Prima zi de școală: un șoc!

Aveam 6 ani și jumătate când m-au dat la școală. Poate de asta nu am înțeles ce mi se întâmplă… Țin minte doar că a fost un șoc.

Într-o dimineață, ai mei m-au îmbrăcat frumos, de parcă mergeam la o nuntă, apoi m-au dus într-o direcție necunoscută. Aflasem ulterior că… la școală. 🙂

Io știam că la un moment dat o să ajung la ceea ce copiii mai mari numeau școală, dar nici prin cap să-mi treacă că asta se va întâmpla atât de curând! Credeam că voi fi mare, 10-20 de ani. Gen! 🙂

Când am pășit în curtea școlii, am rămas fără aer în piept. Era o clădire uriașă, cu fereste mari, cu copaci mari. Totul era mare. Doar noi – mici și neputincioși.

”Vezi că verișoara ta o să te ducă de mânuță”, mi-a șoptit mama de parcă era ceva de bine. Distanța de ani dintre mine și verișoara mea de clasa a 11-a(pe vremea aia școala din Republica Moldova avea 11 clase) o făcea la fel de străină ca și pe cea care urma să-mi fie învățătoare.

Cei de clasa 11-a mi se păreau niște uriași. Băieții în special. Faptul că ne-au luat pe umeri să sunăm din clopoțel mi s-a părut cu adevărat periculos.

Apoi toată lumea a plecat, iar noi am fost băgați într-o cameră mică. Aveam să visez camera aia mulți ani de atunci încolo. În special în coșmaruri. În alea în care vii nepregătit și ești întrebat, iar tu nu știi nimic. În alea în care ieși în fața elevilor și descoperi că nu ai hainele pe tine. În alea în care te întorci la școală, că nu ai dat niște examene, deși ești deja adult. Atunci nu știam că aia va fi clasa noastră. Clasa 1.

Pe atunci era doar ceva complet străin. Cu o femeie complet străină în fața noastră. Mai erau și 9 copii străini pe lângă mine. Da, 10 copii în clasa 1. Ciudat, dar cu 6-7 ani în urmă, într-un sat destul de mare din nordul Republicii Moldova, se născuseră doar 10 copii. Asta deși în clasa mai mare și în aia mai mică erau câte 40 așa că au fost împărțite în câte două clase, a și b.

Să revenim la povestea mea. Am fost abandonat de familie într-o lume străină mie. Fără mama, fără tata, fără frății mei, fără lucrurile care îmi erau dragi și pe care le știam atât de bine… Abandonat și părăsit. Acesta era sentimentul. Dar am rezistat. Nu am plâns. Ceea ce nu pot spune despre câțiva colegi, care aveau cămășile ude de lacrimi.

Era un șoc și nu înțelegeam cu ce am greșit de ne-au adus în chestia asta… Adică la școală.

Ps: în prima poză se vede un pic și din prima mea învățătoare(din păcate, nu am poza întreagă)! Doamna Gobjilă. O femeie cu suflet mare, cea care m-a ajutat să trec peste șocul de a fi abandonat la școală și căreia îi port un respect uriaș.

Comentarii Facebook

comments

Next Article”Nu alerga că o să transpiri”, cea mai comună expresie în parcurile din București :(