Creața cu Ochii Verzi, călătorie Transalpină!

Weekendul acesta, Creața cu Ochii Verzi, Ochi Albaștri și subsemnatul, Vitalie, împreună cu familia extinsă am făcut o micuță călătorie până la munte. A fost deosebit. Dovadă stau pozele și filmulețele pe care le public în această postare/jurnal de călătorie. Poza de mai sus este făcută la un baraj din Obârșia Lotrului. O zonă desăvârșită, unde se vede mâna omului și, totuși, natura îți taie respirația… Bineînțeles, și Creața cu Ochii Verzi, care a făcut totul și mai frumos. Poza de mai sus este preferata mea. Zâmbetul Creței cu ochii Verzi mi-a încununat această călătorie.

Continue reading…

Cum am învățat-o pe Creața cu Ochii Verzi să meargă pe bicicletă…

Înainte de a încăleca pe șa și… a pedala. 🙂

Știți ce este cel mai cool la meseria de tată? Că prin copilul tău îți retrăiești propriile începuturi. Lucruri mici, cărora nu le dai importanță acum, dar care au fost realizări eroice când aveai 5 ani. De pildă, mersul pe bicicletă. Pentru prima dată. Singur, nesusținut de nimeni. Am trăit/retrăit momentul în acest weekend și a fost sublim. Pentru câteva minute am fost din nou copil.

Bicicleta mea vs bicicleta ei
Aveam o bicicletă rusească. Prima mea bicicletă pe care am primit-o în clasa 1. Nu o s-o uit niciodată. Albastră, fără bara lungă de pe cadru, între ghidon și șa, cu un portbagaj mic. Era de băieți. Puneai frână din pedale. Se numea ”Shkolnik”, în traducere din rusă, elev. Nu a fost cea mai reușită bicicletă produsă la acea vreme. Uneori rămâneam fără frână. S-a întâmplat și la văi mari. 🙂 Cel puțin a fost nouă și a fost… prima mea bicicletă.

 

Nărăvașă, bicicleta roz nu se lăsa condusă!

Creața cu Ochii Verzi are o bicicletă roz. Ceva italian. O bicicletă robustă, manevrabilă și cu roți ajutătoare, detașabile. Problema este că se obișnuise atât de mult cu acestea, că nu mai voia să le scoată. Cunoscuta capcană a rotițelor ajutătoare. Copilul nu vrea să renunțe la ele. Ce-i drept, nici eu nu am insistat mult. Continue reading…

Alăptatul în public

Este suficient ca o femeie să aducă vorba despre asta și vor sări cu comentarii nenumărați pudibonzi, care ne vor spune că așa ceva este inadmisibil în public. Vorbesc de alăptat, desigur.

De ce să consideri acest gest normal, uman, o lipsă de respect? De ce să nu vrei să vezi așa ceva în public? De ce să se ferească? Nene, e un sân, nu e nimic rușinos. Iar argumentul că unele femei o fac tocmai pentru a epata și a se expune, nu ține. Și ce dacă o fac intenționat? Atâta timp cât își folosește sânul pentru a da lapte unui copil, poate să o facă lejer. Fără restricții, fără ocheade supărătoare, fără amenințări și arătat cu degetul.

Nimeni nu se scandalizează când vede un bărbat la gustul gol. Și au fost din ăștia cu miile zilele acestea prin București. Era cald. Este suficient, însă, ca o femeie să-și alăpteze copilul în public, gata, or să sară unii să se dea pudibonzi. Continue reading…

Sunt mare, am 5 ani, iar viața este minunată

5 ani este o vârstă importantă. Să știți! Nu mai sunt așa de mică și neajutorată. Am și multe responsabilități. Ieri, de exemplu, pentru că a fost un permanent dute-vino, părinții mei au uitat să mă spele pe dinți. A trebuit să le amintesc chiar eu. Am mers și m-am spălat singurică. De fapt, fac foarte multe lucruri singurică. Sunt atât de mare că aș putea chiar să mă duc și la grădiniță de una singură. Hei, dar e vară. Care grădiniță?

Oricum, sunt responsabilă. Nu mai fac prostioare. Am și uitat când am făcut-o pe ultima. Cred că s-a întâmplat foarte demult. Tocmai acum două zile când am vărsat niște ciorbiță pe mine. În rest, la 5 ani ce prostioare să faci? Ești în grupa mare. Nu mai e ca la 4 ani.

Ziua mea de naștere a început bine. Perfect chiar. Tati și mami m-au trezit dis-de-dimineață, dar nu m-am supărat. Cum să mă supăr? Tati mi-a adus un buchet de flori. Cărei fetițe de 5 ani nu-i plac florile? Erau de diferite culori și semănau cu Floarea Soarelui. Mami m-a lăsat să dau iama în cadouri. Continue reading…

La mulți ani, Creața cu Ochii Verzi!

– Natalia Cojocari, a strigat asistenta și s-a uitat spre bărbații adunați la etajul 3 al maternității. Niciunul nu răspunse.

– Natalia Cojocari, a insistat asistenta privind nedumerită. Chiar nu este nimeni?

Ba era cineva, eram eu, dar cuvintele ei au ajuns la mine ca din altă lume. Apelul îmi era adresat mie, cel care se simțea ca un leu în cușcă. Un milion de gânduri îmi năvăliseră în cap. Nu mai judecam normal de la emoții. Așa că am procesat greu numele anunțat: Natalia Cojocari… Fetița mea… Daaa, pe mine m-a strigat… Unde e?

