În biserică

Relația noastră cu biserica este ocazională. Nu suntem nici habotnici, nici atei. Cumva pe la mijloc. Cam ca Ion Creangă. Cam ca mulți români. Mergem la biserică din an în Paște sau la ocazii: nunți, botezuri… Cu toate acestea, Creața cu Ochii Verzi este destul de interesată de Doamne-Doamne, de biserică, de religie. Presupun că a auzit vorbindu-se, a făcut tot felul de conexiuni și acum întreabă. Întreabă multe chestii.

Nu vrem să o restricționăm sau să îi dăunăm gândirii proprii, așa că, dacă întreabă, răspundem, dacă vrea la biserică, mergem. O înțeleg perfect. Am avut și eu momentele mele bisericoase. Când eram foarte mic, prin clasa 1, mergeam duminică de duminică la biserică, în altar, în strană. Trăgeam clopotele, eram fascinat de lumea asta. Prin a 3-a mi s-a luat, dar asta-i altă poveste. Oricum, nu regret, a fost frumos! Continue reading…

Încrederea în forțele proprii se educă

”Ce-ai pățit, sărmănelul de tine?” Din celălalt capăt al parcului, o mamă fugea mâncând pământul spre odorașul ei. Era ca Usain Bolt alergând după un nou record mondial la atletism. ”Sărmănelul” se întinse pe jos. Alergase împreună cu niște copii și căzuse. În loc să se ridice și să-și vadă de alergat, stătea jos. Cineva trebuia să-l ridice.

Maică-sa a venit, l-a scuturat, l-a ridicat, a bătut pământul ”vinovat” de acea căzătură ușoară și l-a lăsat din nou să alerge. Evident, la următoarea căzătură, iarăși ușoară, copilul a așteptat din nou să vină mami din celălalt capăt al locului de joacă să-l ridice și să certe pământul. Continue reading…

Creața cu Ochii Verzi, călătorie Transalpină!

Weekendul acesta, Creața cu Ochii Verzi, Ochi Albaștri și subsemnatul, Vitalie, împreună cu familia extinsă am făcut o micuță călătorie până la munte. A fost deosebit. Dovadă stau pozele și filmulețele pe care le public în această postare/jurnal de călătorie. Poza de mai sus este făcută la un baraj din Obârșia Lotrului. O zonă desăvârșită, unde se vede mâna omului și, totuși, natura îți taie respirația… Bineînțeles, și Creața cu Ochii Verzi, care a făcut totul și mai frumos. Poza de mai sus este preferata mea. Zâmbetul Creței cu ochii Verzi mi-a încununat această călătorie.

Continue reading…

Ochi Albaștri

Creața cu Ochii Verzi este topită după ea. Ochii mari și verzi se aprind în scântei multicolore când o vede. Vă jur. Zâmbetul Creței cu Ochii Verzi e mai dulce ca mierea când o îmbrățișează. Aș putea să fiu gelos, dar unde să mai încapă și gelozia când sunt plin de fericire? Mama Creței cu Ochii Verzi are cei mai mari și mai Albaștri Ochi din univers.

 

Ochi Albaștri și Creața cu Ochii Verzi se adoră. Sunt atât de legate, că sunt convins, telepatia există. S-au înțeles una pe alta încă de pe vremea când Creața cu Ochii Verzi gângurea, iar Ochi Albaștri înțelegea perfect ce vrea să-i spună. Continue reading…

Cum am învățat-o pe Creața cu Ochii Verzi să meargă pe bicicletă…

Înainte de a încăleca pe șa și… a pedala. 🙂

Știți ce este cel mai cool la meseria de tată? Că prin copilul tău îți retrăiești propriile începuturi. Lucruri mici, cărora nu le dai importanță acum, dar care au fost realizări eroice când aveai 5 ani. De pildă, mersul pe bicicletă. Pentru prima dată. Singur, nesusținut de nimeni. Am trăit/retrăit momentul în acest weekend și a fost sublim. Pentru câteva minute am fost din nou copil.

