Copilul obez – o normalitate în zilele noastre

sursa pozei, aici

– Tati, vrei să-ți dau niște cipsuri? îl întrebă un bărbat pe băiețelul lui de vreo 2 ani.
– Îhî, abia spuse cel mic, că taică-su îl și îndopă cu o jumătate de pungă.

Eram la un loc de joacă într-un mall și mă uitam speriat la copii. Foarte mulți erau supraponderali la niște vârste prea mici. Băiețelul din dialogul de mai sus nu ajunsese un mic omuleț Michelin, dar nu avea mult. Și un orb ar fi văzut asta, mai puțin taică-su.

Nu am cifre exacte, mi-e și frică să caut date. Din ce văd în jur pot spune cu tristețe că avem mulți copii… cu probleme cu greutatea. Pe românește spus, grași. În grădinițe, în școli, la locurile de joacă, peste tot mă trezesc că mă întreb, de ce sunt atât de mulți? Mă gândesc, totuși, că părinții nu-și doresc asta, dar nu-i pot refuza pe copii. Au făcut greșeala de a-i îndopa de mici cu tot felul de chestii nesănătoase, iar când copilul crește, este greu să-l convingă să mănânce sănătos, să facă sport. Și, uite-așa, acești părinți și-au condamnat copilul la obezitate. Continue reading…

”Educatoarea” îi răspunde unui părinte care a întrebat dacă îi este scos copilul afară: ”nu-mi faci mie programul”

Această istorie a ajuns de curând la mine. O femeie mi-a povestit o chestie uluitoare. S-a dus să-și ia copilul de la grădiniță. O grădiniță de stat din București pe care o considera bună până acum. Când a intrat în grupă, toți copiii se uitau la desene, iar ele, educatoarele, sporovăiau într-un colț. Pentru că aerul era îmbâcsit, greu de respirat, a îndrăznit să o întrebe pe una din ”educatoare” dacă au fost scoși copiii afară. Afară era soare, la locul de joacă – umbră plăcută, iar copiii merită să respire aer curat.

Răspunsul a fost uluitor și a lăsat-o fără replică pe mamă: ”nu-mi faci mie programul. Eu nu vin la tine la muncă să-ți spun ce să faci, nici tu să nu vii să-mi spui ce să fac eu!” Continue reading…

Nu mai zbierați la copii!

Băi, voi, părinți care strigați la copiii voștri, ce vreți să obțineți prin urletele voastre? Să vă lăudați în stânga și în dreapta că aveți niște copii care ascultă la comenzi? Ori poate credeți că ei devin ascultători din cauza urletelor voastre?

Nici vorbă. Copiii devin mai nervoși și mai neascultători. Nu o spun eu, întrebați orice specialist sau pe alții care se pricep la copii. În fine, să vă povestesc un caz.

Eram în parc și mergeam în spatele unei familii. Tată și băiețel. Copilul, deh, a început să alerge. Era în parc, unde nu are voie să alerge, pe asta am stabilit-o deja aici. Ohoho, și când a început să urle așa-numitul tată la copil… Am tresărit. Și eu, dar și Creața mea cu Ochii Verzi, care era cu mine. Mare lucru că nu-l înjura. Băiețelul s-a întors spre noi, iar Natalia l-a recunoscut. S-a dus glonț la el să-l îmbrățișeze. Nu-l știam, nici pe copil, nici pe așa-numitul tătic. Am lăsat-o pe Natalia să-i vorbească. Se pare că se cunoșteau. Apoi l-a luat de mână și au venit la mine. Continue reading…

Când prea multă grijă față de copil strică… independența acestuia!

poză simbol. sursa

– Vrei să fim prietene?, o întrebă Natalia pe fetița care se afla pe scaunul din fața noastră. Pentru cei care nu știu cum vorbesc copiii, întrebarea ține locul de ”hai să facem cunoștință”. Doar că ei nu sunt atât de protocolari. Pentru ei orice cunoștință poate fi un eventual prieten. Eram la un spectacol de balet și, până să înceapă, Creața mea cu Ochii Verzi a vrut să-și găsească un copil cu care să schimbe câteva cuvinte. Alegerea a căzut pe fetița din fața noastră.