Pe asistentă am ajuns-o pe scări. Zburasem în sus, câte 3-4 trepte.

– Eu! Eu sunt tatăl. Vreau să o văd, am strigat gâfâind. Continue reading…

De ce? De ce să-i dai copilului să bea alcool sau să fumeze?

Nu avea mai mult de 4 ani. Ținea însă țigara ca un adult și pufăia din ea. Culmea, stătea în fața a doi adulți. Chiar bunica(așa părea) a fost cea care i-a dat țigara copilului.

”Tine aci, bre, să vezi că nu e gustos să fumezi, poate nu vei fuma ca noi când crești”, i-a zis femeia fetiței. Deci, coșmarul pe care îl vedeam cu ochii avea un motiv ascuns, unul educațional. Logic, nu? De genul, ia și niște droguri, poate nu te droghezi când crești. Bate niște animale, că poate nu mă bați pe mine când ajungi mare. Logica unor oameni este dubioasă, la fel și caracterul. Continue reading…

Românii – campioni mondiali în a judeca și a pune etichete

Copilul voia undeva sau ceva și începuse să strige. La început mai încet, după asta mai tare. Bunica sau poate că era chiar mama lui, o femeie între două vârste, încerca să-l liniștească. În zadar. Părea că pune paie pe foc. Nivelul strigătelor creșteau cu fiecare vorbă a ei.

”Nu vreaaaaaau, vreau acolooooo”, țipa tot mai tare băiețelul, să fi avut vreo 7-8 ani. Strigătele sale au atras atenția imediat. Mai întâi s-au uitat spre ei oamenii care erau în imediata apropiere. Ceea ce părea să fie o obișnuită scenă făcută de un copil într-un magazin creștea în intensitate.

Băiețelul s-a dus la femeie, i-a luat căruțul din mâini și a început să o împingă destul de tare. Într-un acces de furie, copilul striga, o lovea cu căruțul. Femeia nu mai reușea să-l potolească. Vacarmul creat se auzea din toate colțurile magazinului. Deja toată lumea a întors capul. Continue reading…

Păzește-ne, Doamne, de sistemul sanitar românesc!

Postarea de pe Facebook a prezentatoarei TV Magda Vasiliu te șochează, apoi te supără până la dureri de cap și termini prin a realiza că oricine poate fi victima sistemului sanitar românesc, inclusiv tu. Te rogi în adâncul sufletului să nu ai de a face cu spitalele din România. Te rogi la toți sfinții. Birocratizat până în cele mai mici detalii, sistemul nostru sanitar este un iad de care trebuie să te ferești cât poți.

Magda Vasiliu spune așa:
”Vlad, baietelul meu a fost diagnosticat cu cancer acum 3 luni. De atunci sunt cu el la tratament in italia, o tara care l a primit instant. INTERNAREA DE URGENTA A COPILULUI MEU NU A FOST CONDITIONATA DE NICIUN ACT!! Vlad a fost internat, diagnosticat si a inceput chimioterapia fara sa am initial niciun document. Abia apoi m au intrebat de cardul european… Le am spus ca nu l am, dar il voi avea si ca ii rog sa nu opreasca investigatiile…Functionarul de la ghiseu mi a raspuns simplu… "Doamna, copilul e tratat oricum… Nu conditionam tratamentul de chestiuni birocratice! Stati linistita!" Si, am stat linistita, gandidu ma ca si in tara mea exista solutii decente pt astfel de situatii in care nu doresc nimanui sa se afle… Dar, a venit momentul in care am solicitat un concediu medical pentru ca nu am altfel cum sa mi insotesc copilul la analize, nu ma pot interna cu el din trei in trei saptamani, nu l pot ingriji dupa chimio, cand suferinta lui este cumplita… Medicul meu de familie, caruia nu i am cerut niciodata nici macar o adeverinta, a ridicat din umeri- legea noastra zice ca trebuie sa vin personal la cabinet. Deci, nu ma poate ajuta… Aflu apoi ca e nevoie de un aviz al directiei sanitare din Bucuresti, unde ar trebui sa ma prezint tot personal… Deci, nu se poate… Legea noastra este facuta de niste cretini, pentru niste idioti ca mine, care spera in dreptate, intelegere si bun simt! Cand italienii ii fac copilului meu analize din trei in trei zile ca sa se asigure ca e totul ok, Romania, tara mea, imi cere acte peste acte, avize si documente traduse, legalizate etc..Exista un teanc de hartii de la spitalul din Roma care atesta diagnosticul cumplit, toate parafate de somitati in oncologie pediatrica. Statul roman, conform unor legi de rahat, vrea aviz de la un oncolog din Romania!!! Adica, un aviz formal, fara valoare medicala, pt ca acel oncolog evident, nu va vedea copilul… N are cum! Pt ca nu sunt cretina sa l port prin aeroporturi, avion si cabinete medicale cand starea lui e una la limita! Nu am vrut sa l expun pe vlad, nu vreau compatimire si nici mila! Nu am nevoie! Am nevoie doar ca cineva cu putere de decizie sa schimbe niste legi restrictive, facute parca la misto, interpretabile si care nu l ajuta pe cetateanul idiot ca mine, care cotizeaza zeci de ani degeaba! Pentru ca sunt sigura ca la fel ca mine au patit o multime de alti parinti, care in momentul in care pleaca sa si salveze copilul, nu se gandesc la birocratie, legi si chichite administrative care oricum n aduc nimic bun.”

Continue reading…