Italiana Nataliei

După ce a învățat rusa de la desene și a luat cu asalt engleza, Natalia începe să parlească una alta în italiană. Mai ales că ultimele 3 veri a tot fost exilată într-o vacanță prelungită în Italia. Vacanță cam de o lună, așa.

Timp în care este nevoită să vorbească și italiana. Desigur, atât cât poate un copil de 4-5-6 ani. Că, să vezi chestie, italienii ăștia nu știu o boabă românește. 🙂 Ce-i drept nici engleza nu are mare trecere pe la ei.

Acum să vă zic o fază amuzantă cu Natalia și italiana ei. Continue reading…

Cum am devenit un părinte cicălitor?

– Natalia, înainte de a pleca, vreau să vorbim…

Am luat-o de mânuța ei micuță și am încercat să-i păstrez atenția. Când aude de discuții serioase își găsește alte chestii de făcut. Dar nu m-am lăsat.

– Natalia, vreau să-ți zic ceva important, că noi plecăm, nu o să te vedem aproape o lună și…
– Știu, știu, să fiu cuminte și ascultătoare, mi-a oprit începutul de discurs de tată.

Oare când am devenit părintele tipicar, grav, rigid, cicălitor, mult prea serios? De unde știe copilul că asta voiam să-i zic? Ce previzibil, plictisitor și sâcâitor am devenit. M-am transformat în părinții noștri. Când plecam undeva, ai mei îmi spuneau să stau cuminte, să fiu ascultător. De parcă de la vorbele lor deveneam cuminte, ascultător și atent. Eram copil. 🙂

Mi-am promis că io nu voi fi un astfel de părinte, că nu-mi voi tachina copiii și nu le voi cere întruna să fie cuminți. Se pare că a sosit momentul să mă țin de cuvânt.

– Nu, Natalia, nu asta am vrut să zic. Deci, să nu fii cuminte și ascultătoare…

Căpșorul blond s-a întors încet spre mine. M-a privit cu ochii ei mari și verzi. Nu înțelegea.

– Tati, tu glumești?, m-a întrebat intrigată. Continue reading…

Ne-am trimis copilul într-o tabără de supraviețuire! :)

Natalia a participat la prima tabără din viața sa. Fără telefon, fără tabletă. O tabără de supraviețuire. Iată și dovada, diplomă cu medalie. A meritat-o, frumoasa mea Natali cu ochii verzi.

 

Ce fel de părinți își pot trimite copilul într-o tabără de supraviețuire? Noi, desigur. Mai ales dacă este vorba de SuperTabere. Exagerez când spun că era de supraviețuire. Ce-i drept, au tras cu arcul, dar nu era un arc cu săgeată adevărată, ci cu ventuze. Deci, no worry, Vitalie. E în regulă. 🙂 Continue reading…

Poveste pentru Natalia: Aricică

Pot să mă cocoloșesc lângă tine, mamă? Da, pui mic. Hai aici! Aricică s-a făcut ghemotoc lângă mama lui și a adormit buștean. De data asta nu a cerut să fie mângâiat înainte de somn cum o făcea de obicei și nici cântecele, 4 la număr, nu a cerut. A obosit, s-a gândit mama lui Aricică.

Afară ningea domol și era atâta liniște în jur, că de ciuleai mai bine urechile, puteai sa auzi cum cad fulgii. Se așezau pufos pe pământul negru și puhav, care aștepta demult să fie nins, să fie și el pregătit de Crăciun.

Aricică și-a ridicat ochii spre cer. Îi era greu să-i țină deschiși pentru că fulgii îi intrau în ochi. Așa că a închis ochii. Fulgii. Albi, mari, ca niște pene. Zboară. Acum i se topeau pe față. Ce e viața unui fulg? De la cer până la pământ și gata? S-a întrebat Aricică. A deschis ochii și i-a văzut cum vin tot mai mulți spre el. Unul s-a așezat chiar pe năsucul său negru. Dar, surpriză! De data asta nu s-a topit, chiar dacă năsucul lui Aricică este calduț și, în mod normal, ar fi trebuit să se transforme într-o picătură care să semene cu un muc pe nasul lui Aricică.

– Hm, s-a gândit, Aricică. Sau nasul meu s-a stricat, sau acest fulg nu e fulg.

– Ba sunt fulg, să știi. Dar am hotărât să nu ma topesc.

