Povestea celui mai bun om. Bunelul!

Se spune că după ce mori, cineva trebuie să-ți povestească viața. Se spune că trăim prin amintirile pe care le lăsăm. Bunelul meu nu mai este printre noi. A trăit 91 de ani fără 3 luni. O viață lungă, plină de lipsuri și griji, dar care nu i-au afectat câtuși de puțin bunătatea.

Bunelul a fost cel mai bun om…

Este cel mai greu text pe care l-am scris vreodată. Îmi rup cuvintele din suflet cu cleștele în timp ce șterg lacrimile de pe tastatură. Am așteptat să se aștearnă un pic de timp peste durerea despărțirii ca să fiu în stare să scriu ceva.

Știu, a trăit mult, dar asta nu mă face să accept moartea Bunelului. Nu pot. Aș fi vrut să treacă și peste iarna asta. Să îl mai văd o dată în viață. Să mai stăm de vorbă. Să-i aud vocea moale și bună. Bunele, nu accept că erai ”bătrân” și e ok să fii plecat. O să regret toată viața că nu te-am mai văzut o dată în viață…

Bunelul! Ce cuvânt frumos pentru un om cu adevărat BUN!

Bunelul! Așa i-am spus bunicului Profir dintotdeauna. Mai jos veți citi povestea lui de viață.

Bunelul s-a născut pe 4 februarie 1928. Regele Mihai I avea 7 ani. Trecuseră 10 ani de la primul Război Mondial. De zece ani Basarabia(astăzi Republica Moldova) era în componența Regatului României. Un lucru care l-a marcat pe Bunel pe viață.

De ce? Pentru că Bunelul a făcut ceea ce peste Prut se numește ”școala la români”. Era o adevărată diplomă. Se știa că dacă ai făcut ”școala la români”, ai carte. Chiar și comuniștii recunoșteau asta.

Se spunea cu titlu de adevăr absolut că ”2 clase la români bat 9 clase la ruși”. Și nu este nicio exagerare. Iar dovada a fost Bunelul, care nu a făcut doar 2 clase ”la români”, ci tocmai 7. Din păcate, părinții lui nu au avut bani să meargă mai departe la studii. Pe lângă alții, era ca și cum avea deja o facultate.

Bunelul îmi povestea cum îl tachina binevoitor pe învățătorul de matematică, absolvent al ”școlii rusești” cu formule. Îl întreba cu bunătate formula cercului, formule de algebră și tot așa… Ca să scape de întrebările la care de multe ori nu avea un răspuns, învățătorul îl ocolea jumătate de sat.

Și cum Bunelului meu i-au plăcut cifrele și era extrem de meticulos la socoteli, comuniștii l-au luat să numere banii Colhozului. Dar m-am grăbit cu povestea Bunelului.

Mai întâi a fost Războiul al Doilea Mondial. Bunelul era mult prea mic pentru a fi luat ”pe front”. Dar a văzut cu ochii lui ororile și efectele celui mai mare măcel uman. Povestea despre nemții în uniforme negre care au venit peste Cușmirca, sătucul din Nordul Basarabiei. Apoi despre rușii în uniforme gri care le-au luat locul. Nu avea cuvinte de laudă nici pentru primii, nici pentru cei din urmă. Apoi a supraviețuit foametei care a lovit populația după război: 1946-1947.

Anii 60 l-au găsit, după cum spuneam, angajat la Colhoz. Era un fel de contabil. A lucrat multă vreme aici. La un moment dat mi-a povestit istoria celor 2 ruble. Despre cum și-a dat demisia când a descoperit că-i lipsesc 2 ruble din calcule. I-am zis atunci cu admirație: ”Bunele, oamenii fură miliarde și se consideră cinstiți, dar matale porți povara celor 2 ruble pierdute prin socoteli atâția ani!” A dat din mână că nu-i nimic grav.

În 1962 se naște mama mea. Zina, o fetiță blondă, cu ochii mari și albaștri. Extrem de liniștită, calmă – îi seamănă mult Bunelului. Bunelul va avea în total 3 copii. Două fete și un băiat. Mama este cea mijlocie.

Apoi încep să-i apară nepoții. Mai întâi Leonid, apoi Vitalie, cel care scrie aceste rânduri. Dar viața nu-i dă voie să se bucure prea mult de liniște, în ciuda bunătății lui.

Mai întâi își vede soția(bunica mea) plecată dintre vii. Apoi soarta o ia de lângă el pentru totdeauna pe Natașa, fata cea mare, mătușa mea, o femeie cu o energie nucleară. O s-o port în suflet câte zile voi avea. Nu am mai pomenit o femeie cu o privire mai aprigă, nu am mai pomenit spirit mai corect și mai direct! Am plâns mult când nu a fost. Și Bunelul a plâns…

Viața însă trece, se scurge. Încet, încet. Zi, noapte. Iarnă, primăvară, vară și toamnă… Bunelul face 90 de ani. O viață atât de lungă. Atâtea lipsuri și nevoi, dar atâta bunătate. Nu l-am văzut niciodată pe Bunelul meu să se certe cu cineva. Nu l-am văzut ridicând vocea. A fost mereu calm, blând, bun, zâmbitor.

I se nasc pe rând strănepoții. Vlad, Alina și Natalia sau Natașa. Din pensia sa de nimic, de nici 60 de euro, le dă strănepoților bani să-și cumpere bomboane de fiecare dată când îi vede. Bunelul meu este/era de o candoare desăvârșită.(stop, pauză de șters lacrimile)

Într-o zi am scris un text pe acest blog. Textul a fost preluat de un ziar local din raionul Șoldănești, din Nordul Basarabiei. Mă închin celui care a avut ideea aceasta minunată de a prelua articolul despre Bunelul meu, despre povestea celor două ruble, despre sinceritatea și bunătatea lui. Mama mi-a povestit că i-a citit articolul, i-a arătat poza în ziar, iar bucuria lui a fost nemărginită.

Am fost atât de mândru de mine. Atât de mândru. De parcă aș fi luat Pulitzerul! Bucuria Bunelului meu a fost cea mai mare realizare jurnalistică.

Dar timpul trece. Bunelul se plânge tot mai mult că îl dor picioarele. Ieșirile lui afară sunt tot mai dificile. Mama îl îngrijește, însă vârsta e nemiloasă. La 91 de ani fără trei luni închide ochii pentru totdeauna. Într-o zi mohorâtă, rece și ploioasă de noiembrie pleacă pe ultimul drum. Este însoțit de familie, nepoți și strănepoți, prieteni, vecini și rude. Cel mai bun om din câți au existat vreodată… nu mai există! Bunelul Profir a murit…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleMoș Nicolae la Natalia (VLOG)