Fetița, un pic mai mare, s-a uitat mirată la Natalia. Nu a scos niciun cuvânt și s-a întors către mama ei. A vrut să deschidă gura, să-i spună ceva Nataliei, dar i-a luat-o maică-sa pe dinainte:
– Nu poate fi prietenă! Este mai mare ca tine, i-a zis Nataliei spre marea mea uimire. Eu asistam la discuția lor, fără să intervin.
– Eu am 4 ani și 10 luni, încearcă să explice Natalia. Sunt mare, întărește ea argumentul.
– Păi, vezi, ea are 6 ani, este și mai mare.
– Și ce dacă?, continuă Natalia, dar a blocat discuția. Continue reading…

Despre cum m-a făcut knockout emoțional

Uneori copiii pot fi atât de profunzi, că te bagă din două cuvinte într-un șoc emoțional. Creața cu Ochii Verzi m-a rugat aseară, în loc să-i inventez o poveste, așa cum facem de obicei, să-i povestesc cum a intrat în viața noastră.

 

Și i-am zis. Despre cum am așteptat pe holul maternității. Despre cum m-au strigat de vreo două ori să vin, iar eu înlemnisem acolo și nu puteam să mă mișc. Despre cum am sărit ca ars când mi-am dat seama că asistenta pleacă și nu o văd pe ea, pe Creața cu Ochii Verzi. Despre cum am văzut-o prima dată și am rămas impresionat de ochii și de delicatețea ei.

I-a plăcut povestea. Mi-am dat seama pentru că mi-a cerut mai multe detalii. Când am terminat de istorisit, m-a lovit. În mijlocul inimii a dat. Oftez și acum.  Continue reading…

Ne-am distrat la ”Cars 3”

Surprinzător de bun Cars 3. M-am dus cam cu inima îndoită împreună cu Creața cu Ochii Verzi. Vă dați seama, mergeam la un film despre mașini cu o fetiță. Credeam că nu rezistăm mai mult de 10 minute. Ei bine, am rezistat până la final. Natalia voia să vadă și titlurile de sfârșit, atât de tare i-a plăcut.

Surpriza cea mare este că acest Cars 3, tradus simplu în română, Mașini 3, este într-un fel pentru fetițe. Nu vă stric cheful de a vedea filmul, dar trebuie să vă spun că și fetițele pot fi piloți de curse, nu doar băieții. De ce? Vedeți desenul. Continue reading…

Copiii sedentarismului

Dorinel, ai grijă, mamă, dacă nu poți, nu te chinui, îi strigă femeia unui zdrahon de Dorinel. Un puști de vreo 10-14 ani și vreo 60 de kile.

Dorinel și copiii de seama lui făceau ceva întreceri între ei în parc. Alergare, sărituri. Chestii de-ale copiilor. Nu era singurul copil, să zicem, cam dolofan. Așa că m-a uimit să văd că mama sau bunica îl sfătuiește pe Dorinel să evite mișcarea.

Copilul nu părea să aibă o problemă fizică vizibilă. Acum nu știu dacă suferea de vreo boală. Acest lucru nu este exclus. Problema este că tot mai des văd astfel de situații. Părinți, bunici care își feresc copiii de efort. Și nu cred că e bine. Nu e bine mai ales pentru copii. Continue reading…

Ce legătură este între umilirea fetei de la Ploiești și haterii de pe Facebook?

După finala de la Roland Garros am citit o grămadă de înjurături în adresa Simonei Halep. Românii negri la suflet au intrat pe diferite pagini de Facebook ca să o înjure pe campioana noastră. De ce? De răi ce sunt. E plină România de răutate gratuită. Ceea ce occidentalii numesc hate speach, iar noi am românizat: hateri.

Acest hate speach se manifestă la orice ocazie. Nu contează dacă este un eveniment de bine sau de rău. Să aibă ei unde înjura. Haterii caută o cale, o platformă să-și exprime răutatea, ura, nemulțumirea. Și o găsesc mai ales pe Facebook. Mai ales la evenimentele importante.

Alt caz. Urmăream pe Facebook discursurile de la Casa Albă ale celor doi președinți. Klaus Iohannis și Donald Trump. Abia au deschis gura, că au și început să curgă înjurăturile. Ce era la gura oamenilor este de nedescris. Am dezactivat comentariile. Nu mă puteam concentra. Prea erau agresivi și răi. O răutate gratuită și deplasată. Continue reading…