Vare este pe terminate. Mda. E momentul să tragem linie. De fapt, o micuță linie, pentru că încă mai sperăm la niște mici escapade de vară în familie.
Mă uitam la pozele din vacanța asta, la filmulețele făcute și mi-am dat seama de un fapt. Că drumul spre vacanță este chiar mai plăcut ca vacanța însăși.
Așadar, iată-mă. Stau în aeroport cu această pălărie de Indiana Jones. Natalia se uită la desene ca să-i treacă timpul. Maia citește o carte, eu fac un selfie, iar viața este minunată. Știu că urmează o vacanță împreună cu familia mea, că nimic nu o să ne deranjeze, că voi fi cu ele, că ne vom distra. Așteptarea asta este delicioasă. Cum ziceam, parcă mai plăcută decât vacanța însăși. Și cu siguranță mult mai plăcută decât întoarcerea. 🙂
La asta visez în aeroport. La poza cu ele de mânuță pe un ponton liniștit, în lumina lunii și a hotelului. Mă văd cu ochii minții urmârindu-le de la distanță. Pentru o poză ca asta merită să trăiești.
Desigur, și pentru poza asta. O familie în vacanță, pe terasă, în apropierea unei plaje, la lumina unei lumânări…
Mda. Așteptarea este dulce, dulce. Trebuie să nu uit momentul. Așa că încep să filmez și… mă fac ca dorm, apoi că mă trezesc din vis. Uite cum pornesc eu un vlog cu Natalia. Vlogul în care noi 3 suntem în drum spre vacanța perfectă. O altă vacanță perfectă. Natalia îmi face jocul, este plină de umor, spontană, iar vlogul nostru arată cam așa…
Ziua în care Natalia a împlinit 6 ani a fost minunată și… plină de aventuri. Una dintre ele, cea mai mare și care putea să strice ziua ei de naștere, o s-o povestesc mai jos. Noroc că eu sunt tatăl ei, iar ea este fetița mea. Așadar, despre cum am salvat ziua de naștere a Nataliei.
Totul începuse atât de frumos. Atât de frumos. Cu Natalia și Marta la pizza de… naștere. Marta i-a adus Nataliei cifra șase umflată cu heliu. Și celelalte baloane erau cu heliu, dar cea mai importantă, evident, era șasele.
Natalia și-a întâmpinat musafirii ei zâmbind. Toți prinți și prințese. Toți eroi din povești: gemenii cu suflete bune, Isa cu privirea blândă, Sara cea deșteaptă, Patrick cel vesel, Octavia cea creață și mulți, mulți alții.
Totul era atât de bine și de frumos. N-aș fi crezut că niște copii se pot distra atât de tare într-o pizzerie din mall. Deși alungaseră jumătate de clienți cu strigătele lor, deși angajații erau la al zecelea pahar strâns de pe jos, iar părinții îi pierduseră de zece ori și tot de atâtea ori îi găsiseră, totul era bine. Nimic nu prevestea ”tragedia” care urma… 🙂
În centrul atenției copiilor erau baloanele cu heliu, dar mai ales șasele maiestuos. Cine a văzut desenul ”Up” și nu s-a întrebat dacă și pe el îl pot ridica baloanele de heliu? 🙂 Probabil că asta s-au întrebat și copiii, care au venit, au dezlegat baloanele și… duși au fost. Continue reading…
Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.
Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.
Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.
Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.
Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂
Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.
Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.
De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:
*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.
Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost:
Ziua asta a fost magnifică. Genul de zi care îți rămâne în memorie pentru toată viața, deși nu a fost legată de un eveniment important. Pur și simplu… am urcat pe munte.
Vreo 2000 de metri altitudine. Zona Transfăgărășan. Vara. Io. Natalia. Maia. Muntele și nenumărate oițe și căprițe de la o stână. Continue reading…
După ce a învățat rusa de la desene și a luat cu asalt engleza, Natalia începe să parlească una alta în italiană. Mai ales că ultimele 3 veri a tot fost exilată într-o vacanță prelungită în Italia. Vacanță cam de o lună, așa.
Timp în care este nevoită să vorbească și italiana. Desigur, atât cât poate un copil de 4-5-6 ani. Că, să vezi chestie, italienii ăștia nu știu o boabă românește. 🙂 Ce-i drept nici engleza nu are mare trecere pe la ei.
Acum să vă zic o fază amuzantă cu Natalia și italiana ei. Continue reading…
Sâmbătă am fost la munte. A fost o călătorie scurtă de o zi. A fost o evadare din București și nu ne-a părut rău. Ne-am oprit la Bușteni, unde am vizitat minunata Cascadă Urlătoare. Palatul Cantacuzino, împrejurimile.
Natalia a participat la prima tabără din viața sa. Fără telefon, fără tabletă. O tabără de supraviețuire. Iată și dovada, diplomă cu medalie. A meritat-o, frumoasa mea Natali cu ochii verzi.
Ce fel de părinți își pot trimite copilul într-o tabără de supraviețuire? Noi, desigur. Mai ales dacă este vorba de SuperTabere. Exagerez când spun că era de supraviețuire. Ce-i drept, au tras cu arcul, dar nu era un arc cu săgeată adevărată, ci cu ventuze. Deci, no worry, Vitalie. E în regulă. 🙂 Continue reading…
Când am aterizat în Turcia, autobuzul ni s-a părut… groaznic. De fapt, era ok, curat. Problema este că românii cu care călătoream aveau glume de autobaza Obor. Aș fi râs, dar oamenii se luaseră de șofer, de ghid, vorbeau tare. Dacă tot mergeau în vacanță, au început-o din autobuz sau autobază.
Așa că atunci când am fost singurii care am coborât la hotelul Lara Barut, ne-am pus în genunchi, ne-am făcut cruce și am pupat ușa glisantă. Glumesc. Dar bucuria era mare că nu vom fi vecini cu acești oameni mult prea veseli. Peste măsură de veseli. A fost mișto în școala generală, cu glumele de atunci. Dar am mai crescut un pic…
Să revenim la hotel. Prima impresie a fost că este unul prea mic. Avea 5 stele, era de tip All Inclusive, dar intrarea era cam ștearsă și nu promitea multe. Drept se zice, nu judeca o carte după copertă. Așadar, nu judeca un hotel de la intrare. Ceea ce a urmat a fost o experiență extraordinară, un sejur de 5 stele fără cusur.
De când suntem părinți mergem în Turcia, la All Inclusive. Este o soluție de vacanță la îndemână pentru o familie cu copii. Resorturile turcești sunt bine administrate, asigurate cu tot ce-i trebuie unei familii. Nu intru în detalii. Cei care au fost la All Inclusive știu că timp de o săptămână stai fără griji. Desigur, dezavantajul poate fi monotonia unei săptămâni în care ești blocat într-un spațiu, iar zilele pot semăna unele cu altele. Asta dacă nu-ți iei niște excursii pe undeva. Continue reading…
