Reuniunea de liceu(partea I)

Vă eram dator cu o descriere a reuniunii de liceu la care am fost în weekend. Așadar, doamnelor și domnilor, promoția 2002, Liceul ”Onisifor Ghibu”, orașul Orhei, Republica Moldova.

Am ajuns la liceu cu 15 minute înainte să sune clopoțelul. Pe strada din față erau parcate un șir de mașini. Abia am găsit loc de parcare… Semn bun, mi-am zis. Cel puțin colegii mei au mijloace de locomoție, iar 16 ani nu au trecut degeaba. 🙂

În fața liceului m-a lovit însă liniștea. În închipuirea mea, aproape 90 de femei și bărbați în floarea vârstei arată… altfel, mai aglomerat. Atâția au fost în cele trei clase. Deci, mare mi-a fost mirarea să nu văd pe nimeni.

Dar am avut timp să mă analizez curtea liceului. Arăta diferit față de cum o țineam eu minte. Parcă mai mică, poate că am crescut între timp. Ce-i drept era mai verde, au fost plantați niște copaci.

Într-o parte, stingher pe o bancă, l-am văzut pe domnul Boguș.

Acum nu o să vă mint să vă spun că muream de plăcere și încântare să-l văd în timpul liceului. Oameni buni, sper să iertați un adolescent căruia nu-i prea ardea de matematică. Mai ales un elev care era la domnul Boguș în clasă. Iar domnul Boguș îi mai era și diriginte. Of! Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să știți următoarele. Domnul Boguș ne-a spus din start, în clasa a 10-a: ”copii, scopul vostru este să treceți BAC-ul.” Așa că orele dirigintelui, uneori și pauzele, erau pline de formule, de exerciții, de ecuații de tot felul. Am rezolvat toate exercițiile de BAC din ’91 încoace(exagerez, mă rog, de când s-a băgat BAC-ul în Republica Moldova). Și vreau să vă spun că devenisem buni. Chiar foarte buni la matematică. La BAC am șuierat. L-am respectat mult pe domnul Boguș pentru asta. Deși eram adolescenți cu sângele în clocot, vedeam eforturile pe care le depunea. Rupea din puținul său timp să ne pună la treabă și nu era ușor nici pentru el.

Dar m-am cam întins cu povestea. Spre deosebire de vremurile când la vederea domnului Boguș dădeam ochii peste cap, deschideam caietul cu pătrățele și ne afundam în integrale, derivate, acum m-am întins într-un zâmbet. Eh, ce vremuri… Ce plăcere era să-l văd pe fostul meu profesor de matematică, fostul meu diriginte, cel care m-a făcut să umplu sute de caiete de exerciții. Nu exagerez, chiar au fost sute.

L-am îmbrățișat. Și s-a întâmplat ceva ce era greu să-mi închipui în vremea liceului. Domnul Boguș mi-a zâmbit. Am făcut o poză. Profesorul meu de matematică nu s-a schimbat deloc. Absolut deloc. Chit că a ieșit la pensie. Aceleași glume, aceeași privire, aceleași gesturi. Nu-mi vine să cred că eu m-am schimbat, până și liceul nu arată la fel. Iar domnul Boguș e același.

Cu toată dragostea pe care i-o port domnului Boguș, l-am părăsit pe bancă, la soare. 🙂

El a rămas să-i aștepte și pe alți rătăciți ca mine. Io am intrat în liceu și m-am uitat la holuri. Vorba cântecului, nu știu dealul s-a mărit, ori eu am îmbătrânit. Pe vremuri, holurile erau mai mari, mai largi, mai… Acum păreau mai mici.

Și aici a fost momentul în care m-a lovit un val de nostalgie de era să mă prăbușesc. M-am uitat la florile de pe hol și m-am întrebat dacă erau acolo pe atunci. Mi-am amintit de scaunele pe care stăteam la vorbă și la chicoteli. M-am uitat la scările pe care alergam ca apucații să ne rupem picioarele când se terminau orele. Admiram pereții pe care îi sprijineam când discutam cu fetele… Stop. Aici mă laud și mint. Nu cred că există om pe lume să poată mărturisi cu mâna pe inimă că am înghesuit sau am fost înghesuit de vreo colegă la pereții ăia. Deh, băiat de la țară, retras, fricos de-a dreptul, rușinos ca o fată mare, dacă e să-l citez pe Creangă. Poate că ar fi trebuit să mă distrez mai mult la liceu, dar io am ales să învăț prea mult. Asta ca să-i ajung din urmă pe colegii mei, mult mai deștepți, mai citiți, mai pricepuți la matematică.

Iar acum în peisaj a intrat Tatiana Dobândă. Tadadadam. Nu-i știu numele ei de acum, dar pentru mine rămâne Tania. Rapidă la vorbă, dar ascuțită și la minte. Tania nu s-a schimbat deloc. La fel de prietenoasă și binedispusă. Ne-am bucurat că ne-am văzut, dar ne-am și întristat. Clasa noastră. Cea în care am rupt multe perechi de ghete și pantaloni de la talciocul din Orhei era încuiată și nici nu am găsit la nimeni cheia. Hm… Trist. M-aș fi uitat cu plăcere peste geam. Aș fi stat încă o dată în banca mea. Aș fi studiat din nou tabla unde mă treceau șiroaie de sudoare chiar dacă îmi făcusem tema. Dar nu pot fi perfecte toate. Nu? Mi-am făcut un selfie cu Tania în fața ușii. Acum e laboratorul de Istorie. A românilor și universală. Ceva ce mi-a plăcut mult în liceu, dar eu am ales matematica și profilul real, ca să-mi demonstrez că pot să stăpânesc și științele reale. În fine. Am plecat de acolo, din fața fostei mele clase.

 

Dar nu prea departe. Pentru că am găsit o clasă descuiată. Am intrat. Zic, Tania, hai să ne facem un selfie aci, să ne închipuim că e clasa noastră. Aia în care tu stăteai undeva în dreapta noastră. Eu eram cu Vanea într-o bancă, iar tu cu… Și aici m-am blocat. Am uitat cum o cheamă pe colega Taniei. Cea de care era nedespărțită și acum este plecată în Canada. Tania, ajută-mă! Olivia o chema? În fine. M-am bucurat că am văzut o clasă ca a mea, ca a noastră. Că am respirat aerul de acolo. Eram din nou puștan de 16-18 ani. Viața mea era înainte. Eram… Ups. Stai că ne strigă. Trebuie să mergem în sala de festivități. Acolo unde sunt mai mulți colegi.

(Va urma)

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleReuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)