7 ani de Natalia

Măsuram holurile maternității cu multă atenție. Cercetam cu înfrigurare gresia și știam fiecare culoare, pată, crăpătură. Eram ca un leu într-o cușcă și abia așteptam să mă întâlnesc cu cea care urma să-mi definească viața. Despre Natalia, fetița mea este vorba.

Din cauza nerăbdării și a curiozității, cred că intrasem într-un fel de transă. Când s-a strigat prima dată: ”tatăl Nataliei Cojocari”, nu am băgat de seamă. Am tresărit la a doua strigare. Angajata maternității, cu ceva ascuns în niște pânze, o luase deja pe scări în sus.

”Eeeeu, eu sunt”, am țipat, trezindu-i din transele lor pe alți viitor tați. Am sărit câte patru scări, am ajuns lângă asistentă și gâfâind nu i-am zis nimic. Femeia a înțeles cine sunt și mi-a prezentat-o. M-am uitat la Natalia, la fetița mea. Am văzut mogâldeața asta cu ochi de o șchioapă din poza de mai sus. Poza este la câteva zile distanță, că nu cred că am fost suficient de lucid să scot pe loc telefonul.

Apoi au urmat 7 ani. 7 ani fericiți. 7 ani în care Natalia m-a tot purtat prin paradisul ei. Este frumoasă, este deșteaptă, este puternică, este talentată, cântă la pian, mă mângâie când mă doare capul după muncă, joacă tenis cu talent ieșit din comun, a făcut balet, mă face să râd, datorită ei mă bucur cu adevărat de viață și sunt cu adevărat fericit.

După ce am făcut cunoștință cu Natalia, a urmat ceea ce vedeți în pozele de mai jos. Și o să urmeze atâtea și atâtea poze. Pentru că Natalia este minunată, Maia este mama ei frumoasă, iar eu sunt pur și simplu norocos.

Aci este în gura unui beci moldovenesc, cu verișoara sa, Alina.

 

Aci este fericită, la Disneyland, îmbrățișându-l pe Mickey, personaj de care îi plăcea mult atunci.

Continue reading…

Să sărbătorim sau nu Valentine’s Day?

Există o rezistență la VDay. Mai în glumă, mai în serios, oamenii cer să fie iubire tot anul, nu doar de Sfântul Valentin. Plus că această sărbătoare comercializată până în vârful inimioarelor de plastic te face să crezi într-o conspirație globală a consumerismului.

Îi înțeleg pe oamenii care au această reținere de a îmbrățișa Valentine’s Day cu toată inima… roșie, de plastic. Totuși, eu mă arunc fără reținere în vâltoarea sărbătorii. Continue reading…

Programul nostru de seară

Când ajung acasă, Natalia lasă totul baltă. Dar absolut totul. Îmi sare în brațe și… începem. Programul este stabilit la secundă.

Nici Trump nu are un asemenea program atât de bine structurat. Totul este bine pus la punct. Mai întâi spălat, mâncat, schimbat… Pentru activitatea asta am la dispoziție fix 15 minute. Ca la pușcașii marini, nimic în plus.

Când sunt gata, oricât de dificilă mi-a fost ziua, trebuie să fac față asaltului. Că Nati are energie, nu glumă.

Programul nostru de seară include: Continue reading…

”Nu alerga că o să transpiri”, cea mai comună expresie în parcurile din București :(

Îmi plac copiii care aleargă, sar, se cațără și nu stau o clipă locului. Poate pentru că și eu am fost la fel. Mă uit cu ochi de adulți la mine, copilul, și sunt fericit că aveam forța și energia necesară. Mergeam cu ai mei părinți cu sapa pe deal. Trăgeam de coada săpăligii toată ziua la porumb(păpușoi), iar seara, când ajungeam acasă, mâncam oleacă și apoi… Țuști, cu mingea pe stadion.

Repet, ca să înțelegeți amploarea efortului fizic. Toată ziua pe deal, în bătaia soarelui, bând apă fierbinte, mâncând pe apucate. Seara ajungeam acasă și nu ne ogoiam(așa se zice la mine la liniștit). Dimpotrivă, după ce ne puneam gura la cale, plecam repede să jucăm fotbal pe stadion.

Asta da energie. Asta da activitate fizică. Eram într-o formă de invidiat. Nu doar eu, ci toți copiii pe care îi știam. Pe vremea aia credeam că suntem foarte slabi. Astăzi se zice că ești ”fit”. Adevărul este că nu se punea firicel de grăsime pe noi. Orice haleam, era făcut harcea-parcea de metabolismul uriaș dobândit din activitățile fizice și care, evident, avea nevoie de multă papa.

Acum să ne mutăm la copilăria de azi. A copiilor care cresc în București. Cea mai des auzită expresie în parcurile din București este: ”nu alerga!” Iar continuarea depinde de bunic/părinte: nu alerga că o să cazi, nu alerga că o să transpiri, nu alerga că te lovești, nu alerga că te murdărești și altele.

Evident, există și alte îndemnuri la sedentarism. De tipul: nu te cățăra, nu te pune în genunchi, nu te mai da cu bicicleta… Continue reading…

Primul concert la pian al Nataliei(Video)

Între el și Natalia a fost dragoste la prima vedere. El a plăcut-o din prima. Ea l-a îndrăgit de la prima notă. Natalia s-a lipit de pian și s-a îndrăgostit de acest instrument așa cum nu am mai văzut până acum.

Încă nu știe să citească un cuvânt foarte bine, îi este greu să ducă o propoziție până la capăt, dar atunci când se așează în fața unui pian, notele de pe portativ capătă sens. Pentru mine e chineză, pentru ea e ceva melodios și ușor de interpretat. A reușit să învețe să citească note înainte să poată citi cuvinte. Iar aci nu poate fi vorba decât de pasiune. Îi place să cânte la pian! Mult.

Are deja micuțul, foarte micul ei repertoriu. Iar la serbarea de sfârșit de grădi a fost prima dată când a cântat cu public: colegii ei de grădi, care nu au mai auzit-o cântând până acum, dar și bunici/părinți/rude.

Continue reading…

Până la ce vârstă este ok să te ții de mână?

Treceam pe lângă o școală. Mergeam după ei, tată și fiică, și mă amuzam de situație. Fetița, să fi avut peste zece ani, îl ținea de mânuță pe tatăl ei. Nimic neobișnuit până aici. Doar că de după colț a apărut un stol de fetițe. Se vede treabă că se cunoșteau. Ele i-au salutat, iar fetița i-a aruncat cât colo mâna tătâne-su.

Chipurile, vedeți, mă, fetelor, sunt fată mare. Nu am nevoie de mâna lu’ ăsta bătrânu'(ta-su avea cel mult 40 de ani) ca să merg pe stradă. Omul nu a reacționat în niciun fel. Cred că era obișnuit cu treaba asta. Așa că mergea relaxat. Continue reading…