”Am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc!”

Cazul acesta mi-a fost povestit de o femeie.

Vitalie, îmi zice, eram cu copilul în parc. La un moment dat de noi s-a apropiat o fetiță de vreo 5-6 ani. Frumușică, bine îmbrăcată. S-au jucat, s-au împrietenit. Se jucau în preajma mea și îi auzeam ce vorbeau.

– Eu sunt cu mami în parc, tu cu cine ești?, întrebă la un moment dat copilul meu.
– Cu părinții, îi spuse fetița.

Nu fusesem inițial atentă la răspuns, dar apoi am văzut o chestie neobișnuită. Fetița i-a zis copilul meu: ”merg la părinții mei” și a plecat. Am urmărit-o cu privirea. S-a dus spre o bancă, într-un colț retras al parcului, iar acolo erau doi bărbați. Acum, Vitalie, să nu mă crezi absurdă, dar aveam impresia că ăia sunt ”părinții”. Adică, nu știu ce să zic, nu sunt homofobă, dar a fost neobișnuit. Erau îmbrăcați bine, păreau fericiți. Chiar aveam impresia că mă uitam la un cuplu. Cred că am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc! Continue reading…

În România nu este nevoie de teroriști. Avem nebuni care înjunghie oameni pe stradă

Nebunul de cartier este un cetățean devenit personaj uzual în România. Deși nu ar fi cazul să ne obișnuim cu așa ceva, aproape fiecare cartier are câte un astfel de individ. Știți voi, individul cu mari probleme de comportament.

Da, ne este milă de ei, dar…

Sărmanii, nu sunt oameni ai străzii, unii au case, rude, ajung totuși într-o stare proastă. De multe ori nu sunt îngrijiți, unii bântuie pe străzi și Dumnezeu știe ce se întâmplă cu ei.

Ca să fiu sincer, când îi vezi în halul în care arată, te încearcă un sentiment de milă amestecat cu… deranj. Ți-e milă pentru că este un om. Dar te și deranjează pentru că nu știi niciodată cum reacționează, ce-ți arată sau când te înjură. Să presupunem că un bărbat ar putea trece peste niște chestii. Dar o femeie? Un copil?

Din păcate, autoritățile nu fac nimic. Absolut nimic. Ați încercat să sesizați vreodată poliția, asistența socială, orice instituție a statului în cazul unei persoane cu probleme mintale? Atunci nu știți nimic despre sictirul funcționarilor publici. ”Ce să-i facem? E nebun. Îl ducem la spital și îl lasă să plece”, mi-a explicat la un moment dat un funcționar.  Continue reading…

Creața cu Ochii Verzi, călătorie Transalpină!

Weekendul acesta, Creața cu Ochii Verzi, Ochi Albaștri și subsemnatul, Vitalie, împreună cu familia extinsă am făcut o micuță călătorie până la munte. A fost deosebit. Dovadă stau pozele și filmulețele pe care le public în această postare/jurnal de călătorie. Poza de mai sus este făcută la un baraj din Obârșia Lotrului. O zonă desăvârșită, unde se vede mâna omului și, totuși, natura îți taie respirația… Bineînțeles, și Creața cu Ochii Verzi, care a făcut totul și mai frumos. Poza de mai sus este preferata mea. Zâmbetul Creței cu ochii Verzi mi-a încununat această călătorie.

Continue reading…

Cum am învățat-o pe Creața cu Ochii Verzi să meargă pe bicicletă…

Înainte de a încăleca pe șa și… a pedala. 🙂

Știți ce este cel mai cool la meseria de tată? Că prin copilul tău îți retrăiești propriile începuturi. Lucruri mici, cărora nu le dai importanță acum, dar care au fost realizări eroice când aveai 5 ani. De pildă, mersul pe bicicletă. Pentru prima dată. Singur, nesusținut de nimeni. Am trăit/retrăit momentul în acest weekend și a fost sublim. Pentru câteva minute am fost din nou copil.

Bicicleta mea vs bicicleta ei
Aveam o bicicletă rusească. Prima mea bicicletă pe care am primit-o în clasa 1. Nu o s-o uit niciodată. Albastră, fără bara lungă de pe cadru, între ghidon și șa, cu un portbagaj mic. Era de băieți. Puneai frână din pedale. Se numea ”Shkolnik”, în traducere din rusă, elev. Nu a fost cea mai reușită bicicletă produsă la acea vreme. Uneori rămâneam fără frână. S-a întâmplat și la văi mari. 🙂 Cel puțin a fost nouă și a fost… prima mea bicicletă.

