Moștenirea lui Mircea Snegur

Un eveniment important a avut loc la Chișinău în weekend. A murit primul președinte al Republicii Moldova, iar eu vreau să vă povestesc despre asta.

Felul în care Republica Moldova și-a luat adio de la primul său președinte a fost impresionant.

Centrul Chișinăului, agitat și aglomerat chiar și în weekend, a avut parte de o tăcere de mormânt la trecerea sicriului.

Mircea Snegur a fost numit ”Părintele fondator”, iar înmormântarea a fost udată cu lacrimi chiar și în discursurile oficiale.

Moartea unui șef de stat este un prilej de a se vorbi despre moștenirea sa. În acest caz au vorbit adversarii, au vorbit prietenii, au vorbit cei care îl uitaseră, cei care îl trădaseră.

Mircea Snegur este o persoană complexă. A fost omul care a influențat viața a milioane de români.

A greșit, a reușit lucruri istorice, iar acum românii au ocazia să-l privească fără filtre și fără prejudecăți pe primul președinte al Republicii Moldova.

Tocmai de asta îmi propun să vă prezint informații, să vă explic contexte, să caut să vă lămuresc decizii istorice. Voi invoca tot ceea ce au spus oameni care l-au cunoscut bine. Istorici, deputați și politicieni din acele vremuri.

Știți, simt uneori un regret dureros când văd că în partea asta a Prutului, cea în care locuiesc azi, se știu prea puține despre partea cealaltă a Prutului, cea în care m-am născut.

Apoi îmi amintesc că sunt jurnalist, îmi alung regretele și mă pun pe scris. Este cazul și acum.
Să purcedem.

Mircea Snegur s-a născut în 1940, în plin Război Mondial, în România, județul Soroca. Doar că la terminarea războiului devenise, la fel ca alte milioane de români, fără vreun plebescit, cetățean al altei țări. Al Uniunii Sovietice.

A trăit de mic copil durerea de a fi român în Basarabia.
Familia sa a trecut prin foame.

Bunica sa, Eufimia Snegur, a fost deportată în Siberia în 1949 și a murit în timp ce defrișa taigaua siberiană.

Un copac a strivit-o, iar rudele nu-i cunosc nici mormântul. Dumitru Țâra, consilierul lui Snegur a vorbit despre spiritul românesc din familia primului președinte.

Părinții micuțului Mircea ascultau în surdină postul Radio România. Mama sa îi trimitea scrisori în limba română cu grafie latină chiar și când era student la agronomie în Chișinău.

Mircea Snegur pare definiția omului providențial. Adică a fost omul potrivit, la locul potrivit, în timpul potrivit. Și, foarte important, trebuie atribuit epocii sale – nu poate fi judecat după criteriile de azi, spun cei mai mulți istorici de la Chișinău.

Dorința de a pricepe tainele pământului l-au făcut să zboare pe sub radarul KGB.

În ciuda numelui românesc, a rudelor deportate, a legăturilor nesănătoase, a limbii române cu grafie latină folosite în familie, este lăsat să-și facă doctoratul în agronomie. A fost pasionat de științele agricole și a ajuns directorului unei instituții de cercetare de renume.

Este vorba de Institutul ”Selecția” din Bălți, care există și acum și are cele mai multe brevete de invenții din Republica Moldova.
Cariera în nomenclatura sovietică și-o începe de la funcția de președinte de Colhoz(un fel de CAP), a crescut pe linie de partid până la șef pe raion. În 1987 devine secretar pentru agricultură la Chișinău, un soi de ministru al Agriculturii.

Istoricii Ion Varta și Igor Cașu explică succesul său prin faptul că bolșevicii trimiteau ruși la Chișinău pe funcții de conducere. Numai că aveau nevoie și de oameni de-ai locului, să le vorbească băștinașilor pre limba lor, să le dea senzația că regimul sovietic nu-i neglijează cu totul.

Mircea Snegur se potrivea profilului.

Român din Basarabia, cu vorbă și caracter moale, fără prea multe ambiții politice, era un specialist în agricultură și… cam atât.
Ca să știți, pentru sovietici Basarabia era în primul rând o mare livadă, o uriașă vie și un gigantic bazin legumicol.

Dar, în continuare, despre soarta lui Snegur o să mă ajute să vă povestesc chiar… Mircea Snegur.

Am intrat în posesia unuia din ultimele sale interviuri, nepublicat încă. Îi mulțumesc celui care mi-a dat materialul. Sunt convins că-i va ieși o carte interesantă pe care să o citiți pe nerăsuflate.

