Dar tu îți ștergi pozele cu fostul/fosta de pe rețelele de socializare?

sursa foto

Cei patru stăteau pe o bancă, în parc și priveau în gol. Erau două fete, doi băieți. Sporovăiau. Mă așezasem pe banca alăturată, lângă tobogan, unde se juca Natalia mea cu Ochii Verzi. Fără să vreau le-am auzit o parte din discuție. Povesteau cu ardoare și foarte tare.

– Tu nu ți-ai șters pozele cu Antonio de pe Insta?, a întrebat curios unul dintre băieți.
– De ce să le șterg? Nu fac parte din trecutul meu, din personalitatea mea?, îi răspunse fata.
– Eu dacă aș fi George m-aș despărți de tine, spuse al doilea băiat.
– Nu înțeleg de ce să le șterg? Am fost cu Antonio o viață, de fapt, cam două luni și jumătate, îi explică fata. Continue reading…

Idioțenie patologică: să înjuri un copil cu care s-a certat copilul tău

captură din filmul Idiocracy

Locul de joacă era destul de plin. Copiii se jucau voioși printre leagăne și tobogane. Părinții moțăiau pe bănci, mângâiați de soarele călduț de mai. Era o zi frumoasă, liniștită. Ce-i drept, din loc în loc se iscau mici bâlciuri între copii. ”Conflictele” se aplanau rapid. Nimic nu anunța tâmpenia care urma să se întâmple. Nici prin cap să-mi treacă că se poate ajunge la o chestie ca asta. Cel care a făcut-o sigur avea țiglele de pe mansardă strâmbe rău. Continue reading…

Unde se termină ce vrea părintele și unde începe ce vrea copilul?


Eram la balet cu Natalia mea cu ochii verzi. O ajutam să se echipeze pentru curs. În acel moment a intrat un tată cu o fetiță. I-am urat succes Nataliei și ne-am despărțit. Fetița intrată în vestiar era vădit supărată. ”Tati, ți-am zis, nu vreau la balet”, continua ea cel mai probabil un refren pe care îl cânta de acasă. Tatăl fetiței s-a uitat cumva jenat la mine. S-a întors către fetița lui și i-a zis ușor panicat, dar fără răutate: ”am vorbit deja despre asta, hai, îmbracă-te!” Continue reading…

Doi copii au murit, noi ne certăm…

Cei care practică alpinismul spun, cu foarte puține excepții, că un copil nu are ce căuta pe munte să facă alpinism de performanță la vârstă fragedă. Mai sus aveți o părere care pare să fie bine argumentată.

Înțeleg de aici, dar și de la alți ghizi, că pericolul este infinit mai mare pe munte decât, să zicem, pe terenul de fotbal. Muntele nu ar avea cartonașe roșii… Asta spun experții și e bine ca ei să vorbească!

Dacă specialiștii, alpiniștii, ghizii vin cu argumente, spun lucrurilor pe nume și nu se erijează în procurori. ”Păreriștii” aduc acuzații, argumente subțiri, în schimb, sunt niște procurori mai răi ca la DNA. Este obositoare atitudinea asta, pe bune. Atâta virulență și ceartă pe niște lucruri la care nu te pricepi. Ok, crezi că părintele acela trebuie să stea în închisoare. Dar de ce să-l ataci pe unul care nu este de acord cu tine. În regulă, consideri că fără efort și dăruire la limita pericolului de moarte nu există performanță, dar de ce să-i faci albie de porci pe cei care nu îți împărtășesc viziunea? E ok să ne expunem pe marginea subiectului, dar nițică decență ar fi binevenită. Continue reading…

O bipedă…

Tocmai ce terminasem de negociat cu fetița mea, Natalia, că nu putem porni mașina fără ca ea să stea legată în centură, că pe lângă mine a trecut o… bipedă. Nu știu cum să o numesc altfel. Ființă sigur nu era, eventual o piatră. Mamă în niciun caz nu putea fi numită. Deci, o bipedă, punct.

M-a șocat nu atât tonul cu care i-a vorbit fetiței sale, cât ceea ce-i spunea. Frântura de monolog care a ajuns la urechile mele m-a făcut să tresar. Bipeda era supărată pe fetița sa, care ca mulți alți copii se opunea plecării acasă din parc. Așa că bipeda a asaltat-o psihologic într-un hal fără de hal. Continue reading…

Cum rezolvam problemele de tip bullying pe vremea noastră?

sursa foto

Bullyingul nu este o chestie nouă. Hărțuirea, intimidarea, terorizarea existau în școli încă de pe vremea noastră. O fi fost și pe vremea părinților noștri. Doar că nu știam pe atunci că e un fenomen social. Habar nu aveam că trebuie să ne ducem la psiholog. Nu se făceau campanii în masă pentru conștientizarea problemei. Îmi amintesc că noi aveam alte ace de cojoacele bullyingului. Mai jos, voi povesti o experiență personală în ”lupta” cu acest fenomen.

Pe vremea când eram elev în școală, iar apoi la liceu, nu cred că m-ar fi înțeles părinții dacă le-aș fi zis: ”tată, știi, astăzi am fost victima unui atac de tip bullying”. Tata s-ar fi uitat uimit la mine și m-ar fi felicitat: ”bravo, fă bule în continuare”. Spume, nu bule. Continue reading…

Cum îi forțăm pe copii să joace Balena Albastră?

Ionică, un elev ca alte sute de mii de elevi din România, habar nu avea de nicio balenă. De fapt, învățase la biologie și geografie. Că ar fi un mamifer. Cel mai mare de pe glob. Și că trăiește în apele oceanelor. Atât. De ”jocul” tâmpit a auzit din presă, de la profesori și apoi de la părinți.

Pe Ionică nu-l prea interesează ce se scrie în ziare, ce se spune la televizor. Nu că nu ar fi un băiat deștept și curios. Pur și simplu informațiile de acolo nu-l privesc. Sunt chestii de adulți: politică, economie, probleme globale. Pe când adolescența lui se învârte în jurul altor tipuri de știri: i-a ieșit un nou coș; Elena i-a zâmbit lui Răzvan; părinții nu-l înțeleg și îl forțează să învețe prea mult; a ratat o petrecere pentru că nu l-au lăsat ai săi și iar o să fie considerat pămpălău de toți colegii, inclusiv de Elena… Continue reading…