Blogosfera moldovenească în cădere liberă. De ce?

Blogosfera moldovenească trece printr-un moment greu. Puţini cititori, puţine bloguri consistente, de conţinut nu mai zic. Ce se întâmplă cu bloggerii? Lipsă de inspiraţie, lipsa chefului de a mai scrie, blogul nu mai este la modă? Din toate câte oleacă. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut niciodată termenul de Blogosferă. Prea aduce a colectivizare forţată din epoca de glorie a NKVD-ului. Cred în unicitatea persoanei, în originalitate, iar colhozul blogosferic mi se pare atât de comunist şi depăşit, încât îmi vine greu să mă identific cu el. Şi ar mai fi o problemă. Când faci parte din ceva, parcă eşti responsabil de trăsnăile unora… Personal nu vreau să fiu identificat cu cei din gaşca domnului Dodon, de pildă.

 

Ţineţi minte scandalul blogosferic iscat de Constantin Tănase? Până şi bătrânul editorialist a perceput blogosfera ca pe un tot întreg. Aşa că, atunci când a criticat blogul domnului Dodon l-a pus în acelaşi oală cu toate celelalte bloguri. Eu, Vitalie Cojocari, nu prea am chef să răspund pentru enormităţile care apar pe la alţii. Îmi asum doar ideile de pe www.cojocari.ro. Deci să lămurim un lucru: blogosfera este o comunitate ce are individualităţile sale şi nu trebuie tratată ca o singură voce.

 

Să revenim la sărăcia lucie de pe blogurile moldoveneşti. Sărăcie, în sens de lipsa conţinutului de calitate. De curând am înţeles că festivalul blogosferei moldoveneşti, blogovăţul, este sub un mare semn al întrebării. Sunt 80 la sută şanse să nu se mai ţină. Pe blogul Blogovăţului apare un anunţ cu vădite accente de disperare, în care se caută oameni pentru a ajuta la organizarea festivalului: “Eşti o persoană care poate discuta cu un potențial sponsor, cunoști cui și cum să te adresezi, arată-ne capacitățile”. În traducere liberă, băieţii au nevoie de un om care să bată pe la uşi şi să roage sponsorii să dea bani. Urâtă ipostază. Dar de ce oare nu se îngrămădesc bogaţii cu “saci plin de fonduri” la uşa Blogovăţului? Poate pentru că nu avem bloguri interesante, care să creeze dependenţă, pe care se postează mai des decât o dată pe lună?

 

Bloggerii moldoveni au apărut ca ciupercile după ploaie pentru că era o modă. Era cool să scrii pe blog. Toţi începeau aproape invariabil: “m-am decis să ţin acest blog pentru că am ce spune lumii”. După nici o jumătate de an renunţau. Şi-au risipit cheful, dar şi ideile. Trist. Mulţi nu scriu decât sporadic. Au demonstrat că nu au voinţă, nici fler de blogger. Poate lucrul acesta este de bine. Au început să se aleagă blogurile bune de neghină. Personal citesc câteva. Îmi place foarte mult Demotivarea lui şefu, este un blog deosebit, mă face să râd, iar ideea este extraordinară: poze prelucrate care transmit o idee – să râdem de proşti. Citesc cu interes http://lupulsur.ziarulstrazii.com/. Un blog scris de o femeie sau două, axat pe relaţia bărbat-femeie. Cât de delicioase şi interesante sunt ideile… Foarte frumos. Vă recomand. Trag foarte des cu ochiul pe blogul http://soacramica.eu/. Este atât de direct, intens, greu de ingurgitat, dar de multe ori adevărat. Mai vizitez şi Vakulovski – blogul unui scriitor basarabean. Are chestii deştepte, scânteietoare. De curând m-a surprins Ana Sarivan. Deşi abia a apărut în blogosferă a spart gura târgului cu un post despre faptul că Urechean nu poate ocupa fotoliul de preşedinte a Curţii de Conturi. Au fost nişte argumente pertinente şi foarte bine documentate. Întrebarea este: se opreşte aici sau va reuşi să menţină ştacheta ridicată la fel de sus. Voi ce citiţi?

 

Observaţi un lucru. Toţi cei care sunt citiţi au în spatele blogului o idee, un motor. Nimeni nu scrie pentru că “are ce spune lumii”. Ştie exact ce vrea zică. Eu, de pildă, am o idee simplă: vreau ca prin intermediul blogului să fiu conectat la ce se întâmplă în Moldova. Numai documentându-mă, citind, urmărind ce se face “acasă” mai ţin vie relaţia mea cu Moldovioara. Atunci când nu o să mai am această nevoie, de a şti ce se face prin Chişinău, probabil va muri şi blogul…

Unde este mai confortabil traiul: la Bucureşti sau la Chişinău?

