Programul nostru de seară

Când ajung acasă, Natalia lasă totul baltă. Dar absolut totul. Îmi sare în brațe și… începem. Programul este stabilit la secundă.

Nici Trump nu are un asemenea program atât de bine structurat. Totul este bine pus la punct. Mai întâi spălat, mâncat, schimbat… Pentru activitatea asta am la dispoziție fix 15 minute. Ca la pușcașii marini, nimic în plus.

Când sunt gata, oricât de dificilă mi-a fost ziua, trebuie să fac față asaltului. Că Nati are energie, nu glumă.

Programul nostru de seară include: Continue reading…

Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Distracție la pârâu. Vlog cu Natalia la munte

A trecut un an de la ultima vizită la râu. Cum care râu? Râul cel montan, vijelios și rece ca apa oceanului Arctic, chit că vizita am făcut-o în plină vară fierbinte. Dacă vreți, devine un fel de tradiție. 🙂

Îmi plac râurile mici. Au ceva frumos, pur și copilăresc în ele. Doar din ele se nasc fluviile și se umplu mările. Îmi plac și pentru că îmi amintesc de râulețul molcom de câmpie de lângă satul meu.

Pârâul ăsta era rapid, era de munte. Eram la cabana aia montană mișto. Coborârea spre râu a fost abruptă. Atât de abruptă, că te uitai de două ori pe unde puneai piciorul ca să nu ajungi prea repede la pârâiașul din vale.

Din fericire am coborât fără aventuri. Căci aventurile ne așteptau la râu. Of, Doamne! Ce lacrimi, ce plânset. Nivelul pârâiașului a crescut brusc. L-au inundat lacrimile din ochii verzi ai Nataliei. Continue reading…

Prima mea gafă părintească uriașă

Natalia s-a uitat cu multă seriozitate la mine și mi-a zis:

– Tati, trebuie să vorbim.

Io am făcut ochii mari. Nu atât de mari ca ai ei, dar tot m-am holbat speriat. Pentru că nu mă clinteam din loc, m-a luat de mână și m-a dus la canapea:

– Să stăm puțin aici ca să vorbim serios. Te rog să nu te fâțâi și să te uiți în ochișorii mei pentru că vreau să vorbim ceva serios.

În capul meu se activase partea de creier responsabilă de scenarii. Oare ce a făcut? Oare ce am făcut? S-o fi certat la școală cu cineva? A distrus laboratorul de chimie? Vrea să dea la jurnalism(coșmarul meu)? Stop. Ce laborator? Ce facultate? E clasa zero. Deci, să vedem ce treabă serioasă o avea. M-am pus pe ascultat:

– Tati, și-a continuat Natalia discursul, ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt. Vreau să spun că asta nu se face copilului tău. Ar trebui să te ții de cuvânt, că eu te-am crezut. Continue reading…

Tati, nu mai vreau la școală… De ce, Natalia?

A trecut o săptămână de școală. Prima. Teoretic ar trebui să fie cea mai dificilă. Dimpotrivă. Nataliei îi place la școală. Îi place enorm doamna. Are și de ce. Mie, de pildă, îmi amintește de prima mea învățătoare. Aceeași alură. Același zâmbet. Aceeași privire plină de căldură.

Cu toate acestea, în această dimineață, Natalia m-a oprit după ce am ieșit din casă.

S-a uitat la mine cu ochișorii ei mari, verzi, plutind în lacrimi.

– Tati, eu nu mai vreau la școală, mi-a zis Nati uitându-se la mine cu lăcrimioare.
– De ce Natalia?
– Îmi plăcea mai mult la grădi. Continue reading…

Să le permitem sau nu copiilor să aibă Facebook, Instagram, Vlog, blog?

Eram dator cu un răspuns la o întrebare. E bine sau ba să ne lăsăm copiii să-și facă vlog și cont pe rețelele sociale? Mai jos este părerea mea. Una pur subiectivă, bazată pe observații personale. Vă rog să o luați ca atare.

În primul rând, este greu să găsesc un răspuns fără echivoc la o asemenea întrebare. Știu doar că nu există nimic bătut în cuie și răspunsul depinde de fiecare părinte, de fiecare copil în parte. Unii părinți vor fi speriați de noile ”realități” virtuale și extrem de precauți în a lăsa copiii de capul lor acolo. Îi înțeleg și au perfectă dreptate. Când ești mereu la muncă, rupt de oboseală și plin de treburi, nu-ți prea arde să-ți iei încă o responsabilitate pe cap. Cea de a vedea ce a mai făcut copilul tău pe vlog, blog, Facebook, Instagram… Și cine știe câte rețele sociale o mai fi.

