Prima mea gafă părintească uriașă

Natalia s-a uitat cu multă seriozitate la mine și mi-a zis:

– Tati, trebuie să vorbim.

Io am făcut ochii mari. Nu atât de mari ca ai ei, dar tot m-am holbat speriat. Pentru că nu mă clinteam din loc, m-a luat de mână și m-a dus la canapea:

– Să stăm puțin aici ca să vorbim serios. Te rog să nu te fâțâi și să te uiți în ochișorii mei pentru că vreau să vorbim ceva serios.

În capul meu se activase partea de creier responsabilă de scenarii. Oare ce a făcut? Oare ce am făcut? S-o fi certat la școală cu cineva? A distrus laboratorul de chimie? Vrea să dea la jurnalism(coșmarul meu)? Stop. Ce laborator? Ce facultate? E clasa zero. Deci, să vedem ce treabă serioasă o avea. M-am pus pe ascultat:

– Tati, și-a continuat Natalia discursul, ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt. Vreau să spun că asta nu se face copilului tău. Ar trebui să te ții de cuvânt, că eu te-am crezut.

Este momentul în care mi-a căzut maxilarul. Până l-am căutat pe jos și l-am fixat la loc, Natalia a tot zis:

– Eu te-am rugat să-mi faci ceasul acela, vreau să-l port pe mână, dar tu nu l-ai făcut nici până acum.

Evident că știu de ceasul acesta. Blestematul ceas roz. E un ceas cu cartelă de telefonie mobilă pe care să-l folosească ăștia micii ca să-și sune părinții.

 

Evident că i-am promis și evident că vreau să-l setez ca să funcționeze. Dar dacă aș avea o jumătate de oră de undeva… Doamne, iar aseară am ajuns atât de târziu, ea trebuia deja să se culce. Eu eram rupt de oboseală după ce am stat o jumătate de zi pe aeroport să văd cum premierul Dăncilă îl așteaptă pe președintele Comisiei Europene. Mă rog, explică-i asta Nataliei. Eram vinovat, punct. Iar Nati continua și continua:

– Nu, tati, nu încerca să găsești scuze, ai greșit, ai promis și nu te-ai ținut de cuvânt.

De unde scoate cuvintele astea? Textele astea nu sunt folosite nici măcar de mine sau de mama ei. Totuși, avea dreptate. Chit că am încercat să-i spun că eu nu i-am spus când îi setez ceasul, ci doar i-am promis că îl setez, avea mare dreptate. Eu greșisem, eu i-am promis ceva și încă nu m-am ținut de cuvânt.

Și, flashback. În minte mi-a apărut chipul tatălui meu. Tânăr, cu părul negru, vâlvoi. Acum 20 și ceva de ani când se uita obosit la mine, după o zi cruntă de muncă. Se uita și îmi spunea că nu a avut timp să-mi repare blestemata de bicicletă. Iar eu nu-l înțelegeam. Doar mi-a promis… Tata mi-a zâmbit în flashback-ul meu și a dispărut. Când o să-l văd, o să-i amintesc episodul și o să-i spun că acum îl înțeleg.

Mi-am promis că o să fiu un părinte care promite și se ține de cuvânt. Să nu fac astfel de gafe părintești. Teoretic sunt la prima și cred că ar trebui să mă opresc aici. 🙂

Deci, Natalia, o să-ți fac ceasul ăla, dar nu trebuie să-mi amintești în fiecare lună despre asta. Glumesc, evident că o să-l fac. Mi-am și programat timp pentru asta. Să vedeți discuții serioase după aia dacă nu reușesc. 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCum scap de electrocasnicele vechi din casă? Unde le duc? Ce fac?