Așadar, ajuns în funcții de conducere la Chișinău, tânărul doctor în agronomie demonstrează rapid o calitate pe care inclusiv adversarii său au descoperit-o mai târziu: adaptabilitatea.

Deși părea un om cu voce și caracter moale, avea un spirit practic remarcabil. Semn că era obișnuit să găsească soluții la probleme imposibile.

Iată un exemplu.

Povestește cum încă din prima zi de secretar pentru Agricultură în CC(Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova), URSS i-a băgat pe gât lupta cu alcoolismul.

Pentru sovietici asta însemna un singur lucru: defrișarea viilor pentru vin și înlocuirea cu viile pentru suc. Snegur s-a adaptat situației și împreună cu aliații pe care și i-a făcut în CC a întocmit un plan prin care să scoată viile care erau mai bătrâne și să le înlocuiască. Au plantat vii cu soiuri din Franța. Acum vinurile moldovenești beneficiază de această îmbunătățire și sunt bine cotate pe piața internațională, povestea Snegur.

Între timp, în URSS lucrurile se tulburau mai ceva ca vinul. Aflat sub o presiune economică uriașă, colosul comunist se prăbușea.

Gorbaciov lansase Perestroika, Glasnosti. A fost momentul în care Mișcările Naționale din Republicile Sovietice care formau URSS au început să ceară drepturi pentru popoarele strivite de Cortina de Fier.

Nu a făcut excepție nici Basarabia.

Deși voia reforme, lui Gorbaciov nici prin gând să-i treacă să renunțe la teritoriile pe care URSS le controla. Așa că își căuta în Republicile Sovietice conducători locali care să se potrivească vremurilor și reformelor.

Vechii comuniști de la Chișinău țineau cu dinții de obiceiurile bolșevice.

În acest context, spun istoricii, în luna iunie 1989, blândul secretar pentru agricultură din Moldova Sovietică, Mircea Snegur, își începe cariera politică. Iată cum.

De la Moscova vine o echipă care tună și fulgeră, vrem schimbare la vârf, schimbați președintele Sovietului Suprem al Moldovei Sovietice. Candidatura lui Snegur părea cea mai puțin probabilă datorită profilului său de… țăran, așa cum se autointitula uneori Snegur.

Doar că rușii parașutați în capitala Basarabiei îl voiau pe el.
Blândul și domolul agronom, îndrăgostitul de pământ și fără ambiții politice, șef pe Republica Sovietică Socialistă Moldovenească? Cine s-ar fi gândit?

Există însă o explicație pentru această alegere.

Moscova voia să liniștească apele în Chișinăul în care se trezea la viață limba română. La Teatrul de vară din oraș se organizau mitinguri mari. Oamenii cereau să-și vorbească limba, să scrie cu grafie latină.

Dacă punem un om de-al nostru, pe care să-l controlăm, dar să fie moale și de-al locului, vom reuși să-i liniștim pe nemulțumiți, a fost planul inițial de la Moscova.

Hai să-l și testăm, au zis ei.

Comunistul Vladimir Voronin, pe atunci ministru de interne, povestește că a mers și l-au rugat să se ducă la Teatrul Verde. Spune că era un om mai blând, mai moale, iar oamenii l-au acceptat și au scandat ”Mircea Snegur și Poporul”.

Trebuie să știți un lucru important, spun istoricii. Mircea Snegur era un om al nomenclaturii comuniste din acele vremuri. Fără dubii. Chiar dacă era născut și crescut în Basarabia, fusese la început un produs al puterii sovietice. Vladimir Voronin nu a fost printre oamenii politici apropiați de Snegur, dimpotrivă.

Faptul că a mers în fața protestatarilor a impresionat instant. Dovedea curaj. Ceilalți nomenclaturiști tremurau în birouri.
Puterea Sovietică l-a împins în fața poporului, iar românii din Basarabia l-au aclamat pentru că le vorbea limba.

După ce și-a căpătat legitimitatea și susținerea populară, Snegur și-a demonstrat din nou adaptabilitatea. A mers mai departe decât și-au închipuit colegii săi comuniști.

A preluat toate lozincile strigate în română de sute de mii de basarabeni pe străzile Chișinăului: suveranitate, independență, grafie latină și le-a legiferat. Asta deși Basarabia era încă în URSS.

