Primul an de școală și Doamna!

Spre deosebire de începutul anului școlar, plin de activități festiviste, cu trilioane de poze și cu multă emoție, sfârșitul anului școlar a trecut scurt, sec și… cu o singură poză. (Nu e asta de mai sus, pe asta am făcut-o într-o vacanță în Viena, cu Castelul Schonbrunn în spate)

Poza de final de an am primit-o pe whatsapp. Era făcută la perete, într-un colț de clasă. Din instantaneu, îmi zâmbea fericită Natalia și, aș îndrăzni să spun, extrem de fericită Doamna ei învățătoare. Este foarte frumos să muncești cu copiii. Nu oricine ar putea. Doar că frumusețea asta este extrem de energofagă. 🙂

Am primit poza, am analizat-o o secundă și am aruncat cât colo telefonul. Eram grăbit și foarte ocupat. Mai târziu m-a lovit revelația. Bre, tată fără minte, fetița ta a terminat anul de școală. Primul an de școală din viața ei.

Am căutat poza. Am studiat-o cu mai multă atenție. Am văzut un copil plin de energie, toată cu plus, care îmbrățișa o femeie veselă, cu ochii albaștri, pe care nu puteai să nu o îndrăgești…

”Copilul meu a terminat primul an de școală, oau!”, mă gândeam eu sufocat de emoție paternă când mi-a zbârnâit din nou telefonul. Altă poză. De data asta era un document, un fel de caracteristică a Nataliei. Se vorbea despre vocabular, capacitățile sale fizice, cognitive și comunicative. Într-un limbaj academic eram informat ceea ce știam deja, că am un copil vesel, deștept, plin de energie și care o să aibă o viață minunată până la adânci bătrâneți.

Citeam aia, dar mă gândeam la altceva. La faptul că un an de școală, fie și de clasă 0, mi-a schimbat copilul. Natalia a devenit mult mai responsabilă și independentă. Are aproape viața ei, cu întâmplările și secretele nespuse. Școala a transformat-o din aproape bebeluș în aproape copilaș.

Cu toate hibele, problemele și năbădăile școlii românești, când am tras linie, am fost mai mult decât mulțumiți. Și mi-am dat seama de un lucru: că omul sfințește locul. Altfel zis, în școala românească gimnazială este foarte importantă Doamna. Poți să-ți trimiți copilul în creierii munților, într-o școală fără acoperiș, cu veceul în pădurea plină de urși și lupi, unde zăpada este de 3 metri 4 luni pe an… Nu-i bai. Doar să aibă noroc de un învățător bun!

Da, Doamna contează mult.

Să fie genul de persoană de care îți amintești cu drag când ai 30 de ani și un copil în clasa 0. Genul de persoană care te învață să scrii corect, dar care, foarte important, te ajută să devii omul ăla mișto și bun. Știți voi, omul care luminează locul în care intră… Nati a avut norocul ăsta.

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCăștile și austriecii