O bipedă…

Tocmai ce terminasem de negociat cu fetița mea, Natalia, că nu putem porni mașina fără ca ea să stea legată în centură, că pe lângă mine a trecut o… bipedă. Nu știu cum să o numesc altfel. Ființă sigur nu era, eventual o piatră. Mamă în niciun caz nu putea fi numită. Deci, o bipedă, punct.

M-a șocat nu atât tonul cu care i-a vorbit fetiței sale, cât ceea ce-i spunea. Frântura de monolog care a ajuns la urechile mele m-a făcut să tresar. Bipeda era supărată pe fetița sa, care ca mulți alți copii se opunea plecării acasă din parc. Așa că bipeda a asaltat-o psihologic într-un hal fără de hal. Continue reading…

”Balena albastră” este în capetele noastre

sursa foto: bbcccnn.com.ua

Am citit mult despre așa numitul joc ”Balena Albastră”. Pentru că știu rusa, am avut acces și la articole din țara în care a pornit ”jocul”. Părerea mea în acest moment este următoarea: da, a existat un pericol. Au existat copii care au jucat, care s-au speriat, care au alertat autoritățile. Dar până acum nu am fost convins că a existat cel puțin un copil mort din cauza acestui ”joc”. Cifrele sunt amețitoare. Unele publicații rusești au scris că au murit 130 de copii în Rusia.

Deocamdată nu există nicio condamnare. A fost arestat ”creatorul” jocului. Ori s-a vorbit de mulți așa-numiți ”curatori”, care le dau copiilor celebrele sarcini. Ultima fiind de suicid. Unde sunt? Unde sunt toți cei care ar fi ”determinat suicidul” atâtor persoane?  Continue reading…

Bedankt, Nederland! (Mulțumesc, Olanda!)

Pentru toți plictisiții de democrație. Pentru toți cei care cred că votul lor nu schimbă nimic. Pentru fraierii care se lamentează după alegeri, dar în ziua votului ies din casă doar la un grătar și la o bere la PET. Pentru idioții utili care plâng după dictatură. Pentru euroscepticii care cred în teoriile conspirației. Pentru cei care țin Europa în chingile unei istorii apuse și urlă că străinii le fură țara, dar nu-i văd pe ”adevărații români” care o distrug complet. Pentru cei care văd doar partea goală a democrației. Aici aveți o lecție frumoasă de la olandezi.

82 la sută participarea la alegeri? Oau! Este pentru românii care nu au ieșit la vot nici la locale, nici la parlamentare.

Populiștii, euroscepticii olandezi au fost puși la respect grupa mare. Într-o lume care a înnebunit după Trump, după Brexit, vine Olanda să așeze, să liniștească un pic lucrurile. Continue reading…

Despre muncă, familia, accent, rădăcini basarabene, într-un interviu pentru EA.MD și AGORA.MD


INTERVIUL PENTRU EA.MD

Vitalie, îți mulțumesc mult că ai acceptat să ne vorbești despre meseria ta și despre cum ți-ai schimbat viața la 180 grade în momentul în care te-ai mutat la București. Pentru început, te rog să ne spui unde ți-ai făcut studiile?
„Școala din satul Cuizăuca, Rezina. Apoi liceul din Orhei. Unul dintre cele mai bune licee din Moldova, dacă mă întrebați. Se numește ”Onisifor Ghibu”. Facultatea de jurnalism am făcut-o la ULIM. Am o diplomă de masterat în jurnalism de la Universitatea din București. Aici am scris și o teză de masterat, care mi-a plăcut mult. A fost despre bloguri. Un fenomen aflat la început în acel moment.”

Unde te-ai născut, unde ai crescut și de ce ai decis să te muți în România când e atât de frumos acasă? Când te-ai mutat? Cine sunt părinții tăi de meserie?
„M-am născut în Cuizăuca, raionul Rezina. În nordul Republicii Moldova. Părinții mei au avut niște meserii nobile: de părinți. Mama are studii de contabilitate și a muncit pentru „COOP-ul” din raion. Tata a fost șofer. Niște oameni deosebiți, pe care îi văd rar pentru că, deși distanța nu este una foarte mare, vreo 500 de kilometri, ne desparte o vamă. Am plecat pentru că simțeam că pot mai mult și mai multe. Când eram liceean mi se spunea că nu o să pot să fac o carieră în jurnalism. Că reușesc doar cei cu pile. La facultate mi s-a zis că nu am nicio șansă să muncesc în redacțiile importante de la acea vreme. Apoi mi s-a pus în vedere că, deși ajunsesem jurnalist, că începusem o carieră, nu am nicio șansă în România. Adevărul este că nu am vrut să le demonstrez lor nimic, ci mie. Oare pot? Oare sunt în stare? În plus, simțeam nevoia asta să mă desfășor. Știți senzația aceea când ai nevoie de spațiu? Acum, uitându-mă în urmă, dar mai ales văzând situația economică tristă a presei din Moldova, mă gândesc că nu a fost un pas greșit. În plus, nu este ca și cum aș fi plecat în alte țări, în străinătatea îndepărtată. Îmi vorbesc limba, sunt înconjurat de români. Mă simt acasă. Cu toate acestea, dorul de oamenii dragi mă apasă. Este singurul regret.” Continue reading…

Sistemul de învățământ românesc are sindromul ADHD. Cazul de la Pitești

oameni-cu-adhdPovestea de la Pitești pare simplă în aparență. Elevii unei clase, sprijiniți de părinți, refuză să intre la ore și au organizat un protest pe holuri. Nu vor să-l accepte pe unul dintre colegii lor, care ar avea sindromul ADHD și care ar fi prea agresiv. Am citit mai multe reacții pe Facebook și am înțeles. Facebookul românesc a ales cu ce parte să țină: fie cu copilul exclus, fie cu copiii protestatari.