Am fost pus în faţa acestei dileme de multe ori în ultimii 5-6 ani, ani în care am stat 90 la sută din timp în capitala României. Răspunsul este unul singur şi aproape fără echivoc: la Bucureşti. Desigur, totul judecat din punct de vedere al confortului şi al nivelului de viaţă. Sufleteşte Chişinăul câştigă detaşat – doar prietenii şi o parte din familie în Moldova’mi sunt.

 

Deşi nu m-am născut în capitala Moldovei, am locuit acolo o habă mare de vreme. Deci, mă pot da cu părerea. Aşadar, cea mai gravă problema pe care o aveam la Chişinău era transportul public. Transport împărţit în trei feluri: troleibuz, autobuz şi microbuz numit drăgostos de moldoveni – rutieră. Troleibuzele vechi şi hodorogite se mişcă cu viteza melcului împuşcat în picior. Ajungi greu şi aştepţi mult în staţie. După multe vehicule plânge cimitirul de fiare uzate, aşa că te miri când le vezi pe străzi: adevărate bombe pe roţi. Autobuzele, majoritatea foarte vechi şi ele, au o altă problemă: nu acoperă toate regiunile oraşului. De timpul de aşteptare nici nu pomenesc, dacă eşti gravidă, naşti în staţie. Şi cel mai mizerabil, cel mai hidos, cel mai urât mirositor, aglomerat şi prost administrat mijloc de transport – rutiera. O urăsc. Singurul lucru care mă convinge să urc în ea este că se mişcă cu o idee mai repede. Altfel, când am timp, prefer de o mie de ori să circul cu troleibuzul ori autobuzul. Spre deosebire de Chişinău, în Bucureşti transportul în comun s-a apropiat foarte mult de ce am văzut în alte capitale şi oraşe mari europene. În primul rând metroul: destul de civilizat, rapid şi eficient. În ceea ce mă priveşte, dimineaţa cobor la metrou şi în 15 minute ajung în piaţa Iancului, acolo unde muncesc. Vă mărturisesc, atunci când nu aveam metrou lângă casă şi mergeam cu tramvaiul, troleibuzul tot reuşeam să ajung lejer. Există tramvaie extrem de rapide în Bucureşti ce nu stau deloc în ambuteiaj. Civilizat, nu?

 

Curăţenia era o fază la care Chişinăul stătea beton. Accentul este pe cuvântul “stătea”. De fiecare dată când ajung în capitala Republicii Moldova mă minunez cât de curată era şi cât de mizerabilă începe să fie. Şi nu vorbesc de Piaţa Centrală – dacă ţii la pantofi, mai bine nu intri acolo. În schimb, Bucureştiul s-a transformat mult în ultimii ani. Probabil, influenţat de Uniunea Europeană. Un singur exemplu, Oborul. Era mizeria mizeriei; un loc de evitat, la fel ca Piaţa Centrală din Chişinău. Mai nou, nu-l recunoşti. Are un pasaj subteran modern, o staţie de tramvai frumoasă şi curată, o staţie de metrou civilizată. Pe de altă parte, în Bucureşti există şi magherniţe, dar undeva pe la marginea oraşului, unde oricâtă curăţenie ai face, în secunda doi mizeria-i la loc. Cu siguranţă, civilizaţia îi va atinge şi pe ăia. Cu timpul însă.

 

Străzile şi trotuarele din Chişinău sunt nişte capcane. Nu am maşină, aşa că îi las pe şoferi să înjure administraţia locală pentru borţile din asfalt. Ca pieton, pot să spun că nu ştiu să fi văzut pe undeva trotuare mai distruse. Poate doar pe o stradă din Belarus, unde am fost acum 7 ani. Oamenii aveau o explicaţie, pe acolo trecuseră tancurile cu şenile. Oare câte tancuri are primăria Chişinăului de le tot aleargă prin oraş? O să-mi spuneţi că nici Bucureştiul nu stă mai bine. Nu o să fiu de acord şi o să vă râd în nas. La fel cum le râd şoferilor bucureşteni nemulţumiţi de calitatea drumurilor. Îi invit la o cură de tratare a criticii la Chişinău. Să-şi lase baia de ulei prin gropile oraşului şi după aia să mai comenteze, cârcotaşii.

