Virusul care ne omoară bunicii

Ploua. Mergeam cu familia spre cimitir. Îl înmormântam pe bunelul. Bunelul Profir!

Eram acasă, în satul în care m-am născut. Bunelul Profir a murit la 91 de ani fără 3 luni. Picăturile de ploaie îmi ascundeau lacrimile. Dar nu-mi păsa. Voiam să plâng. Voiam să plâng tare, în sughițuri, ca și atunci când eram copil.

Voiam să plâng în ciuda celor care veniseră la moartea unui om bătrân. Rude îndepărtate, cunoscuți de-ai bunelului sporovăiau câte în lună și în stele. Era un drum lung. Ploaia era neplăcută. Își mai ușurau drumul vorbind în surdină.

Pentru ei era un om care ”își trăise traiul și-și mâncase mălaiul”. Avuse o viață lungă cu bune și cu rele. Lăsase în urmă 8 nepoți, 4 strănepoți, văzuse un război mondial, își îngropase o fiică…

Dar eu plângeam. Plângeam ca un adult, fără sughițuri, în ciuda acestor argumente cinice și cumva logice.

Mie nu-mi păsa că avuse o viață lungă. Încă voiam să-i aud vorba calmă. Îmi era dor de obiceiul lui de a începe orice discuție cu ”șanti”. Voiam să-i văd privirea albastră. Îmi lipsea obrazul țepos, mâna sa caldă și puternică.

Mergeam spre cimitir și încercam să trezesc în memorie ultima amintire cu bunelul. Eram pe picior de plecare. Venisem pe weekend în sat. Stătea în patul său de lângă soba caldă. Era obosit, era bolnav, îl durea tot corpul, avea aproape 91 de ani… Înainte de a pleca spre București am stat o jumătate de oră de vorbă. Puțin.

Am vorbit mai mult eu. Lui îi veneau greu cuvintele, dar înțelegea tot. Avea privirea vioaie și vedeam că îi place să mă asculte. Am stat doar o jumătate de oră și îmi pare așa de rău. Mereu regretăm că am stat atât de puțin cu oamenii pe care i-am iubit, dar i-am pierdut.

Bunelul avea 91 de ani fără 3 luni când a murit. Nu pot exprima în cuvinte cât de mult mi-aș dori să-l știu în viață. Să știu că am unde să mă duc în sat, să stau lângă un pat, să povestesc, iar el să-mi spună a mia oară povestea despre diferența de bani pe care a avut-o când era contabil la Colhoz. Cât trăia bunelul Profir încă eram nepoțel. Acum nu mai sunt.

Mi-am amintit de bunelul Profir, de dorul meu. Mă uit cu câtă ușurință spun oamenii: ”nu-i grav, virusul ucide doar bătrânii.” Mă dor aceste cuvinte.

Oamenii care spun toate astea nu au avut bunici, bunei, nu au fost nepoți?

Comentarii Facebook

comments

Next ArticlePovestea ”Hristosonvetului”