Inocența, basarabenii și ”domnul sculptor Brâncuși”

La începutul anului 2020 am fost martorii unei dezbateri foarte ”naționale” pe subiectul: Irina Rimes, ambasador Brâncuși. Extrem de multă lume a avut idei, păreri.

Înainte de a citi ce vreau să vă spun, să fac un ”disclaimer” răspicat. Această postare nu conține păreri personale ale subsemnatului, doar observații, informații, explicații și o teorie. Departe de mine gândul să comentez campania de PR inițiată de minister, nu am experiență în acțiuni de acest tip. Declin categoric priceperea în domeniu. Nu vreau să justific nimic. Nu iau apărarea nimănui. Nu comentez cât de pricepută și potrivită era Irina pentru o astfel de poziție. Părerea mea o s-o țin pentru mine. Ministrul Culturii, Irina Rimes sunt adulți și pot duce responsabilitatea deciziilor lor. Să purcedem, că e mult de citit…

”Domnul sculptor” a zis Irina, iar o anumită parte a audienței s-a scandalizat. Nu spun că oamenii au dreptate, nu spun că greșesc. Spun doar că este o adresare pe care o s-o regăsiți des peste Prut.

Exemple.

Primul. Doi cetățeni moldoveni se pot certa, se pot bate, dar când vine un polițist, certăreții vor vorbi unul despre celălalt cu apelativul domnul/doamna care a făcut, a înjurat, a zis. Niciun fel de respect, la Chișinău când spui domnul/doamna, vorbești mai mult despre tine, despre educația ta, nu despre cât de rău sau bun este celălalt.

Alt exemplu. Când a vorbit despre Eminescu, Grigore Vieru a scris:
”La zidirea soarelui se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi muncind întocmai ne-am ales cu,
Ne-am ales cu Domnul Eminescu.”
Deci, domnul Grigore Vieru a scris versurile, iar domnul Ion și doamna Doina Aldea Teodorovici au cântat imnul numindu-l pe Mihai Eminescu, ce să vezi, domn.

Încă un exemplu. Când a venit la interviul meu, Irina Rimes mi-a confirmat că are această problemă în România: îi domnește pe oameni, iar ei se simt inconfortabil, vor să fie tutuiți. Deși vin de peste Prut, nu am făcut o excepție. Am rugat-o pe Irina să ne tutuim. Ceea ce s-a și întâmplat în timpul filmării. Mai apoi, când a scris pe Facebook despre interviu, Irina Rimes a zis: ”un interviu fara taieturi la montaj, mai schiop, dar foarte sincer cu domnul Vitalie Cojocari care astazi m-a facut sa ma simt acasa in platoul lui de filmare.” Vedeți captura.

Domnul… Din nou domnul… Eu, domnul?

La Chișinău domn/doamnă nu este doar persoana parfumată, cu haine de soi, într-o mașină nouă, cu un cont plin de euro sau cu câteva facultăți și mii de cărți citite. La Chișinău domn/doamnă este și cel/cea care vinde pătrunjel în Piața Centrală și cel/cea care cerșește lângă sediul Poștei Centrale.

Nu are nicio legătură cu încărcătura semantică a cuvântului în România. Cum am zis, la Chișinău, când îi spui cuiva că e domn/doamnă, exprimarea vorbește mai mult despre tine și mai puțin despre cel căruia îi este dedicată.

Dar de ce? Cum s-a ajuns aici?

Am o teorie bazată pe niscaiva observații empirice. O să vă spun ce am observat la moldovenii mei de peste Prut. Sunt… inocenți. Orice și orișicâte se vor fi spus despre cetățenii moldoveni, țineți minte: în relațiile cu cetățenii români vor demonstra cea mai profundă inocență. Excepțiile pe care le regăsiți în știrile despre killeri, oligarhi corupți, contrabandiști sunt doar excepții.

Cunosc suficienți cetățeni moldoveni care, eufemistic vorbind, nu sunt fanii României. Nimic deosebit, pun doar o placă binecunoscută despre cum moldovenii și românii nu sunt la fel, o placă presărată cu supărări vechi sau inventate. Doar că acești cetățeni moldoveni se transformă brusc când în fața lor răsare un cetățean român sadea. Transformarea este cu adevărat spectaculoasă la sate.

”Neiubitorul” de români îl va lua de gât pe ”românaș”, îl va băga aproape cu forța în beci, ”va da cep polobocului” cel mai bun, iar de aici încolo… Eh, de aici încolo: ”Deșteaptă-te, române”, ”Treceți, batalioane române, Carpații”, ”Noi suntem români”, ”Cântă cucu-n Bucovina”, ”Trandafir di la Moldova”.

O adevărată explozie de patriotism. O iubire de Românie care până atunci a stat în letargie iese la suprafață cu violență și candoare.

Nu, nu are legătură cu ipocrizia. ”Basarabenii” sunt sinceri până în măduva oaselor. Sinceri și inocenți. Pentru că există în basarabeni această inocență dulce, blândă, puternică, care în România este considerată rudă cu naivitatea.

Nu este naivitate. Inocența cetățenilor moldoveni este un cocktail de candoare, simplitate, sinceritate și optimism. Oamenii aceștia au dezvoltat inocența în anii în care au fost despărțiți de România. Generații întregi au stat rupți de România cu o mică pauză de 22 de ani. Întrebați orice istoric dacă moldovenii de peste Prut au ales să se despartă de România.

Teoria mea este că ei au fost ca un copil înstrăinat cu forța de familie și care dezvoltă o serie de mecanisme de apărare, inclusiv inocența ce se manifestă în limbaj, comportament, atitudine, relații interumane.

Ceea ce spun mai sus este doar o teorie personală bazată pe observații empirice. Vă rog să o tratați ca atare.

M-am gândit mult dacă merită să scriu textul de mai sus. Nu voiam să deranjez dezbaterea cu explicațiile mele. Până la urmă oamenii au dreptul să aibă păreri, chit că este vorba despre sculptură, muzică sau PR.

Am luat decizia să public textul abia după ce am văzut o serie de ”invitații” adresate basarabenilor, inclusiv mie, de a se întoarce de unde au venit. Alții au luat prăjina și s-au manifestat(din fericire online) împotriva impurităților românești care vin de peste Prut. Au fost și indivizi care au cules din vocabularul lor sărac cele mai negre și abjecte cuvinte și le-au aruncat spre cei cu origini în Republica Moldova.

M-am gândit, nu fără inocență, că dacă explic niște lucruri, unii or să le înțeleagă…

Comentarii Facebook

comments

Next ArticleCum facem sport acasă în izolarea provocată de Coronavirus? (Vlog)