 

Nu o să mă întind, dar iluminatul stradal, diferite servicii, internetul sunt net superioare în Bucureşti. Mâncarea, întreţinerea sunt la fel de scumpe ori nu e mare diferenţă. Îmi pare rău să recunosc, dar toate acestea mă fac să mă simt mai confortabil în Bucureşti decât la Chişinău. Din păcate, capitala Moldovei are un iz atotprezent de vechi, parte din cauza transportului în comun, parte din cauza străzilor nereparate şi a lipsei totale de investiţii. Pe de altă parte, Bucureştiul arată mai proaspăt. Aşa că atunci când revin aici, mă simt mai confortabil…

Elev basarabean în România: o întâmplare tristă

Veneam de la Chişinău la Bucureşti. Microbuzul în care mergeam era plin de pachete şi… de copii de liceu. Tocmai ce îşi terminaseră vacanţa de iarnă şi reveneau la studii în România. Să fi avut vreo 16, 17 ani. Fetiţe mici ca nişte bobocei de lalele, băieţi firavi ca nişte ghiocei semeţi. Ochi curioşi, privire uşor rătăcită şi speriată. Puteai citi multe pe feţişoarele lor. Rupţi de mamă, de tată, de familie, trimişi la studii în România, îi vedeam deja în bătaia vântului rece al străinătăţii. E al naibii de greu printre străini. Chiar dacă străinii sunt fraţii noştri români.

 

Ştiam că vor da şi peste oameni răi, care nu-i vor ierta: îi vor trata ca pe nişte adulţi, adică urât. Nu contează că sunt mici, neajutoraţi şi uşor de impresionat. O vorbă rea, o privire tăioasă le poate face mult rău. Rana din sufleţelul lor se poate cicatriza cu dificultate după ani mulţi. Mi s-a făcut milă de copii, mai ales că mi-am amintit de o întâmplare foarte tristă din experienţa unei eleve, liceence, român basarabean venit să facă “şcoală în România”.

 

Totul s-a consumat la ora de informatică. Profa, o tipă între două vârste, plină de nemulţumiri şi neîmpliniri, o neroadă – o să vedeţi imediat de ce spun asta – în loc să ţină cursul, a avut un moment de sinceritate otrăvitoare. A ţinut o întreagă pledorie în apărarea tezei: “basarabeanul, ruda săracă şi cam tâmpită a românului”. Expun din ce mi s-a relatat de către micuţa elevă. Sărmănica, a avut naivitatea să-şi spună visul: vroia să se facă medic.

 

Tu, medic, a urmat răspunsul în doi peri? Dar ştii oare cât trebuie să înveţi pentru a ajunge medic? Păi, tu crezi că o să vin să mă tratez la tine? Acolo trebuie să înveţi mult şi bine, iar voi, basarabenii, nu puteţi să faceţi asta. Nu sunteţi la fel de buni ca elevii, studenţii români. Voi nu ştiţi decât să veniţi în România la burse oferite de stat. Luaţi locurile copiilor români, mult mai bine pregătiţi decât voi. Mai vreţi să vă faceţi şi medici? Desigur, tot din contul statului Român, desigur, ocupând locurile unor tineri mai bine pregătiţi, a perorat respectiva profesoară. Cum credeţi că a reacţionat sărmanul copil, lovit fiind de o asemenea discriminare? A plâns, a fost abătut mai multe săptămâni la rând. A învăţat un lucru dur: să nu-şi împărtăşească cu atâta însufleţire planurile.

 

Când mi s-a povestit istorioara, am rămas blocat. Primul gând a fost: ah, ce tare aş vrea să stau de vorbă cu profa discriminatorie. Mi-ar face plăcere să-i spun trei cuvinte în dulcele grai moldovenesc. Pe urmă, însă, m-am gândit că i-aş întări convingerile şi n-aş rezolva nimic. Apoi, mi-am dat seama de un adevăr. Cu siguranţă, respectivul copil va deveni medic. Visul său, întărit de ironiile şi piedicile unor oameni răi, va fi destul de puternic încât să-l poarte pe aripi spre ţel. În schimb, profa nu va rămâne decât… o profă de liceu; tot mai bătrână, tot mai urâtă – urâtă în sensul de nesuferită. Ce pedeapsă mai neagră ţi-ai dori pentru un asemenea om? Cu o asemenea atitudine, femeia se pedepseşte singură!

E bine sau rău să te muţi din Moldova în România?

Mi s-au reproşat atâtea lucruri după ce am comparat situaţia mea cu cea a unui emigrant… Mulţi fraţi români au sărit să mă acuze de românofobie, de faptul că nu ştiu ce ne uneşte, că nu-mi ştiu rădăcinile, că ar trebui să plec dacă nu-mi place aici, ca am un complex de superioritate, (EEEEEU???) şi multe altele. Neplăcut, dar asta demonstrează ceea ce ştiam: că mulţi dintre cetăţenii acestei ţări nu tolerează părerile diferite. Eram sigur că nu vor înţelege. N-au cum.

 

Vreau să răspund doar la un singur lucru: NU EXAGEREZ! Asta am trăit, asta am simţit – asta scriu. Departe de mine gândul să epatez, să-mi şochez cititorii. Unii încurcă extravaganţa cu sinceritatea. Eu am fost sincer.

