vin tot mai mulți spre el. Unul s-a așezat chiar pe năsucul său negru. Dar, surpriză! De data asta nu s-a topit, chiar dacă năsucul lui Aricică este calduț și, în mod normal, ar fi trebuit să se transforme într-o picătură care să semene cu un muc pe nasul lui Aricică.

– Hm, s-a gândit, Aricică. Sau nasul meu s-a stricat, sau acest fulg nu e fulg.

– Ba sunt fulg, să știi. Dar am hotărât să nu ma topesc.

Aricică s-a uitat în jur să vadă de unde vine vocea.

– Sunt eu, fulgul de pe năsucul tau. Nu mă vezi?!

Cei doi ochișori negri ai lui Aricică, ca două mărgelușe micuțe, s-au apropiat de năsuc să vadă minunea. Da, este un fulg alb ca toți fulgii, pufos și… vorbește.

– Noi, fulgii, nu trăim doar de la cer la pământ. Noi, de fapt, suntem nemuritori.

Aricică a înghițit în sec, dar nu a scos niciun cuvânt.

– Eu te cunosc. A strigat fulgul. Tu ești Aricică. Ești un arici tare de treabă, chiar dacă din când în când mai tragi câte un pârț.

Aricică s-a făcut roșu pe față, iar nasul i s-a înfierbântat și mai tare.

– Nu-i nimic. Să știi că nu e grav dacă tragi pârțuri. E drept că-s puturoase și neplăcute, iar dacă mai sunt și zgomotoase ai pus-o, o să râdă toți. Dar, pârțurile sunt, de fapt, aerul din burtica ta, care iese afară. Uneori faci ”râg” pe gură, dar uneori pârț pe… știi tu pe unde. Ai mâncat fructe după mâncare, probabil. Fructele se mănâncă înainte de mâncare cu o jumătate de oră. O știe orice pui de fulg. Dacă faci așa, o să vezi că nu mai ai probleme cu gazele. Sau ai mâncat repede. Mănâncă și tu mai încet, că nu dau turcii.

– Stai, stai, stai… A strigat Aricică. Oprește-te un pic.

Fulgul s-a oprit din turuit.

– Ești un fulg, în primul rând, iar fulgii nu vorbesc. Doi, tu vorbești despre pârț, e un lucru despre care nu se discută în public.

– Ha-ha-ha, unde vezi public?!

Aricică s-a uitat în jur și într-adevăr nu era nimeni.

– Bine, nu contează. Tu ești fulg. Tu nu vorbești.

– Ba vorbesc, chiar și cânt! Havana una-na-na! Hei!

– Gata, gata. Nu ai cea mai plăcută voce din lume, trebuie să recunoști asta.

– Heeeeeeeiii, nu-i politicos din partea ta să mă descurajezi în halul ăsta. Eu măcar încerc…

– Bine, dar te rog mai încet. Ne poate vedea cineva…Și fii de acord că nu e ok să stau de vorbă cu un fulg.

– Poftim? Dar ce, noi, fulgii, nu suntem ființe vii?

– Păi, până astăzi nu am știut că sunteți așa… Că puteți vorbi, cânta și că poate, te pomenești, faci șpagatul și chiar trage pârțuri?

– Puteai să te oprești și tu la cântat, înainte de șpagat și pârțuri. Ultimele două, într-adevăr nu le pot face. Prima pentru că sunt pufos, iar a doua că nu mănânc.

– Dar, cum se face că ești pufos dacă nu mănânci?

– Nuuuu, că nu mănânc. Noi, fulgii, bem lăptic special pentru fulgi. Asta e mâncarea noastră. Iar mie îmi place lăpticul și în consecință, după cum se vede, sunt pufos. Dar, fac sport, m-am pus pe slăbit, acum zbor mult…

– Stai! Cum ziceai că te cheamă?

– Fulgus-Pompilius, dar poți să-mi spui Pompi. Mama îmi zice Pompi, iar sora mea mă poreclește Popo. Știi tu, de la popou. Mă enervează, dar lasă că nici ea nu e mai brează. Și în cazul ei părinții noștri n-au fost tare inspirați și i-au pus numele Fulga-Carina. Iar eu o alint Mu-mu sau Carina-Margarina.

– Auzi, Pompi. Eu înțeleg. Chiar cred că voi fulgii sunteți vii și aveți viața voastră.

– Ari-ci-că, Aricică, iartă-mă, dar acum trebuie să mă topesc, ca să-mi urmez drumul meu.

– Cum adică? Abia te-am cunoscut!

– Știu, dar promit să vin la tine la următoarea ploiță de primăvară și de toamnă sub forma unei picături de apă. Și la iarna viitoare promit să vin!

– Promiți?

– Promit!

Aricică a oftat adânc.

Visează, s-a gândit mama lui Aricică și l-a învelit mai bine cu plăpumioara.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleNe-am trimis copilul într-o tabără de supraviețuire! :)