Italiana Nataliei

După ce a învățat rusa de la desene și a luat cu asalt engleza, Natalia începe să parlească una alta în italiană. Mai ales că ultimele 3 veri a tot fost exilată într-o vacanță prelungită în Italia. Vacanță cam de o lună, așa.

Timp în care este nevoită să vorbească și italiana. Desigur, atât cât poate un copil de 4-5-6 ani. Că, să vezi chestie, italienii ăștia nu știu o boabă românește. 🙂 Ce-i drept nici engleza nu are mare trecere pe la ei.

Acum să vă zic o fază amuzantă cu Natalia și italiana ei. Continue reading…

Cum am devenit un părinte cicălitor?

– Natalia, înainte de a pleca, vreau să vorbim…

Am luat-o de mânuța ei micuță și am încercat să-i păstrez atenția. Când aude de discuții serioase își găsește alte chestii de făcut. Dar nu m-am lăsat.

– Natalia, vreau să-ți zic ceva important, că noi plecăm, nu o să te vedem aproape o lună și…
– Știu, știu, să fiu cuminte și ascultătoare, mi-a oprit începutul de discurs de tată.

Oare când am devenit părintele tipicar, grav, rigid, cicălitor, mult prea serios? De unde știe copilul că asta voiam să-i zic? Ce previzibil, plictisitor și sâcâitor am devenit. M-am transformat în părinții noștri. Când plecam undeva, ai mei îmi spuneau să stau cuminte, să fiu ascultător. De parcă de la vorbele lor deveneam cuminte, ascultător și atent. Eram copil. 🙂

Mi-am promis că io nu voi fi un astfel de părinte, că nu-mi voi tachina copiii și nu le voi cere întruna să fie cuminți. Se pare că a sosit momentul să mă țin de cuvânt.

– Nu, Natalia, nu asta am vrut să zic. Deci, să nu fii cuminte și ascultătoare…

Căpșorul blond s-a întors încet spre mine. M-a privit cu ochii ei mari și verzi. Nu înțelegea.

– Tati, tu glumești?, m-a întrebat intrigată. Continue reading…

Aventuri din Italia. Cum arată o călătorie cu trenul?

V-am promis aci că o să vă povestesc despre cum arată o călătorie cu trenul în Italia. Din păcate, nu am mers cu Frecciarossa. Cu toate acestea, a fost mai mult decât decent. Fără bătăi de cap, simplu și eficient. Până la urmă, trenul este un mijloc comod, civilizat și rezonabil de transport în Europa.

 

Ne-am cumpărat bilete de la aparate. A fost simplu, chiar și pentru cineva care le folosește pentru prima dată. Ce-i drept, ne-a și ajutat cineva din gara din Padova. Ne-am fi descurcat oricum, dar extrem de drăguță, angajata Trenitalia a insistat să ne arate ce și cum. Am ales aparatele pentru că nu era coadă. Pe de altă parte, lumea stătea la coadă la ghișee. Nu știu de ce.

 

Urma să ajungem de la Padova la Bologna. Pe această relație trenurile circulă dis-de-dimineață până seara târziu. Așadar, este vorba de ”CFR-ul” italian, adică Trenitalia. Distanța de peste 100 de kilometri dintre Padova și Bologna am parcurs-o într-o oră și jumătate.  Continue reading…

Aventuri în Italia. O zi la Bologna(vlog pe COJOCARI.RO)

La Veneția am fost, la Verona am fost, unde mai merem? Asta era întrebarea când ne-am hotărât să explorăm într-un city break un alt oraș din Nordul Italiei. Ne-am uitat pe hartă și am decis, să fie Bologna. De ce Bologna? Citisem mai multe chestii despre orașul acesta, despre arhitectura lui unică și mi s-a părut foarte interesant.

În plus, din ce am înțeles, este cumva nedreptățit față de alte orașe care s-au nișat pe niște chestii care atrag turiști. La Veneția mergi să vezi canalele, la Pisa mergi să vezi turnul, la Verona mergi să pui mâna pe țâța Julietei. Ce faci la Bologna într-o singură zi? Uuuuu, multe. Iar asta o să aflați din acest articol, dar și din vlogul prospăcior de la finalul articolului.