 

Acum mă adresez moldovenilor care se gândesc să vină în România, celor care li s-a cam acrit de Moldova şi îşi doresc o nouă viaţă, într-o nouă ţară. Să ştiţi: este bine, dar şi rău să alegeţi România. De ce e bine? Pentru că ştiţi multe despre această ţară. Ştiţi limba. Este într-o anumită măsură uşor să obţineţi cetăţenia şi, respectiv, dreptul de a munci aici. Se plăteşte oarecum bine… în comparaţie cu Moldova. Pe de altă parte, preţurile din Moldova tind să le ajungă pe cele din România, deci nu veţi simţi prea dur discrepanţa – asta, dacă nu fumaţi şi nu beţi. Sunteţi aproape de locurile de naştere, puteţi reveni mai des acasă decât dacă aţi fi în Spania, Italia. Poate ar mai fi lucruri bune, dar acestea sunt principalele avantaje.

 

Părţile proaste. România are propriile probleme. Criza le-a adâncit. Deci vă va fi foarte greu dacă aţi venit să vânaţi câini cu colaci în coadă. O să găsiţi doar maidanezi jigăriţi şi flămânzi. Angajatorii nu mai iau la muncă cu japca aşa cum se întâmpla acum câţiva ani. În cazul în care nu aveţi cetăţenie este aproape o misiune imposibilă să vă găsiţi un serviciu bun. Ţi-e ciudă rău când vezi cum îşi iau chinezii şi indienii permisul de muncă pe bandă rulantă, iar tu, nu. Oricum, totul depinde de noroc şi de capacitatea de “a te învârti”. O altă problemă ar fi părerile preconcepute despre moldoveni. Din păcate, în multe cazuri nu veţi fi tratat ca individ, ci ca reprezentant al unei comunităţi de indivizi – moldovenii. Cum sunt văzuţi moldovenii în România? Rakeţi, fete frumoase, vin, săraci, ruşi. Ultimul clişeu devine chiar supărător. “Nu ai cum să opreşti vântul şi gura lumii”, spunea Ion Creangă. Nici părerea a sute de mii de români nu ai cum s-o schimbi. Sfatul meu – înarmează-te cu multă răbdare, mai ales dacă te stabileşti în Bucureşti.

 

PS: nu toţi românii sunt moldofobi. Mulţi sunt extrem de drăguţi, civilizaţi şi realizează că nu prea ne cunosc pe noi, moldovenii. Doar doi fraţi despărţiţi de soartă, dacă se reîntâlnesc după 10 ani vor fi foarte diferiţi.

Cojocari – emigrantul

În această dimineaţă citeam un blog extrem de viu şi interesant. Este al unui român care a emigrat în Canada şi care, printre posturile despre fotbal şi situaţia din România, poveste despre viaţa lui din această ţară. Păcat că nu-i găsesc linkul, vi l-aş recomanda. Este ca şi cum aş citi din aventurile lui Robinson Crusoe pe invers. Adică, un om din lumea a treia vine într-o ţară civilizată. Cum este să obţii un permis auto, cum relaţionează cu românii din Canada, cum îşi găseşte un loc de muncă? Multe chestii mărunte, dar extrem de vii, după cum ziceam.

 

L-am citit cu interes pentru că m-am văzut oarecum în situaţia lui. Deşi este un pic forţată comparaţia, sunt şi eu emigrant. A trebuit să-mi găsesc rostul aici, într-o ţară prietenă, dar şi străină în acelaşi timp. Dar să vedeţi ce idee mi-a venit… De astăzi încep o nouă rubrică: Cojocari, emigrantul. Daca vreţi să le citiţi, vedeţi în partea dreaptă în jos, imediat după rubrica de comentarii, aveţi Categorii. Click pe Cojocari – emigrantul şi o să aveţi toată arhiva acestor articole. Printre posturile cu care v-am obişnuit o să scriu şi despre viaţa de “emigrant”. Ştiu că în România sunt zeci de mii de moldoveni. Alţi zeci de mii vor veni în următorii ani. N-ar fi rău să împart experienţa mea şi altora. Poate că ajută pe cineva. Poate că un moldovean se gândeşte în acest moment să vină în România şi să o ia de la zero. Eu am făcut-o, am lăsat totul la Chişinău şi am mizat pe România.

 

Nu ştiu dacă pe cititorii mei români i-ar interesa… Totuşi, pot să urmărească postările. Cred însă că unele chestii s-ar putea să nu le placă. Le cer de pe acum scuze pentru sincerităţile dureroase. Să ştiţi însă că este strict părerea mea, strict experienţa mea. Deci, doar lucruri subiective scrise la modul cel mai obiectiv.

 

PS: Dacă aveţi sugestii sau vreţi să mă întrebaţi ceva, puteţi să o faceţi în comentariile acestui articol. Succes!