A alege să te poziționezi într-o tabără este un sport național românesc. Nu rezolvăm nimic dacă ne punem în tranșeele Facebookului și începem să dăm cu pietre unii în alții. Așa am făcut în cazul fumatului, cu cățeii maidanezi, ba chiar și atunci când s-a aflat despre divorțul dintre Brad și Angelina – unii au fost de partea lui Brad, alții de partea Angelinei.

Continue reading…

Tatăl meu, un guru al parentigului! Sau cum să ai încredere totală în copilul tău?

img_20160822_182159

Câtă încredere să ai în copii? Până unde merge prietenia cu propriul tău copil? Nu știu. ”Gurii” în parenting, care susțin că au descoperit granița și pot spune cu exactitate, ne mint. Sunt sigur. Eu cred într-un echilibru. Poți fi prietenul propriului copil, dar până la o limită. Depinde unde punem acea limită ca relația să meargă, astfel că părintele să încărunțească mai târziu, iar copilul să crească echilibrat și frumos.

Chiar cred în echilibru. Nu-i cred însă pe părinții care spun că sunt prietenii cei mai buni ai copiilor lor. Așa că au încredere totală. Da, teoretic, copilul poate să-ți spună orice. Ar trebui să-ți spună. Dar cum nu există oameni perfecți, nu există nici părinți perfecți. Deci copilul o să aibă nevoie de prieteni cu care să vorbească lucruri pe care nu o să ți le spună niciodată. Asta este firea lucrurilor. În plus, mă întreb, dacă părintele este cel mai bun prieten al copilului, cel mai bun prieten al copilului ce este? Și încă o întrebare. Dacă părintele este cel mai bun prieten al copilului, copilul mai are nevoie de cel mai bun prieten? Substituția asta îl afectează pe copil? Rămâne fără prieteni? Continue reading…

Avantajele frumuseții

decolteu

Ne naștem egali? Ptiu, ce minciună. Inechitate crasă, chiar de la naștere. ”Vai, ce copil frumos”, exclamă lumea la văzul unui copil care se încadrează în standardele frumuseții de copil. Standarde impuse de societate, evident. Altfel, oamenii își spun șoptit: ”ai văzut cât de urât e copilul Icsuleascăi?” De unde egalitate? Îmi pare rău dacă nu sunteți de acord cu mine, dar lumea este mereu crudă, de multe ori rea și mai tot timpul superficială. Excepțiile există, dar regula este asta: nu suntem egali.

Te duci la grădiniță, la școală. Începe concurența, lupta pentru un loc sub soare. Indivizii mai frumoși, mai arătoși, mai zdraveni vor avea întâietate. Când nu sunt îngerași, copiii pot fi cruzi și dureros de direcți. Nu o fac rău intenționați. Ei nu au discernământul unei ipocrizii ”pozitive” pe care ne-o formează societatea civilizată. Copiii își vor face niște cercuri. Cum am spus, cei mai arătoși vor fi în mijloc. Spre margine – ceilalți. Continue reading…

Doi profesori

liceu-onisifor-ghibu

Liceul Onisifor Ghibu, din Orhei

Elena Fiodorovna. Așa se numea prima mea învățătoare. Așa ne numeam noi dascălii în Republica Moldova imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice. Era o reminiscență a epocii sovietice. Astăzi, învățătorilor, profesorilor din școala mea, din satul Cuizăuca, un sat din nordul Republicii Moldova, li se spune domnul, doamna profesoară. În ciuda numelor rusificate, am avut niște învățători, profesori excelenți. Niște români sadea. Am fost mereu surprins de unde se găsea atâta românism în învățătorii din satul meu. Oameni școliți de un regim sovietic, de sorginte rusă, care nu au intrat în contact prea mult cu ceea ce este românesc.

Vă ziceam de Elena Fiodorovna. O femeie deosebită. De fiecare dată când intru în sat mă uit cu strângere de inimă la casa ei și mă gândesc să-i fac o surpriză, să-i bat la poartă. Ceva mă oprește. Naiba știe ce. Regret apoi de fiecare dată că nu am oprit. Îmi amintesc cu drag de cei patru ani cât ne-a dăscălit. Este uimitor cât de bine s-au păstrat unele amintiri. Unele practice… Când se scrie ”la” și când ”l-a”. Mai țin minte regretul cu care ne vorbea de decizia ”oamenilor de știință moldoveni” de a folosi literei ”î” în loc de ”â” în cuvinte. Continue reading…