De ce ne amintim cu nostalgie despre bătăile pe care le primeam în copilărie? :)

Poză simbol, altă nostalgie – telefonul copilăriei 🙂

Nu știu dacă ați observat, dar nouă, ăstora care ne credem adulți, ne place să ne lăudăm cum eram bătuți în copilărie. 🙂 Ne lăudăm, povestim, venim cu detalii picante din bătăile primite de la părinți, profesori.

Un fel de sado-maso amuzant. Nu știu de la ce vine, dar povestim cu atâta regret, de parcă am vrea să ne întoarcem la acele timpuri când ni se înroșea fundulețul cu nuiaua sau cureaua după caz.

Totul începe, de regulă, cu:
– Acum nu-ți permiți nici să ridici vocea la copil, dar pe vremea mea, mi-am luat o bătaie de la tata că nu am putut să stau o săptămână pe șezut.
– Stai să-ți zic eu. Păi, mama avea o mână grea și mi-a dat o scatoalcă de am amețit. Cred că și acum mi se zbate ochiul drept de la bătaia aia.

Dacă această discuție se ține în parc, în timp ce adulții se uită cu ochi duioși la copiii care se hârjonesc la locul de joacă, obligatoriu apare un al treilea părinte cu bătăi și mai dure:
– Bătăile voastre sunt floricele. Stați să vedeți cum mă bătea pe mine. Mă punea la perete, stăteam în genunchi, pe coji de nucă, cu mâinile în sus. Continue reading…

În căutarea timpului pierdut… de joc cu Natalia(Vlogul: Căsuța Piticilor)

– Merg acasă să mă joc cu tati, le zicea zilele trecute Natalia unor copii cu titlu de mândrie, asta în timp ce eu trăgeam cu urechea.
– Și cum vă jucați?, a fost curioasă o fetiță de vârsta Nataliei.
– Tati face glume cu mine.
– Glume? Ce fel de glume?, nu s-a lăsat fetița.
– Știți voi, mă aruncă până la tavan, mă ține de picioare cu capul în jos, dansăm.
– Aaa, au răspuns copiii în cor.

Natalia se simțea importantă. A reușit să-și uimească audiența… cu tatăl ei. 🙂

Să-ți uimești colegii în anul de glorie 2018 este mare lucru.

Pe vremuri, treaba se făcea simplu. Era suficient să le spui că ai mâncat un Mars și erai eroul școlii.

Pe vremuri, un radio portabil micuț, cu antenă, te făcea președinte de țară. Iar dacă mai aveai o gumă în buzunar – erai dictator absolut. Puterea ta era nelimitată.

Astăzi, când au de toate, copiilor le este greu să-i uimească pe alții cu obiecte: ”eu am un telefon cu Android, al meu e iPhone”; ”eu am tabletă cu cristale Swarovski, dar eu am cristale Swarovski cu tabletă”; ”eu am fost la Paris, eu locuiesc la Paris”. Și tot așa. 🙂 Continue reading…

Programul nostru de seară

Când ajung acasă, Natalia lasă totul baltă. Dar absolut totul. Îmi sare în brațe și… începem. Programul este stabilit la secundă.

Nici Trump nu are un asemenea program atât de bine structurat. Totul este bine pus la punct. Mai întâi spălat, mâncat, schimbat… Pentru activitatea asta am la dispoziție fix 15 minute. Ca la pușcașii marini, nimic în plus.

Când sunt gata, oricât de dificilă mi-a fost ziua, trebuie să fac față asaltului. Că Nati are energie, nu glumă.

Programul nostru de seară include: Continue reading…

Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Distracție la pârâu. Vlog cu Natalia la munte

A trecut un an de la ultima vizită la râu. Cum care râu? Râul cel montan, vijelios și rece ca apa oceanului Arctic, chit că vizita am făcut-o în plină vară fierbinte. Dacă vreți, devine un fel de tradiție. 🙂

Îmi plac râurile mici. Au ceva frumos, pur și copilăresc în ele. Doar din ele se nasc fluviile și se umplu mările. Îmi plac și pentru că îmi amintesc de râulețul molcom de câmpie de lângă satul meu.

Pârâul ăsta era rapid, era de munte. Eram la cabana aia montană mișto. Coborârea spre râu a fost abruptă. Atât de abruptă, că te uitai de două ori pe unde puneai piciorul ca să nu ajungi prea repede la pârâiașul din vale.