Simțind valul de eliberare de Uniunea Sovietică, s-a adaptat și politic. A jucat rolul său la nivelul Uniunii Sovietice. De pildă, a avut curajul să se opună lui Gorbaciov.

Blândul și bunul agronom a refuzat ca pe teritoriul Basarabiei să aibă loc referendumul cerut de Gorbaciov de păstrare a Uniunii Sovietice pentru că Moldova se pregătea să se rupă de URSS.

Ce nu știa Snegur este că spiritul imperialist nu renunță atât de ușor la un teritoriu, iar prețul plătit trebuie să fie… sângele. Cel puțin asta spun istoricii.

Gorbaciov l-a și amenințat pe Snegur.

Ca lider al Moldovei, stat încă în Uniunea Sovietică, Snegur era chemat la Moscova. Următoarea discuție a avut loc în biroul lui Gorbaciov, care cerea semnarea unui Tratat Unional care ar fi păstat URSS.

Mircea Snegur povestește că Mihail Gorbaciov l-a amenințat că va avea în Moldova Republica Transnistreană și Găgăuzia, iar totul era aranjat deja.

Să vă spun ceva despre Transnistria. Bolșevicii de la Moscova aveau un obicei. Alegeau o regiune dintr-o republică sovietică și investeau masiv acolo.
Construiau uzine, industrie grea și duceau în regiune mulți angajați vorbitori de limbă rusă. Astfel că rușii deveneau majoritari și erau asigurați economic.

O făceau intenționat? Istoricii moldoveni cred că da.

De pildă, în Transnistria se concentrase cea mai mare parte a industriei Basarabiei.

Când au început solicitările poporului de trecere la grafie latină, când tricolorul a devenit drapelul oficial al Republicii Moldova, Tiraspolul rusofil și rusificat s-a opus vehement. Rușii de acolo se temeau de aceste schimbări, nu le voiau.

Întreprinderile de peste Nistru nu erau controlate de Chișinău, ci de Moscova. Muncitorii rusofili au declanșat greve, iar situația devenea extrem de tensionată. Transnistria rusificată amenința că iese din componența Republicii Moldova.

Discursul lor, sprijinit de Moscova era despre naționaliști, despre fasciștii români care au preluat puterea la Chișinău.

Problema Găgăuziei, care voia ca și în Transnistria să se rupă de Moldova, Snegur a rezolvat-o cu ajutorul fostului președinte Turc, Suleyman Demirel.

Găgăuzia a primit autonomie, iar etnia găgăuză dreptul de a-și vorbi limba.

Spre deosebire de găgăuzi, rușii din Transnistria voiau limba rusă limbă oficială și la Chișinău, nu doar în Tiraspol.

În plus, niciun președinte rus nu a dorit să rezolve conflictul transnistreană, cum a făcut-o Demirel în Găgăuzia, povestea mai târziu Mircea Snegur.

O să revin mai jos la Transnistria. Acum vreau să vă povestesc despre momentele de glorie ale lui Mircea Snegur, pe care îl lăsasem în biroul lui Gorbaciov, împovărat de amenințări.

Ajutat de Mișcarea Națională, începând cu anul 1989, a reușit să impună legi prin care a obținut grafia latină, a introdus limba română în declarația de Independență, asta deși mulți îi spuneau încă moldovenească. Snegur a exclus limba rusă din legislație.
Cu ajutorul Mișcării Naționale a introdus și imnul ”Deșteaptă-te, Române!” Pentru cine nu știe, România și Republica Moldova au avut mulți ani la rând același imn. S-a întâmplat în perioada în care președinte a fost Mircea Snegur.

Acum aceste lucruri par simple, dar în acele momente riscurile erau mari. Snegur era terorizat psihologic de foștii colegi nomenclaturiști. Era amenințat de Moscova, povestesc apropiații.
Se bucura însă de o susținere masivă a populației. Așa că a fost ales primul președinte al Republicii Moldova cu un rezultat zdrobitor, peste 90%.

De aici lucrurile au luat-o la vale.

Economia Republicii Moldova era greu încercată. Parte din cauza situații economice grele din URSS. Parte din cauza grevelor din întreprinderile din Transnistria care au provocat pierderi uriașe.
Închipuiți-vă! Rafturile sunt goale. Incertitudinea este la cer. Statul Republica Moldova este ceva neclar. Instituțiile statului sunt în continuare sovietice. Foarte mulți din cei care țin frâiele puterii de la Chișinău răspund direct Moscovei, iar Kremlinul, deși frământat de lupte interne, este periculos când îi fug teritoriile de sub nas.