 

Nărăvașă, bicicleta roz nu se lăsa condusă!

Creața cu Ochii Verzi are o bicicletă roz. Ceva italian. O bicicletă robustă, manevrabilă și cu roți ajutătoare, detașabile. Problema este că se obișnuise atât de mult cu acestea, că nu mai voia să le scoată. Cunoscuta capcană a rotițelor ajutătoare. Copilul nu vrea să renunțe la ele. Ce-i drept, nici eu nu am insistat mult. Continue reading…

Alăptatul în public

Este suficient ca o femeie să aducă vorba despre asta și vor sări cu comentarii nenumărați pudibonzi, care ne vor spune că așa ceva este inadmisibil în public. Vorbesc de alăptat, desigur.

De ce să consideri acest gest normal, uman, o lipsă de respect? De ce să nu vrei să vezi așa ceva în public? De ce să se ferească? Nene, e un sân, nu e nimic rușinos. Iar argumentul că unele femei o fac tocmai pentru a epata și a se expune, nu ține. Și ce dacă o fac intenționat? Atâta timp cât își folosește sânul pentru a da lapte unui copil, poate să o facă lejer. Fără restricții, fără ocheade supărătoare, fără amenințări și arătat cu degetul.

Nimeni nu se scandalizează când vede un bărbat la gustul gol. Și au fost din ăștia cu miile zilele acestea prin București. Era cald. Este suficient, însă, ca o femeie să-și alăpteze copilul în public, gata, or să sară unii să se dea pudibonzi. Continue reading…

Sunt mare, am 5 ani, iar viața este minunată

5 ani este o vârstă importantă. Să știți! Nu mai sunt așa de mică și neajutorată. Am și multe responsabilități. Ieri, de exemplu, pentru că a fost un permanent dute-vino, părinții mei au uitat să mă spele pe dinți. A trebuit să le amintesc chiar eu. Am mers și m-am spălat singurică. De fapt, fac foarte multe lucruri singurică. Sunt atât de mare că aș putea chiar să mă duc și la grădiniță de una singură. Hei, dar e vară. Care grădiniță?

Oricum, sunt responsabilă. Nu mai fac prostioare. Am și uitat când am făcut-o pe ultima. Cred că s-a întâmplat foarte demult. Tocmai acum două zile când am vărsat niște ciorbiță pe mine. În rest, la 5 ani ce prostioare să faci? Ești în grupa mare. Nu mai e ca la 4 ani.

Ziua mea de naștere a început bine. Perfect chiar. Tati și mami m-au trezit dis-de-dimineață, dar nu m-am supărat. Cum să mă supăr? Tati mi-a adus un buchet de flori. Cărei fetițe de 5 ani nu-i plac florile? Erau de diferite culori și semănau cu Floarea Soarelui. Mami m-a lăsat să dau iama în cadouri. Continue reading…

La mulți ani, Creața cu Ochii Verzi!

– Natalia Cojocari, a strigat asistenta și s-a uitat spre bărbații adunați la etajul 3 al maternității. Niciunul nu răspunse.

– Natalia Cojocari, a insistat asistenta privind nedumerită. Chiar nu este nimeni?

Ba era cineva, eram eu, dar cuvintele ei au ajuns la mine ca din altă lume. Apelul îmi era adresat mie, cel care se simțea ca un leu în cușcă. Un milion de gânduri îmi năvăliseră în cap. Nu mai judecam normal de la emoții. Așa că am procesat greu numele anunțat: Natalia Cojocari… Fetița mea… Daaa, pe mine m-a strigat… Unde e?

Pe asistentă am ajuns-o pe scări. Zburasem în sus, câte 3-4 trepte.

– Eu! Eu sunt tatăl. Vreau să o văd, am strigat gâfâind. Continue reading…

De ce? De ce să-i dai copilului să bea alcool sau să fumeze?

Nu avea mai mult de 4 ani. Ținea însă țigara ca un adult și pufăia din ea. Culmea, stătea în fața a doi adulți. Chiar bunica(așa părea) a fost cea care i-a dat țigara copilului.

”Tine aci, bre, să vezi că nu e gustos să fumezi, poate nu vei fuma ca noi când crești”, i-a zis femeia fetiței. Deci, coșmarul pe care îl vedeam cu ochii avea un motiv ascuns, unul educațional. Logic, nu? De genul, ia și niște droguri, poate nu te droghezi când crești. Bate niște animale, că poate nu mă bați pe mine când ajungi mare. Logica unor oameni este dubioasă, la fel și caracterul. Continue reading…