Din fericire am coborât fără aventuri. Căci aventurile ne așteptau la râu. Of, Doamne! Ce lacrimi, ce plânset. Nivelul pârâiașului a crescut brusc. L-au inundat lacrimile din ochii verzi ai Nataliei. Continue reading…

Prima mea gafă părintească uriașă

Natalia s-a uitat cu multă seriozitate la mine și mi-a zis:

– Tati, trebuie să vorbim.

Io am făcut ochii mari. Nu atât de mari ca ai ei, dar tot m-am holbat speriat. Pentru că nu mă clinteam din loc, m-a luat de mână și m-a dus la canapea:

– Să stăm puțin aici ca să vorbim serios. Te rog să nu te fâțâi și să te uiți în ochișorii mei pentru că vreau să vorbim ceva serios.

În capul meu se activase partea de creier responsabilă de scenarii. Oare ce a făcut? Oare ce am făcut? S-o fi certat la școală cu cineva? A distrus laboratorul de chimie? Vrea să dea la jurnalism(coșmarul meu)? Stop. Ce laborator? Ce facultate? E clasa zero. Deci, să vedem ce treabă serioasă o avea. M-am pus pe ascultat:

– Tati, și-a continuat Natalia discursul, ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt. Vreau să spun că asta nu se face copilului tău. Ar trebui să te ții de cuvânt, că eu te-am crezut. Continue reading…

Tati, nu mai vreau la școală… De ce, Natalia?

A trecut o săptămână de școală. Prima. Teoretic ar trebui să fie cea mai dificilă. Dimpotrivă. Nataliei îi place la școală. Îi place enorm doamna. Are și de ce. Mie, de pildă, îmi amintește de prima mea învățătoare. Aceeași alură. Același zâmbet. Aceeași privire plină de căldură.

Cu toate acestea, în această dimineață, Natalia m-a oprit după ce am ieșit din casă.

S-a uitat la mine cu ochișorii ei mari, verzi, plutind în lacrimi.

– Tati, eu nu mai vreau la școală, mi-a zis Nati uitându-se la mine cu lăcrimioare.
– De ce Natalia?
– Îmi plăcea mai mult la grădi. Continue reading…

Să le permitem sau nu copiilor să aibă Facebook, Instagram, Vlog, blog?

Eram dator cu un răspuns la o întrebare. E bine sau ba să ne lăsăm copiii să-și facă vlog și cont pe rețelele sociale? Mai jos este părerea mea. Una pur subiectivă, bazată pe observații personale. Vă rog să o luați ca atare.

În primul rând, este greu să găsesc un răspuns fără echivoc la o asemenea întrebare. Știu doar că nu există nimic bătut în cuie și răspunsul depinde de fiecare părinte, de fiecare copil în parte. Unii părinți vor fi speriați de noile ”realități” virtuale și extrem de precauți în a lăsa copiii de capul lor acolo. Îi înțeleg și au perfectă dreptate. Când ești mereu la muncă, rupt de oboseală și plin de treburi, nu-ți prea arde să-ți iei încă o responsabilitate pe cap. Cea de a vedea ce a mai făcut copilul tău pe vlog, blog, Facebook, Instagram… Și cine știe câte rețele sociale o mai fi.

Cei care îi învinovățesc pe părinți că sunt prea refractari, că nu sunt în pas cu timpurile, că au rămas în urmă, ar trebui să-și muște un pic limbile. Nu e chiar așa.

Dacă vă întreb de ce nu aveți Snapchat, cu ce se mănâncă și de ce nu vă faceți – o să vă uitați la mine cruciș. Ce vreau să zic? Fiind protector, așa cum îi cade bine unui părinte, este absolut normal ca un adult să fie îngrijorat de activitatea online a copilului său.

Pentru că există multe, foarte multe pericole. Fără să știe, un copil poate discuta online cu niște cretini care pot avea niște intenții teribil de nenorocite. Pe de altă parte, un copil îi poate expune pe părinți la, să zicem, niște belele. Să fotografieze/filmeze prin casă, să arate lumii ce bunuri de valoare există acolo. E o invitație pentru persoanele care așteaptă astfel de ponturi.

Deci, pericolele sunt multe și îi înțeleg pe cei care spun un NU răspicat și au tăiat din start orice intenție a unui copil de a avea vlog, blog, Facebook, Insta și alte chestii populare printre copiii/adolescenții de 8-9-10 ani. Io văd partea plină a paharului, dar și avantajele de a lăsa copiii să se exprime online. De ce? Continue reading…