Reuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)

Cu pași grăbiți m-am îndreptate spre sala de festivități. Aci era vânzoleala adevărată. Bine, nu 90 de foști copii, acum bărbați și femei în toată firea, dar erau vreo 30-40. M-am uitat în stânga, în dreapta. Pfff. Recunoșteam doar un sfert din ei. Nu pentru că s-au schimbat în cei 16 ani. Pur și simplu, erau din alte clase paralele. Atât de paralele, că nu ne intersectam. Cum am zis, eu eram la real, ei erau la profil umanist. În plus, venisem destul de târziu în liceu, iar 3 ani nu mi-au fost suficienți să-i cunosc pe toți. Păcat. Aș fi fost fericit să țin legătura cu oameni atât de cool, îndrăzneți, puternici, haioși, harnici… Aș continua cu epitetele, dar trec la niște chestii mai triste.

Iată toată clasa de profil real care s-a adunat la liceu. 4 colegi. Mulți nu au putut veni, chit că erau în țară. Problema este că alții sunt plecați. S-au împrăștiat în toată lumea: Canada, SUA și toată Europa… M-am bucurat mult să-i revăd. De la stânga la dreapta: Io; Tania, despre care v-am spus în prima postare despre reuniune; domnul Boguș, celebru deja pe acest blog; Dana, cu ochii albaștri de felină; Mîțu, cu spiritul lui de antreprenor sadea.

Această hartă este dovada. Am încercat să ne dăm seama unde au ajuns colegii noștri, în ce părți ale lumii. Europa este plină de absolvenți ai Liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei. Câțiva sunt peste ocean. Harta nu este completă. Încă nu o completasem. Am făcut și un calcul, deh, sunt absolvent de profil real. Din 28 de elevi, câți au fost la mine în clasă, 11 sunt plecați din Republica Moldova. În plus, mulți dintre cei rămași nu ar spune NU unei relocări. Iar asta este trist, pentru că oamenii nu pleacă în număr așa de mare de la bine, pleacă de disperare.

Să lăsăm un pic partea asta dramatică și să ne scufundăm în nostalgie. În acest clip, filmat cu multă amabilitate de Tania, o să vedeți discursul subsemnatului. Ce pot să zic? M-am făcut de râs. Pentru că în loc să fiu serios, să subliniez aspectele importante și relevante ale educației primite, am vorbit despre lucruri mărunte, dar care mi-au rămas în memorie. Ce ciudată este memoria asta! Ne joacă niște feste extrem de ciudate. Țin minte foarte bine prima nota la matematică, da mă chinui să-mi amintesc formula lui Thales. Țin minte bine când domnul Stratan, proful de fizică, m-a învățat cum se dă mâna bărbătește, dar trebuie să mă concentrez mult ca să-mi amintesc cine naiba este Ohm și de ce este importantă legea lui? Tot din discursul meu veți afla de ce am fost fraier când am ales profilul real. Mi-a plăcut limba română, istoria, dar am ales matematica, fizica și informatica. De ce? Am zis, sunt fraierul care a vrut să-și demonstreze că poate face și matematică. Partea bună, așa i-am cunoscut pe minunații mei colegi. Iată-i vorbind mai jos.

Tania ne-a povestit despre cum și-a ales facultatea după liceu. Criteriul a fost că era coada mică la depunerea actelor. Deci, nu sunt singurul care alege într-un mare fel. Am început să o filmez când ne povestea despre Ziua Îndrăgostiților și despre emoțiile pe care le aveam când ne gândeam că nimeni nu o să ne trimită nicio scrisoare. Haios moment. 🙂

Dana, cea cu ochii de felină, a stârnit hohote de râs cu un aspect… mmmm, interesant din viața ei. Chestii pe care le înțelegem doar noi. 🙂 Dana nu s-a schimbat absolut deloc. E aceeași. Zâmbește la fel, vorbește la fel. Mie, de exemplu, îmi place tonul vocii ei. Este extrem de plăcut. Ah, da, a avut și o rochie foarte drăguță la reuniune. Ce să mai? Mereu a avut gust.

Mîțu este un adevarat businessman. Pe bune. Și ca un om de afaceri ne-a vorbit despre lucruri practice. Un tip pe care te poți baza și care s-a implicat mult în organizarea reuniunii de liceu.

Au fost și alți colegi, o să-i cunoașteți în următoarea postare. Au venit direct la petrecerea de după ceremonia oficială.

Închei povestea ceremoniei oficiale aci, nu înainte de a o pomeni pe doamna Jioară, profa de geografie. Nu știu câtă geografie am învățat, cert este că dacă mă întrebi care este capitala Ecuadorului, o știu. Dacă mă întrebi capitala Madagascarului, o știu. Știu chiar și capitala Hondurasului. Mare lucru pentru un jurnalist. A fost și doamna Postoroncă, profa de informatică, care ne-a terorizat cu limbajul Pascal și tot felul de chestii, de sunt dependent și acum de calculator. 🙂

A fost și domnul Botnaru, proful de educație fizică. Când m-a văzut, habar nu avea cine sunt și dacă i-am fost elev. Mi se pare logic, la cât de cuminte eram și la câți de mulți elevi a avut… I-am demonstrat că sunt fostul lui elev, i-am amintit că ne punea note în funcție de câte tracțiuni făceam la bară. Iar eu mai mult de 7 nu eram în stare și luam nota 7. Ei bine, ne-am dus în sala de gimnastică și am făcut tracțiuni de nota zece! Ce chestie! 🙂

A fost și doamna Stratan, cea care era directoare adjunctă, dar care a jucat un rol uriaș în viața mea. Atât de mare, că nu și-a dat seama inițial, i-am povestit io. Asta este deja altă poveste, pe care o s-o spun altă dată. Că este despre viață și despre întâmplări care îți pot schimba soarta.

(va urma)

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCum a fost la reuniunea de liceu? Petrecerea(ultima parte)