Am ajuns în Bologna cu trenul. Trenurile din Italia sunt curate, aproape fără întârziere(nu a fost cazul zilei respective, când trenul a întârziat 5 minute). Am mai călătorit cu Trenitalia și este o alegere bună, ce-i drept ușor cam scumpă pentru buzunarele românești, dar asta este alt articol, la care revin altă dată.

 

Continue reading…

Ne-am trimis copilul într-o tabără de supraviețuire! :)

Natalia a participat la prima tabără din viața sa. Fără telefon, fără tabletă. O tabără de supraviețuire. Iată și dovada, diplomă cu medalie. A meritat-o, frumoasa mea Natali cu ochii verzi.

 

Ce fel de părinți își pot trimite copilul într-o tabără de supraviețuire? Noi, desigur. Mai ales dacă este vorba de SuperTabere. Exagerez când spun că era de supraviețuire. Ce-i drept, au tras cu arcul, dar nu era un arc cu săgeată adevărată, ci cu ventuze. Deci, no worry, Vitalie. E în regulă. 🙂 Continue reading…

Sejur fără cusur. Hotelul la care am fost în Turcia

Când am aterizat în Turcia, autobuzul ni s-a părut… groaznic. De fapt, era ok, curat. Problema este că românii cu care călătoream aveau glume de autobaza Obor. Aș fi râs, dar oamenii se luaseră de șofer, de ghid, vorbeau tare. Dacă tot mergeau în vacanță, au început-o din autobuz sau autobază.

 

Așa că atunci când am fost singurii care am coborât la hotelul Lara Barut, ne-am pus în genunchi, ne-am făcut cruce și am pupat ușa glisantă. Glumesc. Dar bucuria era mare că nu vom fi vecini cu acești oameni mult prea veseli. Peste măsură de veseli. A fost mișto în școala generală, cu glumele de atunci. Dar am mai crescut un pic…

Să revenim la hotel. Prima impresie a fost că este unul prea mic. Avea 5 stele, era de tip All Inclusive, dar intrarea era cam ștearsă și nu promitea multe. Drept se zice, nu judeca o carte după copertă. Așadar, nu judeca un hotel de la intrare. Ceea ce a urmat a fost o experiență extraordinară, un sejur de 5 stele fără cusur.

De când suntem părinți mergem în Turcia, la All Inclusive. Este o soluție de vacanță la îndemână pentru o familie cu copii. Resorturile turcești sunt bine administrate, asigurate cu tot ce-i trebuie unei familii. Nu intru în detalii. Cei care au fost la All Inclusive știu că timp de o săptămână stai fără griji. Desigur, dezavantajul poate fi monotonia unei săptămâni în care ești blocat într-un spațiu, iar zilele pot semăna unele cu altele. Asta dacă nu-ți iei niște excursii pe undeva. Continue reading…

Am găsit Mașina Timpului și am intrat într-un apartament din timpurile comuniste(foto)

Când vezi așa ceva din stradă, nu ai cum să nu intri. 🙂 Târgul acesta a apărut peste noapte, vizavi de locul meu de muncă. Așadar, curiozitatea m-a mânat în interior. Și… am intrat într-un fel de Mașină a Timpului.

 

Peste tot erau aranjate tot felul de obiecte ale unei Epoci în care m-am născut, dar am trăit foarte puțin. Mi-s cunoscute aproape toate aceste aparate. Mă rog, e mult spus aparate.

 

Genul acesta de televizor mi-a mâncat copilăria. Al meu, unul de producție rusească, era alb-negru și avea o mare problemă. Îi jucau cadrele când se încingeau prea tare lămpile. O dată, de două ori pe lună mergeam să-l reparăm. Duceam televizorul la reparat mai des decât mergeam la biserică. Și când se enerva tata, îi trântea o palmă grea. Sireacul, funcționa o săptămână. La un moment dat, i-am descoperit în spate un buton pe care îl învârteai și îi țineai cadrul – nu mai fugeau în stânga sau în dreapta. Ei bine, unul dintre noi ținea cadrul, ceilalți se uitau la televizor. Pe urmă făceam cu schimbul. 🙂

Continue reading…