7 ani de Natalia

Măsuram holurile maternității cu multă atenție. Cercetam cu înfrigurare gresia și știam fiecare culoare, pată, crăpătură. Eram ca un leu într-o cușcă și abia așteptam să mă întâlnesc cu cea care urma să-mi definească viața. Despre Natalia, fetița mea este vorba.

Din cauza nerăbdării și a curiozității, cred că intrasem într-un fel de transă. Când s-a strigat prima dată: ”tatăl Nataliei Cojocari”, nu am băgat de seamă. Am tresărit la a doua strigare. Angajata maternității, cu ceva ascuns în niște pânze, o luase deja pe scări în sus.

”Eeeeu, eu sunt”, am țipat, trezindu-i din transele lor pe alți viitor tați. Am sărit câte patru scări, am ajuns lângă asistentă și gâfâind nu i-am zis nimic. Femeia a înțeles cine sunt și mi-a prezentat-o. M-am uitat la Natalia, la fetița mea. Am văzut mogâldeața asta cu ochi de o șchioapă din poza de mai sus. Poza este la câteva zile distanță, că nu cred că am fost suficient de lucid să scot pe loc telefonul.

Apoi au urmat 7 ani. 7 ani fericiți. 7 ani în care Natalia m-a tot purtat prin paradisul ei. Este frumoasă, este deșteaptă, este puternică, este talentată, cântă la pian, mă mângâie când mă doare capul după muncă, joacă tenis cu talent ieșit din comun, a făcut balet, mă face să râd, datorită ei mă bucur cu adevărat de viață și sunt cu adevărat fericit.

După ce am făcut cunoștință cu Natalia, a urmat ceea ce vedeți în pozele de mai jos. Și o să urmeze atâtea și atâtea poze. Pentru că Natalia este minunată, Maia este mama ei frumoasă, iar eu sunt pur și simplu norocos.

Aci este în gura unui beci moldovenesc, cu verișoara sa, Alina.

 

Aci este fericită, la Disneyland, îmbrățișându-l pe Mickey, personaj de care îi plăcea mult atunci.

Continue reading…

Șocant! Ce a putut să facă un copil pe plajă…

Eram pe plajă. Plaja din fotografie. Stăteam leneș și trăgeam dintr-o bere rece. Briza bării făcea suportabilă căldura. Familiile se jucau drăguț. Copiii se distrau cu tabletele, telefoanele mobile. Totul în jur era frumos. Eram în vacanță și nimic nu mă putea scoate din zona mea de confort.

Atunci l-am văzut. Era un copil care a intrat pe plajă, printre șezlonguri. Am fost atât de șocat, încât am scăpat berea din mână(mint, nu am scăpat-o, dar eram aproape).

Copilul care intrase pe frumoasa plajă a Mării Negre nu avea în mână un telefon, o tabletă. Nu avea niciun fel de aparat, dispozitiv electronic. Ținea în mână ceva ce părea că vine din secolul trecut și întunecat. M-am concentrat mai bine să îmi amintesc despre ce este vorba. Știam sigur. Când eram copil obișnuiam să mânuiesc și eu zeci de astfel de obiecte ciudate. Continue reading…

Primul an de școală și Doamna!

Spre deosebire de începutul anului școlar, plin de activități festiviste, cu trilioane de poze și cu multă emoție, sfârșitul anului școlar a trecut scurt, sec și… cu o singură poză. (Nu e asta de mai sus, pe asta am făcut-o într-o vacanță în Viena, cu Castelul Schonbrunn în spate)

Poza de final de an am primit-o pe whatsapp. Era făcută la perete, într-un colț de clasă. Din instantaneu, îmi zâmbea fericită Natalia și, aș îndrăzni să spun, extrem de fericită Doamna ei învățătoare. Este foarte frumos să muncești cu copiii. Nu oricine ar putea. Doar că frumusețea asta este extrem de energofagă. 🙂

Am primit poza, am analizat-o o secundă și am aruncat cât colo telefonul. Eram grăbit și foarte ocupat. Mai târziu m-a lovit revelația. Bre, tată fără minte, fetița ta a terminat anul de școală. Primul an de școală din viața ei.

Am căutat poza. Am studiat-o cu mai multă atenție. Am văzut un copil plin de energie, toată cu plus, care îmbrățișa o femeie veselă, cu ochii albaștri, pe care nu puteai să nu o îndrăgești… Continue reading…

Natalia și pianul. Scurtă poveste despre această relație și despre primul concurs din viața ei!

