Cum a fost la reuniunea de liceu? Petrecerea(ultima parte)

În articolele precedente vă povesteam cum a fost la reuniunea de liceu/partea oficială. În acest articol o să vă povestesc despre altceva. Despre petrecerea de după. Aceasta este poza pe care am făcut-o la plecarea din liceu. Ce să vă zic? Clădirea m-a umplut de nostalgie, chit că părea mai mică. Cred că îmbătrânesc. 🙂

Clasa A, B și C(în asta am învățat io, cu profil real). În această poză suntem iarăși noi, toți. Mă rog, câți am putut să ne strângem de prin lume, de prin Republica Moldova. Așadar, trecuseră 16 ani de când nu-i văzusem pe ei, colegii mei. Ca să celebrăm cum se cuvine, ne-am dat întâlnire într-un local de prin centrul Orheiului.

Pe lângă colegele mele frumos îmbrăcate, practic neschimbate, mă simțeam ca în prima zi de școală. Doar că atunci, sincer, nu știu dacă ar fi făcut poze cu mine. 🙂 Eram pripășit din altă școală, venit de la sat, puțin emotiv(de fapt, foarte emotiv). În plus, dacă e să vă spun sincer, nici nu prea aveam chef de distracție pe vremea aia. Eram pus pe învățat. Nu că mi-aș fi dorit asta. Pur și simplu, trebuia să recuperez. Veneam dintr-o frumoasă școală din sat, însă, vorba lui Creangă, ”la învățătură eram la genunchiul broaștei”.

Iată-le și pe Danele sau Danielele. Frumusețile de la oraș, de care nu m-aș fi apropiat nici la zece metri la liceu: Dana R. și Dana G. Ca să mă fac de tot râsul, recunosc: eram un speriat și jumătate, care a avut nevoie de 16 ani să facă această poză. Bine, ajutat și de Wanea, colegul meu de bancă. 🙂

Iată-l și pe Wanea. Un om bun, cu un simț al dreptății bine dezvoltat. Dacă aveți nevoie de un IT-ist deștept, specializat pe rețele IT(parcă asta era specializarea, nu-i așa, Wanea?), el e omul. Chit că își spune Wanea, este un bun român. Epatează prin numele său tocmai pentru că are caracter.

Aci e clasa ”C”, cu domnul Boguș la mijloc. Cum astăzi în Republica Moldova este prima zi de școală, articolul s-a nimerit la fix.

Pozele din acest articol sunt cele cuminți. Nu îndrăznesc să vă arăt pozele de la dansuri. Nu cred că vreți să vedeți niște adolescenți cu un pic de păr cărunt țopăind de mama focului. 🙂

Însă o să vă povestesc. Mă uitam la noi, cum dansam pe muzica acelor vremuri și mă întrebam, oare de ce facem asta? Suntem adulți în toată firea. De ce avem nevoie de această petrecere? De ce avem nevoie să-i vedem pe foștii colegi? Sunt niște oameni complet străini. Nu i-am văzut de 16 ani.

Oare pentru că voiam să știm cine și ce a ajuns? Cine și cât de bine a reușit în viață? Cine are mai multe sau mai puține kile? Răspunsul era evident. NUUUU! Noi ne căutam pe noi, pe copiii ce am fost altă dată. De aia dansam de mama focului pe Zdob și Zdub, pe Ozone sau pe Ivanushki International. Aveam nevoie de confirmarea fermă că încă suntem copii, că încă suntem vii, că mai avem o viață înainte.

Și mai e ceva. În fața colegilor care te știu bine – ești tu. Ăla de pe vremuri. Fără fandoseli, fără chestii închipuite. Ei te cunosc mai bine decât oricine… Ce să mai, ne-am simțit bine. Ne-am distrat ca pe vremuri. Eram doar noi, copiii de liceu. Am dat timpul cu 16 ani în urmă și am uitat de griji, de joburi, de probleme – a fost o explozie întârziată a adolescenței. 🙂

I-am întrebat în particular pe colegi: ”Ești mulțumit/mulțumită de viața ta, așa o vedeai acum 16 ani?” Am văzut o sclipire în ochii lor. O sclipire de adolescent. Unii mi-au spus sincer… nu prea. Iar asta nu este rău. Nu e rău deloc. Pentru că niciodată nu trebuie să fii pe deplin mulțumit. Trebuie să crești, să te dezvolți, să cauți altceva. Chit că ai 18 sau 35 de ani.

Ultima poză din articol este cu doamna Stratan. Doamna Stratan, directorul – adjunct, soția profesorului meu de fizică, acum la pensie. Iată de ce?

În anul de grație 2001, mi-am găsit o brumă de curaj și am mers la o emisiune de întrebări și răspunsuri la postul național de televiziune din Chișinău. Doar că am fost atât de emoționat, că nu prea m-am atins de butonul ăla blestemat din fața mea ca să răspund. Pe scurt, am dat cu mucii în fasole.

Șansa mea a fost ca un editor de imagine mai zăpăcit să mă fi scos complet din emisiune. Prezentatorul a spus, iar acum vi-l prezint pe Vitalie Cojocari, de la liceul ”Onisifor Ghibu”. Doar că momentul a fost tăiat. O greșeală de montaj.

Ce credeți că a făcut doamna Stratan? A pus mâna pe telefon, a sunat la televiziune și a întrebat de ce s-a întâmplat asta? Un gest aparent nesemnificativ, dar care mi-a schimbat viața. Televiziune m-a chemat la o altă emisiune, să se revanșeze, iar eu, de data asta, am strălucit. 🙂

Obișnuit cu camera, cu atmosfera, am răspuns corect. Am ajuns, cred, într-o semifinală, iar asta însemna că am câștigat o bursă la cea mai mare universitate privată din Republica Moldova.

Pe vremea aceea nu aș fi avut bani să-mi plătesc studiile dacă nu prindeam bursa asta. Familia mea nu avea bani pentru un contract. Iar bursa s-a potrivit mănușă. Datorită unui telefon, am ajuns să câștig o bursă, am ajuns să fac jurnalism, am ajuns să mă fac jurnalist. 🙂

I-am povestit asta doamnei Stratan și mai povestesc aici. Pentru că viața înseamnă multe lucruri care par să se întâmple de la sine, fără nicio legătură. Însă până și un gest bun, ce pare nesemnificativ, poate schimba viața altora. Așa că, faceți lucruri bune, oameni buni!

ps: Dragii mei colegi, ne mai vedem noi!

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleNatalia se joacă cu ”My Little Pony” și face primul ei Vlog pe COJOCARI.RO