Încercați să vă puneți în papucii lui Snegur. Ce ați face? Unde v-ați duce? Cu cine v-ați sfătui? Ce planuri ați avea cu acest stat care nu există încă și pe care, din neant, vă treziți că îl conduceți?
Snegur încearcă să se adapteze.

Se uită în istorie și vede că la un moment dat Republica Moldova a mai trecut prin aceste tensiuni provocate de ruși.

În istorie problema a fost rezolvată cu ajutorul României. De altfel, liderii Mișcării Naționale de la Chișinău cereau cu text deschis Unirea cu România.

În ziua în care Republica Moldova și-a obținut independența, 27 august 1991, Mircea Snegur ține un discurs în Parlamentul de la Chișinău.

Mircea Snegur amintește de anul 1812, când rușii au dezmembrat Moldova Medievală după războiul cu Turcia, rupând Basarabia. Numește evenimentul o mare tragedie pentru că au urmat 100 de ani de rusificare, poporul fiind în prag de dispariție. Apoi, invocă anul 1918, când Basarabia se rupe de Imperiul Rus, dar Imperiul bolșevic nu vrea asta și contratacă puternic, supărat că pierde Basarabia.

Apoi spune ceva ce voi cita:
”Evoluția ulterioară a evenimentelor a pus în pericol existența tinerei Republici și a fost găsită unica soluție rezonabilă, Unirea cu România.”

Să spui așa ceva? El, Snegur, un om extrem de cumpătat și atent la felul în care își alege cuvintele?

În aceeași zi, spun membrii Mișcării Naționale, în publicația franceză Le Figaro, Mircea Snegur spunea într-un interviu că independența este un pas tranzitoriu către… reintregirea spațiului românesc.

Peste numai o săptămână de la discurs și de la interviu, la Tiraspol a fost declarată Republica Transnistreană.

Dar ce este mai rău abia urmează. Istoria Republicii Moldova nu mai este deloc roză și plină de entuziasm.

Snegur renunță între timp la a mai vorbi despre ”reîntregirea” cu România.

De ce ”s-a răzgândit” Snegur? De ce nu a mai vrut ”reîntregirea” cu România? Ce l-a făcut să-și schimbe planurile?

Alecu Reniță, deputat în primul Parlament de la Chișinău vine cu o explicație la această schimbare din discursul lui Snegur.

Nu a fost o greșeală a primului președinte de la Chișinău.

Alecu Reniță vorbește deschis despre o trădare care venea de la București.

Deputații primului Parlament din Moldova au trăit un șoc în 1991.
În loc să ceară ”reîntregirea spațiului românesc”, cum s-a făcut în 1918, România recunoaște brusc independența Republicii Moldova. A fost prima țară care a făcut-o. Tocmai România…

La o întâlnire de la Iași, Alecu Reniță spune că deputații primului Parlament l-au întrebat pe președintele Ion Ilescu de ce? De ce nu a acceptat ”reîntregirea”?

”Cum să facem noi Unirea, dacă președintele Franței mi-a spus foarte clar nu o să-și strice relațiile cu Federația Rusă pentru că voi puneți problema Basarabiei”, a motivat Ion Iliescu.

Numai că Alecu Reniță nu-l crede pe Ion Iliescu.
”Puterea de la Chișinău nu putea să-l forțeze pe Iliescu să accepte integrarea.
Iliescu transmitea la Moscova să-i potolească pe naționaliștii de la Chișinău.
Iliescu continua să asculte de Moscova, nu de rugămințile de la Chișinău.
Unirea a fost sabotată de la București de influența Moscovei asupra lui Iliescu”, spune răspicat Alecu Reniță, deputatul din primul Parlament de la Chișinău.

Mulți membri ai Mișcării Naționale din Republica Moldova povestesc că Snegur a început să devină tot mai șovăitor când vorbea despre Unirea cu România, iar aceste șovăieli i s-ar fi transmis de la București.

Aș fi foarte curios ce spune acum Ion Iliescu despre aceste acuzații, doar că primul președinte ales al României este retras din viața publică.

Într-un interviu din 2015 pentru Digi, Iliescu spunea că, de fapt, Moldova nu a vrut. A dat exemplul Germaniei. Nu RFG a înghițit RDG, ci RDG a aderat la RFG, motiva Iliescu.

Așadar, Moldova continua să se dezvolte ca stat independent.
În ceea ce-l privește pe Snegur, au urmat și alte decizii intens criticate.