Pianul a început cu un… “de ce să nu învețe copilul ceva muzică?” A trecut prin etapa, una comunicată de doamna de pian, “are auz muzical foarte bine dezvoltat.” A ajuns la etapa ”dacă tot cântă și îi place, hai să meargă și la un concurs, să vedem ce iese!”

Asta pe scurt. Pentru că există o poveste mai lungă. Una în care, într-o zi, Nati a auzit un pian de după o ușă. Era micuță, avea vreo 4-5 ani. A vrut să încerce instrumentul. Iar când copilul îți cere așa ceva, nu aștepți să repete.

Așa a cunoscut-o pe Anca, profa de pian a Nataliei. A început să ia lecții o dată pe săptămână. A învățat să citească notele înainte să citească literele. Au urmat cântecele ușoare, acum a trecut la ceva mai dificil. Continue reading…

Propaganda războiului printre copii

Să explic un pic contextul în care a fost făcută poza.

A fost făcută pe 9 mai. O zi considerată sacră în fosta Uniune Sovietică. Potrivit oficialităților sovietice, dar și a celor din zilele noastre(vorbesc de fostul spațiu al URSS), pe 9 mai a fost învinsă Germania Fascistă.

Se sărbătorește cu mult fast, cu paradă militară, cu veselie. Nu prea vezi sau vezi rar lacrimi în ochi sau tristețe. A fost cel mai mare carnagiu pe care omenirea și l-a putut provoca, un eveniment oribil, dar care este celebrat cu foarte multă bucurie. Este mai mult sărbătoarea victoriei și mai puțin sărbătoarea comemorării. Continue reading…

Parenting teoretic versus părinte în viața reală

Îi auzi pe unii vorbind despre cum trebuie educați copiii, despre cât de deștepți sunt ei, cât de mult greșesc alții și… te cuprinde un respect profund.

Domnule, doamnă, ce smart sunteți. Ce mă bucur că v-am cunoscut să îmi împărtășiți din neasemuita dumneavoastră inteligență. Nu știam că sunteți un geniu.

Dar prima impresie îți este făcută praf când afli că respectivul guru al parentingului nu are copii. Dar dacă are, relația cu ei este atât de tensionată și de proastă, încât copiii au preferat să plece de acasă mai devreme, doar să scape de parentingul genial.

Să ne înțelegem, nu trebuie să ai copii ca să fii un bun specialist în comunicarea cu ăștia micii. Cu toate acestea, este prea de tot ca toți taximetriștii, toți casierii, frizerii, jurnaliștii, politicienii sau bancherii(nu contează profesia) să fie buni și la parenting. Toată România este specialistă în teoria parentingului. Continue reading…

Copiii au un umor ciudat. Exemplul ”Pippi Șosețica”

I-am citit Nataliei frumoasa carte din copilăria mea – ”Pippi Josețica” și am descoperit că o vede diferit. Adică, diferit față de mine, adultul.

Desigur, țineam minte din copilărie că e o carte extrem amuzantă. Pippi își ținea calul în sufragerie, îi ridiculiza pe niște hoți, dar Nati m-a surprins. Știți care a fost momentul la care a râs cu lacrimi?

În carte se povestea cum Pippi ajunge la școală, iar profesoara o pune să facă tot felul de chestii. Aritmetică, desen. Când îi cere să scrie litera ”i”, Pippi se arată nedumerită că punctul seamănă cu caca de muscă.

Natalia mea se ținea de burtă hohotind. Am râs și eu. Dar nu de ce citeam, ci de râsul ei. Continue reading…

Când te așteaptă copilul să vii dintr-o deplasare…

Când eram mic se întâmpla ca tata să plece de acasă. A fost o perioadă șofer, iar până nu i-a ars mașina în garaj(s-a aprins de la sine într-o noapte), se întâmpla să-l vedem plecat o dată la o jumătate de an.

Nouă, copiilor, ne era strașnic dor de el.

Chiar dacă prima întrebare pe care i-o puneam când îl vedeam era ”ce ne-ai adus?”, îl așteptam pentru altceva. Voiam să ne spună poveștile lui.

Tata este maestru la născocit povești. Deseori erau neverosimile, dar cu atât mai tare căscam gura ascultându-l. Nu are nicio legătură cu faptul că pe vremea aia nu exista youtube. Pur și simplu copiii iubesc poveștile. E valabil și pentru Natalia în anul 2019. Ascultă povești cu multă atenție în ciuda jocurilor, calculatorului și youtube-ului.

Textul acesta îl scriu pe drumul de întoarcere. Continue reading…