Funcționarul neospitalier

Când am intrat în biroul său, funcționarul nici nu a catadicsit să-mi răspundă la salut. A continuat să-și vadă de hârtiile de pe masă.

Era un om foarte important, iar eu eram un intrus în lumea sa superioară. Eram cetățeanul care îi tulbura Olimpul. Mă simțeam în plus, îi simțeam valoarea, mă copleșea chiar, dar situația mă amuza în același timp. Mă vedeam personaj din Kafka. Parcă eram tipul ce urma să ajungă la proces ori cetățeanul ce trebuia să treacă de toți funcționarii ăia de la castel.

Să revenim la mine, cel care se muta de pe un picior de pe altul în fața funcționarului. Biroul era cufundat într-o semiumbră, doar eu eram în lumină și extrem de jenat de situație. Nu știam ce să fac. Trecuseră vreo două minute, dar parcă am stat o oră acolo.

Mi-am repetat salutul respectuos.

O secundă, funcționarul de la birou a stat cu nasul în hârtii. Am crezut că vom sta din nou în tăcere, eu făcând pe umilul cetățean din Kafka, el jucând rolul funcționarului. 🙂 Dar nu s-a întâmplat asta. Minunea s-a întâmplat. Extrem de deranjat, omul și-a ridiat privirea de pe foaie spre mine. Capul îi rămânea aplecat. Se uita la mine peste ochelari.

– Vă rog să-mi semnați asta…, i-am întins hârtia pentru care am fost trimis în biroul cu pricina.

A luat hârtia, a mormăit ceva și s-a pus pe citit.

”Ce naiba citește acolo? Sunt două rânduri”, mă întrebam eu. Omul se uita la hârtie de parcă studia Mona Lisa. De parcă ar fi găsit o nouă formulă a vitezei luminii. Eu eram tot acolo, așteptând o blestemată de semnătură, întrebându-mă dacă să las amuzamentul la o parte și să pun piciorul în prag.

Când mă pregăteam să-l rog să se grăbească, parcă intuind că îmi crăpa răbdarea, omul mi-a semnat hârtia și mi-a întins-o fără să se uite la mine.

Am luat-o cât de încet am putut. Am vrut să-l fac și pe el să simtă așteptarea. Nu a zis nimic. Am luat într-un final hârtia mea și i-am urat din nou o zi bună. Nu mi-a răspuns nimic. Logic, nu putea să-mi ureze o zi sau o revedere bună, cât timp nu-mi dăduse binețe și, sunt sigur, nici nu prea avea chef de revederi cu mine.

Când să deschid ușa, am văzut lipită pe aceasta o foaie pe care scria următoarele:
”Vine omul, mai stă oleacă, dar mai și pleacă.
Când tac, tac. Când înghit, înghit, dar și când mă satur, Dumnezeu să vă ferească din calea mea, că praf vă fac.
Vizitele scurte sunt cele mai plăcute.”

Eram atât de absorbit de foaie, că am zăbovit cam mult în fața ușii. Când m-am întors spre funcționar, acesta se uita la mine și zâmbea cu toți dinții. 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleMoș Crăciun și... nervii săi.