Una dintre ele, Snegur a acceptat să semneze intrarea în CSI.
Pe atunci Republica Moldova avea mari probleme economice. Grevele din Transnistria, amenințările cu tăierea gazului rusesc, blocarea exporturilor de produse agricole spre Rusia îi legau mâinile primului președinte.

Moscova aplica șantajul economic în relația cu Chișinăul.

Obișnuit să se adapteze, istoricii spun că Snegur cere Bucureștiului barem integrarea economică. Altfel zis, o Unire economică a celor două maluri de Prut. Este refuzat din nou.

Alecu Reniță povestește că în 1992, înainte de a merge la Almata ca să semneze aderarea la Comunitatea Statelor Independente(CSI, un soi de URSS moartă), Snegur a întrebat chiar pe aeroport: ”a spus ceva Iliescu?”

Iliescu refuzase motivând că nici economia României nu se simțea prea bine.

Așa că Snegur a semnat aderarea la CSI. A fost o greșeală? A fost o impunere? Putea să facă mai multe în acele momente?

Sunt întrebări la care istoricii ne îndeamnă să privim în contextul perioadei respective.

Anul 1992 este începutul eroziunii politice pentru Snegur. Sorta sa se împletește cu cea a Republicii Moldova și îi urmează traseul.
În martie 1992 Snegur a plecat la New York. ONU urma să admită Republica Moldova în rândurile sale. Pe 2 martie și-a ținut discursul la tribuna ONU, iar când a coborât de la tribună a aflat o veste care l-a zguduit. Coșmarul său cel mai mare devenise realitate.

Pe 2 martie 1992 a început Războiul în Transnistria.

Un avion Tarom de linie l-a adus la București. Pe aeroport l-a așteptat Ion Iliescu. Acesta l-a sfătuit să meargă acasă și i-a dat un avion cu care a aterizat pe la prânz la Chișinău.

Snegur nu a fost niciodată un om al armelor. Nici măcar nu făcuse armata. Spune des că scopul său a fost să oprească războiul.
Războiul din Transnistria a durat aproape o jumătate de an, dar a fost extrem de sângeros. Aproape 1000 de oameni au murit.
Snegur era sigur că Rusia atacase din motive imperialiste o țară mică, fără armată proprie. Presupusele conflicte etnice cu rușii au fost doar o justificare pentru declanșarea războiului, explica el.
Când vorbea cu generalul Lebedi la telefon, îi cerea oprirea războiului, dar acesta îi spunea zeflemitor că a venit la Tiraspol pentru că vrea să facă ordine.

Apoi Lebedi suna la Moscova și cerea acordul să declanșeze invazia cu ajutorul Armatei a 14-a. Această armată intrase deja în război de partea separatiștilor, doar că Lebedi ar fi vrut mai mult. Era auzit spunând: ”voi lua dejunul la Chișinău și prânzul la București”.
Faptul că mulți români din Basarabia au murit pe frontul din Transnistria, oprind cu eroism o armată numeroasă și mult mai bine pregătită i-a stricat ”programul alimentar” al lui Lebedi, cred unii istorici.

Să nu uităm că în acel moment România nu era în NATO.

Mulți văd doar multă bravadă la Lebedi. Moscova nu ar fi tolerat atunci implicarea în război cu România. Voia doar Moldova.
Dacă vi se pare că situația Republicii Moldova de atunci seamănă cu cea a Ucrainei de astăzi, nu vi se pare.

Singura diferență, spun istoricii, este că Republica Moldova a fost lăsată de una singură în fața Rusiei de comunicatea internațională.
Rusia era într-o perioadă de democratizare, avea o imagine bună în Occident, capitalelor lumii nu părea să le pese de ”problemele” unei mici republici din Estul Europei.

Situația era imposibilă. Așa că Snegur a fost nevoit să se adapteze din nou.

A acceptat ulterior pacea impusă de Elțin.

Istoricii spun că Snegur a avut încredere în Elțin. O altă greșeală tactică pe care a și recunoscut-o ulterior.

Pentru cei care nu știu, Snegur l-a susținut pe Boris Elțin în lupta pentru putere împotriva lui Gorbaciov în URSS. De asta nu a crezut că spiritul imperialist rus există și în politicianul de la Moscova pe care îl credea aliat.

