M-am gândit mult zilele acestea la atacul mișelesc din redacția Charlie Hebdo. Evenimentul tragic a creat un val uriaș de analize și discuții. Foarte mulți au condamnat caricaturile celor de la Charlie Hebdo. La fel de mulți le-au luat apărarea. Dacă îi asculți cu atenție: și unii, și alții par să aibă dreptate. Primii susțin că nu este normal să ți-o cauți cu lumânarea. Știi că ești luat la ochi de niște fanatici, dar continui să îl zugrăvești pe Profet, pe Allah în situații mai mult decât stânjenitoare. Este ca și cum ai intra singur în cușca leilor. Inconștiența și teribilismul costă scump, uneori le plătești cu prețul vieții. În plus, nu e bine să îți bați joc de valorile supreme ale oamenilor. Nu este bine să scuipi în credința, în religia semenilor noștri.
Cum să nu, spun cei care îi apără de caricaturiști. Hai să ne temem să ironizăm și politicienii, că sunt puternici și ne pot face rău. Hai să nu-l criticăm pe Putin de frică, are mulți agenți secreți și atâta poloniu… Să ne întoarcem în vremea Inchiziției și să îl ardem din nou pe rug pe Giordano Bruno. Filosoful Bruno a murit pentru niște idei. În zilele de atunci astfel de condamnări erau la ordinea zilei. Teroarea îi făcea pe oameni fricoși, iar ironia era un păcat de moarte. Astăzi ne-am câștigat dreptul să-l ironizăm pe Dumnezeu, pe Allah și nu suntem duși la eșafod de polițiști. De ce să renunțăm de bună voie la acest drept? Suntem conștienți că ironiile, caricaturile noastre îi jignesc pe unii. Dar așa este sarcazmul – jignitor. Însă dacă legea ne permite, de ce să ne autocenzurăm? Înaintașii noștri au murit arși pe rug, iar nouă ne este frică să spunem o glumă cu Dumnezeu sau cu Allah? Continue reading…