Cei care îi învinovățesc pe părinți că sunt prea refractari, că nu sunt în pas cu timpurile, că au rămas în urmă, ar trebui să-și muște un pic limbile. Nu e chiar așa.

Dacă vă întreb de ce nu aveți Snapchat, cu ce se mănâncă și de ce nu vă faceți – o să vă uitați la mine cruciș. Ce vreau să zic? Fiind protector, așa cum îi cade bine unui părinte, este absolut normal ca un adult să fie îngrijorat de activitatea online a copilului său.

Pentru că există multe, foarte multe pericole. Fără să știe, un copil poate discuta online cu niște cretini care pot avea niște intenții teribil de nenorocite. Pe de altă parte, un copil îi poate expune pe părinți la, să zicem, niște belele. Să fotografieze/filmeze prin casă, să arate lumii ce bunuri de valoare există acolo. E o invitație pentru persoanele care așteaptă astfel de ponturi.

Deci, pericolele sunt multe și îi înțeleg pe cei care spun un NU răspicat și au tăiat din start orice intenție a unui copil de a avea vlog, blog, Facebook, Insta și alte chestii populare printre copiii/adolescenții de 8-9-10 ani. Io văd partea plină a paharului, dar și avantajele de a lăsa copiii să se exprime online. De ce? Continue reading…

”Nu alerga că o să transpiri”, cea mai comună expresie în parcurile din București :(

Îmi plac copiii care aleargă, sar, se cațără și nu stau o clipă locului. Poate pentru că și eu am fost la fel. Mă uit cu ochi de adulți la mine, copilul, și sunt fericit că aveam forța și energia necesară. Mergeam cu ai mei părinți cu sapa pe deal. Trăgeam de coada săpăligii toată ziua la porumb(păpușoi), iar seara, când ajungeam acasă, mâncam oleacă și apoi… Țuști, cu mingea pe stadion.

Repet, ca să înțelegeți amploarea efortului fizic. Toată ziua pe deal, în bătaia soarelui, bând apă fierbinte, mâncând pe apucate. Seara ajungeam acasă și nu ne ogoiam(așa se zice la mine la liniștit). Dimpotrivă, după ce ne puneam gura la cale, plecam repede să jucăm fotbal pe stadion.

Asta da energie. Asta da activitate fizică. Eram într-o formă de invidiat. Nu doar eu, ci toți copiii pe care îi știam. Pe vremea aia credeam că suntem foarte slabi. Astăzi se zice că ești ”fit”. Adevărul este că nu se punea firicel de grăsime pe noi. Orice haleam, era făcut harcea-parcea de metabolismul uriaș dobândit din activitățile fizice și care, evident, avea nevoie de multă papa.

Acum să ne mutăm la copilăria de azi. A copiilor care cresc în București. Cea mai des auzită expresie în parcurile din București este: ”nu alerga!” Iar continuarea depinde de bunic/părinte: nu alerga că o să cazi, nu alerga că o să transpiri, nu alerga că te lovești, nu alerga că te murdărești și altele.

Evident, există și alte îndemnuri la sedentarism. De tipul: nu te cățăra, nu te pune în genunchi, nu te mai da cu bicicleta… Continue reading…

Natalia merge la școală în clasa pregătitoare! Dacă am emoții? Pff…

”Ai emoții?”, m-a întrebat o vecină în fața blocului. M-am oprit blocat. Ce vrea să zică? Ah, da. Vorbește despre prima zi de școală a Nataliei.

Ha, ha, ha! Râd și acum în sinea mea. Să am emoții pentru Natalia? Pentru fetița mea, care vorbește așa de frumos cu oamenii, care înțelege mai bine decât mine regulile sociale? Pentru ea, care a învățat rusa fără efort, iar acum stă cu engleza pe vârful limbii? Pentru Nati, care a făcut balet de la 3 ani, iar acum face șpagatul fără probleme. Pentru Natali, care face lejer 10 flotări? Eu să am emoții? Pff! 🙂

Evident că am. Cuvântul ăsta, “emoții”, este descris în dicționar cu poza mea când sunt întrebat dacă am emoții pentru școlărița Natalia. Adevărul este că mă doare pieptul de cât de tare mi se zbate inima când mă gândesc la Nati și la școală.  Continue reading…