Războiul din Transnistria l-a marcat profund pe Snegur.
Apropiații lui povestesc că stătea ore întregi în birou de unul singur, fără să discute cu cineva, nici măcar cu soția. Era chinuit de imaginile pe care le vedea zilnic la televizor. Sicrie, oameni morți și un război de care se simțea responsabil.

Frica lui cea mare era ca războiul să nu se extindă și în restul teritoriului. Nu voia să fie atras de Rusia într-un război și mai mare.
A acceptat prin urmare planul impus de Moscova de a conserva conflictul.

Condiția pe care a impus-o la semnarea păcii: pe document să nu existe decât semnătura a doi președinți, a lui și a lui Elțin. Adică, fără cea a lui Igor Smirnov, separatistul de la Tiraspol.

Între timp, greutățile economice erau tot mai mari. Salariile întârziau, oamenii stăteau pe întuneric din cauza deselor pene de curent, industria se prăbușea, agricultura se fărâmița.

Dezorientat, dar mai ales marcat de războiul din Transnistria, încearcă să se adapteze din nou, dar face câteva greșeli politice grave.

În 1994 se aliază politic cu partidul care reprezintă interesele Rusiei în Moldova.

Credea într-o coabitare cu forțele pro-ruse, dar de data asta nu este înțeles de cetățenii moldoveni.

Este criticat aspru de membrii Mișcării Naționale și înțelege cât de mult a greșit alianța cu partidul rusofil când a fost introdus în Constituția Republicii Moldova articolul 13. Articolul prevede că în Republica Moldova se vorbește… Limba Moldovenească, ci nu Limba Română.

Snegur le cere aliaților politici de la tribuna Parlamentului să schimbe articolul aberant, dar este refuzat.

Se rupe de aceste forțe politice. Este însă prea târziu. Ratingul său scade destul de mult. Mai ales că promisiunile de revenire economică a Republicii Moldova rămân doar promisiuni.

Moldovenii sărăcesc într-o tranziție la economia de piață care pare că nu se termină. Sărăcia pe care oamenii o trăiesc este dezumanizantă.

Cei care ajung la putere în jurul lui Snegur, privatizează însă tot ce pot și se îmbogățesc peste noapte.

Oamenii văd asta și apare termenul”prihvatizare”. Un joc de cuvinte care conține termenul rusesc ”prihvatiti”, adică ”a-ți însuși”.
În fața unor asemenea situații economice triste, opțiunile cetățenilor se schimbă. Mulți par să renunțe la idealuri.

În acele momente în Moldova apare expresia: ”nu mai vrem limbă, vrem pe limbă”. Memoria colectivă a unora se scurtcircuitează. Consideră Trezirea națională vinovată de sărăcie. Deși de vină sunt reformele aplicate prost, condițiile internaționale.

Președintele Snegur pierde alegerile prezidențiale din 1996. Fusese la putere de 7 ani.

Moldova s-a zbătut să iasă de sub influența Moscovei, dar nu a reușit complet.

Petru Lucinschi, fostul său partener politic, îl învinge în alegerile prezidențiale cu unul sau cu vreo două procente. Mulți vorbesc despre falsificarea alegerilor, însă Snegur își recunoaște înfrângerea.
Odată cu alegerea lui Lucinschi, Moldova se reîntoarce practic în brațele Rusiei.

Fără influența de altă dată, Snegur se retrage din politică. Războiul din Transnistria, înghețat între timp, continuă să-l macine.
În fiecare an merge pe 2 martie să depună flori în memoria celor care au murit pe Nistru. Ultima dată anul trecut.

Mircea Snegur a murit la vârsta de 83 de ani după o luptă cu o boală grea.

A murit în timpul unui război crunt declanșat de Rusia în Ucraina, război pe care îl condamna și care îl apăsa la fel de mult.
Cei din jurul său spun că avea o vorbă preferată: ”eu nu am făcut facultatea de președinți”. Așa își justifica unele decizii intens criticate. Dar cei care i-au fost alături povestesc dorința de a învăța, de a înțelege.

Mircea Snegur fost omul epocii sale. Îl putem judeca din confortul nostru pentru că avem perspectiva timpului.

Dacă ar fi fost altcineva în locul său ar fi făcut mai bine? Este o întrebare pe care văd că și-o pun mulți.

Mircea Snegur a fost primul președinte al Republicii Moldova și a lăsat o moștenire importantă milioanelor de români. Cei care l-au condus pe ultimul drum i-au spus ”părinte fondator”.

Ca de obicei, părerile vă aparțin!

Lasă un răspuns