Nu poți, nu ești în stare, o să te faci de râs…

sursa foto

Nu sunt foarte pasionat de fotbal, nu în ultimii 10 ani. Dar a ajuns la mine acest clip unde Boloni, celebrul antrenor român, vorbea despre fotbaliștii români care pleacă cu mari speranțe în Vestul Europei, în campionatele puternice din Occident, dar nu reușesc să demonstreze mai nimic.

Boloni nu spune că ai noștri nu sunt talentați, că nu sunt buni sportivi… Dimpotrivă, zice că avem talent cu carul la fotbal. Doar că acestor fotbaliști tineri le lipsește motivația.

Vorbesc de fotbal, dar exemplul poate fi extrapolat la toate aspectele vieții noastre de… români.

Motivația? De ce nu o căpătăm? De ce o renegăm?

În minte îmi vine alt caz. Cineva mi-a povestit că era în căutarea unui vânzător pentru o tarabă/magazin dintr-un mall. Tot căutând așa, a intrat în vorbă cu un tip sau o tipă ce spăla toaletele în mallul respectiv:
– Uite, îți dau un salariu de 2 ori mai mare. Te-am urmărit, ești un om serios care își face munca sârguincios. Trebuie doar să înveți să lucrezi cu aparatul de casă, să vorbești politicos cu oamenii, să încasezi bani și să dai rest. Dar aici te ajută tehnologia. E foarte simplu, i-a zis patronul omului de serviciu din toaletă.
– Nu vreau să vă supăr, dar nu pot accepta, a răspuns omul de serviciu.
– De ce?
– Pentru că nu cred că mă pot descurca. Este oricum o responsabilitate prea mare să umblu cu banii, i-a răspuns respectivul, lăsându-l pe patron cu gura căscată.

Omul nu accepta să facă mai mult decât știa. El a ajuns la un nivel(dacă spălatul toaletelor poate fi numit nivel) și nu dorea să evolueze pentru că asta presupunea: responsabilitate, învățarea a ceva nou, ieșirea din zona de confort. Practic, îi lipsea curajul, dar mai ales – motivația.

La un moment dat am avut câteva discuții cu unii oameni care voiau să facă mai multe cu viața lor, să evolueze de la slujba mizerabilă pe care o urau la ceva la care se pricepeau destul de bine. Doar să fi căpătat un pic de experiență și sunt sigur ar fi devenit specialiști buni. Ar fi reușit. Nu aveau însă curaj să se miște. Rămâneau pe loc din două motive: ”ce or să spună oamenii?”, ”nu cred că reușesc!”

Poate că li s-a spus de prea multe ori: nu fă asta pentru că nu o să poți. Nu ești în stare și decât să te faci de râs, abandonează. Grav este că astfel de aberații li se spun și copiilor de către unii părinți sau profesori. Ceea ce mă șochează!

Ce-ar fi să nu ne lăsam duși de valul acesta al ”tu nu o să poți”-ului. Știți de ce? Pentru că noi putem. Ne-am închis în pușcăria propriilor frici și preferăm să stăm în prezentul mizerabil decât să intrăm în viitorul colorat, dar oarecum nesigur.

Nu știu dacă este o mentalitate colectivă, românească. Sper din tot sufletul să nu fie, să nu o am și eu.

Dar cel mai mult, sper să o fac pe Natalia, fetița mea, să ignore complet “nu o să poți”-ul și să creadă în ea, în steaua ei norocoasă.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleRețelele de socializare ne fac mai buni sau mai răi?