Bicicleta mea vs bicicleta ei
Aveam o bicicletă rusească. Prima mea bicicletă pe care am primit-o în clasa 1. Nu o s-o uit niciodată. Albastră, fără bara lungă de pe cadru, între ghidon și șa, cu un portbagaj mic. Era de băieți. Puneai frână din pedale. Se numea ”Shkolnik”, în traducere din rusă, elev. Nu a fost cea mai reușită bicicletă produsă la acea vreme. Uneori rămâneam fără frână. S-a întâmplat și la văi mari. 🙂 Cel puțin a fost nouă și a fost… prima mea bicicletă.

 

Nărăvașă, bicicleta roz nu se lăsa condusă!

Creața cu Ochii Verzi are o bicicletă roz. Ceva italian. O bicicletă robustă, manevrabilă și cu roți ajutătoare, detașabile. Problema este că se obișnuise atât de mult cu acestea, că nu mai voia să le scoată. Cunoscuta capcană a rotițelor ajutătoare. Copilul nu vrea să renunțe la ele. Ce-i drept, nici eu nu am insistat mult. Continue reading…

Întâlnirea cu domnul Arici în noaptea tropicală a Bucureștiului

Acum câteva zile eram în mașină și veneam spre casă. Era o noapte tropicală foarte călduroasă. Deși se făcuse 22.00 – 23.00, termometrul îmi arăta vreo 32 de grade. La volan era subsemnatul, tatăl Creței cu Ochii Verzi. În spate, Creața cu Ochii Verzi și Ochi Albaștri, mama Creței. Mergeam în echipă completă și… frână.

– Ce s-a întâmplat? Ce este pe drum? De ce ai frânat? Ce ai văzut?, au întrebat Creața cu Ochii Verzi și Ochi Albaștri din spate.
– Un arici, am văzut un arici, le-am spus eu. Continue reading…

Sunt mare, am 5 ani, iar viața este minunată

5 ani este o vârstă importantă. Să știți! Nu mai sunt așa de mică și neajutorată. Am și multe responsabilități. Ieri, de exemplu, pentru că a fost un permanent dute-vino, părinții mei au uitat să mă spele pe dinți. A trebuit să le amintesc chiar eu. Am mers și m-am spălat singurică. De fapt, fac foarte multe lucruri singurică. Sunt atât de mare că aș putea chiar să mă duc și la grădiniță de una singură. Hei, dar e vară. Care grădiniță?

Oricum, sunt responsabilă. Nu mai fac prostioare. Am și uitat când am făcut-o pe ultima. Cred că s-a întâmplat foarte demult. Tocmai acum două zile când am vărsat niște ciorbiță pe mine. În rest, la 5 ani ce prostioare să faci? Ești în grupa mare. Nu mai e ca la 4 ani.

Ziua mea de naștere a început bine. Perfect chiar. Tati și mami m-au trezit dis-de-dimineață, dar nu m-am supărat. Cum să mă supăr? Tati mi-a adus un buchet de flori. Cărei fetițe de 5 ani nu-i plac florile? Erau de diferite culori și semănau cu Floarea Soarelui. Mami m-a lăsat să dau iama în cadouri. Continue reading…

La mulți ani, Creața cu Ochii Verzi!

– Natalia Cojocari, a strigat asistenta și s-a uitat spre bărbații adunați la etajul 3 al maternității. Niciunul nu răspunse.

– Natalia Cojocari, a insistat asistenta privind nedumerită. Chiar nu este nimeni?

Ba era cineva, eram eu, dar cuvintele ei au ajuns la mine ca din altă lume. Apelul îmi era adresat mie, cel care se simțea ca un leu în cușcă. Un milion de gânduri îmi năvăliseră în cap. Nu mai judecam normal de la emoții. Așa că am procesat greu numele anunțat: Natalia Cojocari… Fetița mea… Daaa, pe mine m-a strigat… Unde e?

Pe asistentă am ajuns-o pe scări. Zburasem în sus, câte 3-4 trepte.

– Eu! Eu sunt tatăl. Vreau să o văd, am strigat gâfâind. Continue reading…