Copiii au un umor ciudat. Exemplul ”Pippi Șosețica”

I-am citit Nataliei frumoasa carte din copilăria mea – ”Pippi Josețica” și am descoperit că o vede diferit. Adică, diferit față de mine, adultul.

Desigur, țineam minte din copilărie că e o carte extrem amuzantă. Pippi își ținea calul în sufragerie, îi ridiculiza pe niște hoți, dar Nati m-a surprins. Știți care a fost momentul la care a râs cu lacrimi?

În carte se povestea cum Pippi ajunge la școală, iar profesoara o pune să facă tot felul de chestii. Aritmetică, desen. Când îi cere să scrie litera ”i”, Pippi se arată nedumerită că punctul seamănă cu caca de muscă.

Natalia mea se ținea de burtă hohotind. Am râs și eu. Dar nu de ce citeam, ci de râsul ei.

Asta m-a făcut să mă întreb. Oare mai ținem minte de ce ne-a plăcut cutare sau cutare carte în copilărie? Ce ne-a făcut să iubim anumite personaje? Dar mai ales de ce râdeam în hohote la unele povești ori situații din cărți și filme? Altfel zis, știm ce îi amuză pe copiii de azi sau pe copiii de ieri, ăia de eram noi?

De când am copil și comunic mai des cu ăștia micii, am descoperit că umorul lor este ciudat sau diferit față de ceea ce credem noi că ar trebui să fie umorul de copil.

O poveste în care strecori un pic de murdărie, o căzătură în nas, niște pantaloni rupți într-un loc nepotrivit, o căcuță, un pârț, un muc… este o poveste de succes, care se lasă cu râsete și chicoteli zgomotoase.

Desigur, dacă exagerezi, hazul dispare complet, iar copiii nu mai râd. Probabil că Astrid Lindgren știa asta, iar Pippi a ei a vorbit de căcuță o singură dată în toată cartea. Însă ce efect a avut asupra Nataliei!?

Restul cărții este cu alte poante, chiar mai interesante, aș zice eu, adultul, dar sunt… prea adult. Ce știu despre umorul copiilor? De fapt, este posibil să fi râs și eu la căcuța de pe litera ”i”, dar am uitat.

Am verificat teoria mea cu alți părinți. Așa e. Și copiii lor râd la cuvinte din astea, mai murdare. 🙂

Am verificat-o și la cinema. Eram la un desen. Un porumbel îi spunea altuia: ”mă duc să fac caca pe niște oameni”. Hohoteau copiii în sală cu lacrimi.

Acum că am descoperit apa caldă și umorul copiilor, trebuie să vă mai zic, povestea preferată a Nataliei este una inventată de mine în care îi povestesc de picioarele murdare ale unor copii. Râde și ar asculta-o la nesfârșit.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleParenting teoretic versus părinte în viața reală