Avengers: Endsgame, filmul la care se râde, se plânge, te enervezi și… de la care nu mai vrei să pleci

sursa foto

La ”Avengers: Endsgame” am ajuns după ce începuse filmul. Am fost tipul de spectator pe care îl urăsc toți pentru că îi deranjează trecând peste picioare, printre rânduri. 🙂 Îmi cer scuze, dar am avut motivele mele întemeiate. Am stat la coadă să iau apă pentru că filmul are 3 ore și riscam să mă deshidratez de la lacrimi.

Doar că nu am avut timp să beau apa. Am stat cu ochii holbați la ecranul uriaș. Apropo, am luat cu mine la cinema cel mai mare critic al filmelor cu supereroi. Genul de om care nu ”se uită la prostiile astea”, ”niște desene animate”, ”nu se mai fac filme normale”. Doar că tot ce a văzut l-a convins pe criticul suprem că filmele cu supereroi merită să primească o șansă.

Nu sunt un mare admirator și nici un fin cunoscător, dar pot spune că am găsit în aceste filme mai multă emoție, mai multă realitate și joc actoricesc decât în nenumăratele producții care se doresc reale și emoționale.

Situația omului, fie și supererou, în condiții extreme naște trăiri deosebite. Avantajul SF-ului este că le poate modela la infinit. Așadar, îl înțeleg pe criticul meu, cel care s-a convins că aceste povești pentru oameni adulți nu sunt simple ”desene animate”.

Punct. Dacă nu ai văzut filmul, te invit să nu citești în continuare. Nu te supăra, dar o să dau niște spoilere.

 

Avengers: Endsgame este destul de simplu. Are 3 părți. Prima, în care eroii caută o soluție la distrugerea provocată de Thanos. Se chinuie. Disperă. Se îmbată. Se îngrașă foarte mult, vezi Thor. Până când apare Omul Furnică și ale sale incursiuni în microuniversuri.

Aici începe partea a doua. Eroii descoperă mașina timpului. Ce tare? Nu? Nu prea. Pentru că filmul propune o teorie a timpului în care dacă te întorci și strici ceva, timpul prezent nu se schimbă. Pur și simplu apare un timp paralel care curge altfel. Prin urmare, eroii hotărăsc să strângă din nou pietrele și să le aducă în timpul lor ca să pocnească din degete și să-i aducă pe cei omorâți de Thanos. Partea a doua este o incursiune în timp. O incursiune frumoasă, cu întâlniri neașteptate și sufletiste. Iron Man își întâlnește, de pildă, tatăl.

Chestia este că partea a treia a filmului este extrem de dramatică spre tragică și m-a enervat la culme. Cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din bătălie, Avengerșii comit o eroare la care nu s-ar fi gândit. Așa că în timpul prezent al lor vine din trecut un Thanos. Puternic cât toți eroii la un loc. Ei bine, Thanos ăsta vine și cu armata sa. Are loc o bătălie epică. Partea bună este că Avengerșii reușesc să-i readucă pe toți eroii la viață. Partea proastă este că nimeni nu poate să-l învingă pe Thanos. Nimeni, în afară de Iron Man care recurge la un șiretlic.

Partea enervantă despre care vă spuneam este că Thanos moare, dar duce cu el, pe lumea cealaltă niște supereroi. Nu vă zic pe cine. Nu vă zic când și cum. Cert este că treaba asta m-a cam derutat. Dacă tot e un film american, nu se putea să facă un happy-end clasic? În care toți trăiesc fericiți până la… alte filme. Știu, filmul nu ar fi avut atât de mult dramatism și îi scădea valoarea, să-i zicem, artistică.

Mă rog. Fiecare cu dilemele lui cinematografice. Apropo, filmul are 9 pe IMDB, iar asta nu este de ici colo. În sală se plânge, se aplaudă, se huiduie. Oamenii chiar trăiesc emoțiile. La final nu voiau să plece. Așteptau continuarea sau ceva scene… Nu a fost să fie. Deocamdată. Dar la cât succes a avut, este imposibil să nu apară o continuare. O fi fost un Endgame, dar dacă publicul este dispus să dea bani și pentru un AfterEndgame, de ce nu? 🙂

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCopiii au un umor ciudat. Exemplul ”Pippi Șosețica”