Cum e la grădi, la serbare? Vlog pe COJOCARI.RO

Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.

Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.

Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.

Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.

Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂

Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.

Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.

De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:

*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.

Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost:

Grătar pe malul mării: VLOG și instrucțiuni de utilizare

Acum o lună eram într-un Hotel din Antalya, Turcia și am văzut restaurantul acesta. Mirosul dulce amărui de grătar m-a dat gata. Locul în care se afla era însă totul: pe malul mării, în imediata apropiere a plajei. Cum ar fi fost un asfințit, pe malul mării, la un grătar, cu familia? Cât de tare? Așa că am făcut rezervare și ne-am dus. Mai jos o să aflați povestea grătarului de pe malul mării și cum se face. Pe scurt, oleacă de instrucțiuni, ca să vedeți prin ce am trecut noi. 🙂 Continue reading…

Cât de buni pot fi copiii?

Povestea 1. Io și Natalia eram în parc. Un copil se juca într-o parte cu tatăl lui. Era un băiețel de vârsta Nataliei. Nu cred că se cunoșteau. Dacă s-ar fi jucat cel puțin o dată, Natalia s-ar fi dus țintă la el strigând: ”Uite, tati, prietenul meu”.

La un moment dat copilul a făcut ceva. Nu am văzut ce anume, eram cu spatele. Tatăl lui a ridicat vocea spunându-i ceva apăsat. Vorbeau încet. Părea o ceartă cum se mai întâmplă între părinte și copil. Doar că băiețelul s-a supărat foarte tare. Atât de tare, că i-au dat lacrimile și s-a îndepărtat de tatăl lui.

Stătea cu spatele la el, cu fața la noi și plângea. Nu am observat că și Natalia a văzut scena. S-a dus la băiețel, l-a îmbrățișat și l-a mângâiat pe cap, șoptindu-i ceva la ureche. Scena era foarte duioasă. M-am uitat spre tatăl băiețelului. Acela era vădit mișcat. Continue reading…

Cum l-a ajutat Aricică pe Nouraș să spele luna

De vineri, Aricică și-a făcut valiza. Ieri a vorbit pe WhatsApp cu prietena lui – Veve și s-au bucurat că îi desparte doar o zi de tabără. Azi Aricică s-a trezit cu febră și cu un… alt arici în gât.

Lacrimile i se scurgeau gârlă pe față. Cel mai mult de dezamăgire că s-a încumetat să răcească tocmai acum când trebuie să plece la tabără. Pleoapele i s-au făcut grele, iar tâmplele îi ardeau tot mai tare. A auzit ca prin ceață medicul care i-a spus mamei că totul va fi bine că e doar amigdalită…

Doar, o amigdalită…

– De ce stai supărat, Aricică? Hai urcă!
– Să urc? Ok, dar eu…
– Uite care e treaba. Dăm o fugă până pe cer, că am eu de lucru un pic, iar apoi ne jucăm în voie. Bine?
– Bine.

Aricică a urcat pe spatele nourașului zglobiu. Este prietenul lui, îl urmărește des când apare pe cer. Este cel mai micut din familia norilor, dar cel mai neastâmpărat. Continue reading…

Italiana Nataliei

După ce a învățat rusa de la desene și a luat cu asalt engleza, Natalia începe să parlească una alta în italiană. Mai ales că ultimele 3 veri a tot fost exilată într-o vacanță prelungită în Italia. Vacanță cam de o lună, așa.

Timp în care este nevoită să vorbească și italiana. Desigur, atât cât poate un copil de 4-5-6 ani. Că, să vezi chestie, italienii ăștia nu știu o boabă românește. 🙂 Ce-i drept nici engleza nu are mare trecere pe la ei.

Acum să vă zic o fază amuzantă cu Natalia și italiana ei. Continue reading…

Cum am devenit un părinte cicălitor?

– Natalia, înainte de a pleca, vreau să vorbim…

Am luat-o de mânuța ei micuță și am încercat să-i păstrez atenția. Când aude de discuții serioase își găsește alte chestii de făcut. Dar nu m-am lăsat.

– Natalia, vreau să-ți zic ceva important, că noi plecăm, nu o să te vedem aproape o lună și…
– Știu, știu, să fiu cuminte și ascultătoare, mi-a oprit începutul de discurs de tată.

Oare când am devenit părintele tipicar, grav, rigid, cicălitor, mult prea serios? De unde știe copilul că asta voiam să-i zic? Ce previzibil, plictisitor și sâcâitor am devenit. M-am transformat în părinții noștri. Când plecam undeva, ai mei îmi spuneau să stau cuminte, să fiu ascultător. De parcă de la vorbele lor deveneam cuminte, ascultător și atent. Eram copil. 🙂

Mi-am promis că io nu voi fi un astfel de părinte, că nu-mi voi tachina copiii și nu le voi cere întruna să fie cuminți. Se pare că a sosit momentul să mă țin de cuvânt.

– Nu, Natalia, nu asta am vrut să zic. Deci, să nu fii cuminte și ascultătoare…

Căpșorul blond s-a întors încet spre mine. M-a privit cu ochii ei mari și verzi. Nu înțelegea.

– Tati, tu glumești?, m-a întrebat intrigată. Continue reading…

Ne-am trimis copilul într-o tabără de supraviețuire! :)

Natalia a participat la prima tabără din viața sa. Fără telefon, fără tabletă. O tabără de supraviețuire. Iată și dovada, diplomă cu medalie. A meritat-o, frumoasa mea Natali cu ochii verzi.

 

Ce fel de părinți își pot trimite copilul într-o tabără de supraviețuire? Noi, desigur. Mai ales dacă este vorba de SuperTabere. Exagerez când spun că era de supraviețuire. Ce-i drept, au tras cu arcul, dar nu era un arc cu săgeată adevărată, ci cu ventuze. Deci, no worry, Vitalie. E în regulă. 🙂 Continue reading…