Antrenorul

Imaginea asta m-a surprins, dar m-a și emoționat. L-am urmărit pe om cu sufletul la gură. Este un antrenor special. Unul din cei mai buni antrenori pentru copii din câți am văzut.

Spun asta deși nu-l cunosc. L-am urmărit doar de câteva ori la Centrul Național de Tenis din București.

Criteriul meu de bază, când vorbesc de antrenorii pentru copii, este relația cu ăștia micii.

Să vă spun de ce. Cine are copii, cine a interacționat cu ei mai mult de o oră, știe cât de greu este să-i convingi să facă imediat ce trebuie, nu ce vor. Abordarea trebuie să fie altfel. La ei nu funcționează ceea ce merge în cazul adulților. Dacă nu ai găsit drumul spre inimile lor, nu ai nicio șansă să ajungi la creier!

Iar tipul reușea să-i facă pe copii să alerge, să lovească mingea, să sară. Asta deși… nu avea picioare.

L-am privit fascinat.

Mânuia căruțul cu lejeritate, iar copiii se lipeau de el imediat.

Faptul că stătea într-un căruț nu era o problemă. Dimpotrivă, făcuse din asta un avantaj. Copiii voiau să-l împingă, să-l prindă, să alerge după el. Norocoșii erau luați în cărucior ca să fie plimbați. 🙂

Un antrenor obișnuit le spune copiilor: ”hai, acum 2 ture în jurul terenului”. Antrenorul în scaunul cu rotile le-a spus: ”hai, acum 2 ture după mine”. Iar copiii îl urmau nebunește. Nu lăsau nici măcar rachetele din mâini.

Copiii nu îl vedeau pe antrenorul lor fără picioare. Pentru ei era un om ca oricare altul, un om pe care l-au acceptat imediat și l-au plăcut pentru ceea ce este și ce poate, ci nu pentru ceea ce nu are. Ar trebui să învățăm asta de la copii.

Am filmat doar câteva momente din antrenament. Vedeți în clipul de mai jos ce făcea. Cum se întorcea pe loc. Cum îi inițiază pe copilași să țină racheta corect. Cum îi face să lovească. Mă repet. E fascinant.

M-am gândit după aia la mulți dintre noi. Cei care ne plângem că nu ne merge în viață, cei care trăim o tragedie că nu ne putem cumpăra iPhone-ul preferat, cei cărora ne este lene să ne dăm jos din pat să alergăm o tură prin parc, cei pe care ne-a luat un junghi și ne-am dat de ceasul morții toată săptămâna… Noi ar trebui să-l vedem pe acest om în timpul antrenamentelor. Are atâta poftă de viață, deși este într-un scaun cu rotile.

Nu știu cine ești, antrenorule în scaun, dar acolo, pe teren, nu erai doar antrenor pentru copii. Erai un exemplu și pentru adulți. Respect!

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleDicționarul Nataliei