Bateria Natalia

Am o metodă eficientă de a mă încărca cu energie. Dar pentru asta am nevoie de baterie. 🙂 Una extrem de mică. Mica mea baterie cu ochii verzi.

Ajung seara acasă(știți voi, momentul acela când îți lași haina și realizezi că ziua grea, nașpa, plină de capcane și oameni ticăloși… a trecut, că toate lucrurile nasoale care ți s-au întâmplat și în care ai investit atâția nervi au fost niște amănunte nesemnificative) și totul a rămas după ușă. Ce bine, ce fericire! Cu toate acestea, sunt secătuit. Nu mai am energie pentru nimic altceva.

E momentul în care o văd pe ea învârtindu-se în jurul meu ca un titirez. Continue reading…

Bonă internă?

În articolul precedent vă spuneam că nu a mers cu bonele din București. Mda, oraș mare, oameni grăbiți. Capitala te face să nu mai ai răbdare cu nimeni, nici măcar cu un copil. Ori noi asta ne-am dorit. Răbdare, Om Bun și echilibrat. Am căutat, nu am găsit, iar timpul ne presa. Doar cine caută o bonă bună în București știe cât de greu e.

Ne-a venit ideea salvatoare și genială(nu mie mi-a venit ideea asta!) să chemăm pe cineva care să nu fie din București. O rudă, o persoană cunoscută, ce urma să aibă grijă de noul om din familia noastră. O minunată fetiță cu ochi verzi și păr creț, Natalia. Continue reading…

Când devii supereroul copilului tău. A patra zi de vacanță împreună(poze din parc)

M-a luat de mână, s-a uitat în ochii mei. Era foarte obosită. După o tură a parcului o înțelegeam, în plus că Moș Ene îi tot dădea târcoale. Apoi a zis ceva ce mi-a încălzit sufletul.

– Tati, eu mă pot baza pe tine, să știi.
– De ce Natalia?, am întrebat eu, știind că va urma ceva ce a gândit, a chinuit în creierașul ei frumos.
– Pentru că tu ești puternic și te poți lupta cu oricine, iar tu o să mă protejezi. Chiar și pe monștri îi poți bate, mi-a zis ea arărându-mi ce o să le fac.

Mi-a spus apoi că o să-i ridic în aer și o să-i duc departe, departe. Ea este Natalia mea. Fetița care mai ieri m-a lovit în moalele sufletului cu altă chestie. Continue reading…

Revederea


Au fost 2 zile ca doi ani. Jur.

În prima zi de deplasare, imediat ce am ajuns în camera de hotel, am pus mâna pe telefon și am sunat acasă – obligatoriu cu video. Voiam să o văd. Primul lucru care m-a întrebat și care m-a topit tot a fost: ”tati, de ce ai plecat?”

Asta e, Natalia. Trebuie să pleci, ai treabă, dar te usuci de dor. Oare cum rezistă cei care pleacă o lună, două și își văd familia doar pe skype sau facebook? E crunt.

Apropo, copiii au frica de despărțire în subconștient. Arhetipul acesta al părăsirii de către părinți este extrem de puternic. Mă gândesc că este ceva normal, fiziologic, copil fiind ți-e frică să nu rămâi de părinți, să nu te rătăcești, pentru că în vremurile când omul hălăduia prin păduri cu o suliță în mâini asta însemna moarte. Așadar, o motivație suficient de puternică ca să se transmită prin ADN tuturor generațiilor care vor urma. Alertă, Alertă, Alertă! Nu vă rătăciți, nu vă pierdeți de părinți, că e bau bau. Continue reading…

Cine cântă în casă: cocoșul sau găina?

Oprisem pe marginea drumului la vânzătorii de afine. Erau foarte mulți, extrem de vorbăreți și doritori să-ți bage marfa în portbagaj. Nu mă băgasem în discuție cu ei pentru că nu mai scăpam. Doar mama Creței cu Ochii Verzi se uita la afine, la mure și zmeură. Între un client și un vânzător de afine se încinse o discuție interesantă și am ciulit cu urechea.

Clientul nu mai voia să cumpere și era strigat din mașină de soția sa să plece de acolo, că aveau drum lung de parcurs. Vânzătorul, un bărbat uscățiv, cu voce dogită, fie de fumat, fie de băut, era supărat că-i pleacă mușteriul și îl înțeapă pe om:

– Bre, la tine în casă cine cântă? Cocoșul sau găina? Stai să vezi ce afine am, i-a spus vânzătorul clientului care dădea să plece.
– Cum cine? La mine în casă cântă găina, îi răspunse râzând, dar parcă serios clientul.
– …, urmă o pauză lungă, vânzătorul era descumpănit. Un întreg univers i se năruise. Acest răspuns nu poate fi dat nici în glumă, iar omul din fața sa îl spuse în voce tare fără nicio problemă. Continue reading…

Ochi Albaștri

Creața cu Ochii Verzi este topită după ea. Ochii mari și verzi se aprind în scântei multicolore când o vede. Vă jur. Zâmbetul Creței cu Ochii Verzi e mai dulce ca mierea când o îmbrățișează. Aș putea să fiu gelos, dar unde să mai încapă și gelozia când sunt plin de fericire? Mama Creței cu Ochii Verzi are cei mai mari și mai Albaștri Ochi din univers.

 

Ochi Albaștri și Creața cu Ochii Verzi se adoră. Sunt atât de legate, că sunt convins, telepatia există. S-au înțeles una pe alta încă de pe vremea când Creața cu Ochii Verzi gângurea, iar Ochi Albaștri înțelegea perfect ce vrea să-i spună. Continue reading…

La mulți ani, Creața cu Ochii Verzi!

– Natalia Cojocari, a strigat asistenta și s-a uitat spre bărbații adunați la etajul 3 al maternității. Niciunul nu răspunse.

– Natalia Cojocari, a insistat asistenta privind nedumerită. Chiar nu este nimeni?

Ba era cineva, eram eu, dar cuvintele ei au ajuns la mine ca din altă lume. Apelul îmi era adresat mie, cel care se simțea ca un leu în cușcă. Un milion de gânduri îmi năvăliseră în cap. Nu mai judecam normal de la emoții. Așa că am procesat greu numele anunțat: Natalia Cojocari… Fetița mea… Daaa, pe mine m-a strigat… Unde e?

Pe asistentă am ajuns-o pe scări. Zburasem în sus, câte 3-4 trepte.

– Eu! Eu sunt tatăl. Vreau să o văd, am strigat gâfâind. Continue reading…