Aricică s-a uitat în jur să vadă de unde vine vocea.

– Sunt eu, fulgul de pe năsucul tau. Nu mă vezi?!

Cei doi ochișori negri ai lui Aricică, ca două mărgelușe micuțe, s-au apropiat de năsuc să vadă minunea. Da, este un fulg alb ca toți fulgii, pufos și… vorbește. Continue reading…

Doamna A.

La toamnă Natalia mea merge la școală. Timpul trece prea repede. Dar despre altceva veți citi mai jos. Despre altcineva, mai curând.

Cred că Dumnezeu ne-a pus mâna pe cap. Am avut una dintre cele mai dulci, frumoase și bune doamne educatoare din câte există pe lume. Așa ceva mai rar. Natalia o iubește enorm și are de ce.

Femeia asta, educatoare cu experiență de o viață într-o grădiniță de stat din București, este dovada vie că la stat, în grădinițe, școli, licee, spitale sunt oameni profesioniști și minunați. La câte se spune și se scrie, mai ales pe Facebook, pe forumuri, nu aș fi crezut în veci că există un asemenea om. Continue reading…

Voi ce ați fi făcut?

Parcam. Am oprit motorul și am văzut-o pe o femeie care urla la alta. Am ieșit din mașină și m-am îngrozit. Ce era la gura ei… ”Te nenorocesc de mâna mea”, era cea mai cuminte frază pe care am auzit-o. Culmea, eram într-un cartier liniștit din București. Nu eram într-o zonă rău famată. Deși, uneori tot Bucureștiul pare rău famat.

Ce te șoca la acest scandal care creștea în intensitate pe secundă ce trecea era că totul se desfășura în apropierea unui loc de joacă. Iar locul de joacă era plin de copii. Toți copiii auzeau cuvintele alea jignitoare și pline de ură.

”Fă, hoașcă bătrână, de ce i-ai zis copilului meu că este țigan? Și ce dacă suntem țigani”, continua să urle femeia și se apropia amenințător de cea de-a doua. Se pare că era un conflict care a pornit de la niște copii. Cei mici s-au jucat, nu o fi împărțit ceva, iar adulții au continuat ceart lor. Odios!

Nu suport oamenii adulți care îi supun pe copii la astfel de experiențe. Nu suport, chit că nu e treaba mea să mă bag în certurile altora. Cineva mi-a spus că, la un moment dat, spiritul acesta civic o să-mi dăuneze. Poate că are dreptate, dar nu vreau să văd copii care iau parte la un spectacol atât de grotesc. Continue reading…

Sejur fără cusur. Hotelul la care am fost în Turcia

Când am aterizat în Turcia, autobuzul ni s-a părut… groaznic. De fapt, era ok, curat. Problema este că românii cu care călătoream aveau glume de autobaza Obor. Aș fi râs, dar oamenii se luaseră de șofer, de ghid, vorbeau tare. Dacă tot mergeau în vacanță, au început-o din autobuz sau autobază.

 

Așa că atunci când am fost singurii care am coborât la hotelul Lara Barut, ne-am pus în genunchi, ne-am făcut cruce și am pupat ușa glisantă. Glumesc. Dar bucuria era mare că nu vom fi vecini cu acești oameni mult prea veseli. Peste măsură de veseli. A fost mișto în școala generală, cu glumele de atunci. Dar am mai crescut un pic…

Să revenim la hotel. Prima impresie a fost că este unul prea mic. Avea 5 stele, era de tip All Inclusive, dar intrarea era cam ștearsă și nu promitea multe. Drept se zice, nu judeca o carte după copertă. Așadar, nu judeca un hotel de la intrare. Ceea ce a urmat a fost o experiență extraordinară, un sejur de 5 stele fără cusur.

De când suntem părinți mergem în Turcia, la All Inclusive. Este o soluție de vacanță la îndemână pentru o familie cu copii. Resorturile turcești sunt bine administrate, asigurate cu tot ce-i trebuie unei familii. Nu intru în detalii. Cei care au fost la All Inclusive știu că timp de o săptămână stai fără griji. Desigur, dezavantajul poate fi monotonia unei săptămâni în care ești blocat într-un spațiu, iar zilele pot semăna unele cu altele. Asta dacă nu-ți iei niște excursii pe undeva. Continue reading…