Valea Doftanei prin ochii Maiei(poze)

Maia are niște ochi senzaționali. De un albastru strălucitor precum cerul senin în miez de vară și extrem de talentați. Fără să fi făcut vreodată ceva cursuri speciale, reușește să surprindă chestii faine cu aparatul de fotografiat. Eu îi spun talent. Ea este modestă și crede că e vorba de oleacă de pricepere.

 

Acum o săptămână am petrecut un weekend în Valea Doftanei. O localitate din Muntenia, relativ aproape de Brașov. Acest articol conține instantaneele pe care le-a surprins Maia mea. Am fi avut mai multe dacă aveam inspirația să iau cu mine și încărcătorul pentru bateria aparatului de fotografiat. Chiar și așa, sunt fericit că a putut să facă niscaiva poze superbe. Din păcate nu o vedeți și pe Maia, ea este cu degețelul pe butonul declanșator!

 

Aici, de pildă, ne-am decis să scoatem o sanie care a fost uitată de ani buni sub un brad. Chestia e că sania este uriașă, aproape că a prins rădăcini, iar noi înfofoliți și cam puțini. 

 

Ajutoarele noastre de nădejde s-au dus să se joace cu cel mai prietenos cățel din câți există pe lume. Ciobănilă a fost în viața anterioară un om. Sunt sigur, altfel nu pot înțelege cum reușești să comunici telepatic cu el. Nati și Alex au fost cuceriți iremediabil de carisma acestui blănos nesuferit de amabil, bun și jucăuș.

 

Jocurile cu Ciobănilă(sau Ciobănică, nici acum nu știu cum îl cheamă corect pe mițos) au fost nemaipomenite. Dar Ciobănilă are instinct de supraviețuire. Reușea să se facă nevăzut când nu mai avea energie suficientă ca să țină pasul cu copiii. 🙂

 

Ce să zic? Între timp noi scoteam sania de sub brad și o pregăteam de ancorarea de mașină. Cu această ocazie mi-am amintit că în sălile de fitness au introdus un obiect pentru antrenament căruia i se spune sanie. Trebuie să o împingi și să o tragi ca pe o sanie. Totuși, nu se compară cu workout-ul real din Valea Doftanei.

 

Sania este concepută de localnici să fie legată de mașină. Are o bară lungă. Se agață frumos de cârlig și te trage mașina 4×4 pe coclauri de nici trăsură nu-ți trebuie. Foarte frumos.

 

După o scurtă plimbare pe drumurile întroienite,  Nati a comandat stop. Am oprit și am uitat să mai respirăm. Cerul era azuriu, copacii drepți ca lumânările, zăpada de un alb pur… Nati doar aducea perfecțiunea asta pe noi culmi! Noroc că era Maia acolo și a știut să le pună pe toate într-o poză(da, și o roată de la mașină).

 

Nu știu cine a dat primul startul. Nu am văzut decât cu coada ochiul cum copiii s-au împrăștiat ca prepelițele, iar primii bulgări au început să zboare răzleț. Începuse bătălia de la Valea Doftanei! 🙂

 

Am rezistat stoic luptei grele. Mă vedeți după ce am aruncat un bulgăre de zăpadă care s-a dezintegrat în aer. De la ger, zăpada nu se lipea deloc. Era pufoasă și extrem de afânată.

 

Dacă vi se pare că sunt cam alb pe geacă și cam încolțit, este pentru că am fost ținta celor mai mulți bulgări. Spre încântarea Nataliei, eu ratam țintele. Mă rog, mai puțin atunci când am vrut să-l ratez pe un copil și am nimerit un adult care nu participa la război drept în față. Nu cred că nu s-a supărat, chit că m-a asigurat acest lucru. Nu avea cum. Să-ți zboare nitam-nisam în față ditamai bulgăroiul de zăpadă pe neprins de veste… Cine s-ar putea supăra pe așa ceva? 🙂

 

Apropo, dacă aveți treabă prin Valea Doftanei și căutați ceva drăguț, de calitate și care să nu vă facă să vă căutați bani la șeicii arabi, întrebați de La boboc!

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCum mă descurc cu heitereala și trolajul de pe Facebook?