Ne naștem egali? Ptiu, ce minciună. Inechitate crasă, chiar de la naștere. ”Vai, ce copil frumos”, exclamă lumea la văzul unui copil care se încadrează în standardele frumuseții de copil. Standarde impuse de societate, evident. Altfel, oamenii își spun șoptit: ”ai văzut cât de urât e copilul Icsuleascăi?” De unde egalitate? Îmi pare rău dacă nu sunteți de acord cu mine, dar lumea este mereu crudă, de multe ori rea și mai tot timpul superficială. Excepțiile există, dar regula este asta: nu suntem egali.

Te duci la grădiniță, la școală. Începe concurența, lupta pentru un loc sub soare. Indivizii mai frumoși, mai arătoși, mai zdraveni vor avea întâietate. Când nu sunt îngerași, copiii pot fi cruzi și dureros de direcți. Nu o fac rău intenționați. Ei nu au discernământul unei ipocrizii ”pozitive” pe care ne-o formează societatea civilizată. Copiii își vor face niște cercuri. Cum am spus, cei mai arătoși vor fi în mijloc. Spre margine – ceilalți. Continue reading…

Liceul Onisifor Ghibu, din Orhei

Elena Fiodorovna. Așa se numea prima mea învățătoare. Așa ne numeam noi dascălii în Republica Moldova imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice. Era o reminiscență a epocii sovietice. Astăzi, învățătorilor, profesorilor din școala mea, din satul Cuizăuca, un sat din nordul Republicii Moldova, li se spune domnul, doamna profesoară. În ciuda numelor rusificate, am avut niște învățători, profesori excelenți. Niște români sadea. Am fost mereu surprins de unde se găsea atâta românism în învățătorii din satul meu. Oameni școliți de un regim sovietic, de sorginte rusă, care nu au intrat în contact prea mult cu ceea ce este românesc.

Vă ziceam de Elena Fiodorovna. O femeie deosebită. De fiecare dată când intru în sat mă uit cu strângere de inimă la casa ei și mă gândesc să-i fac o surpriză, să-i bat la poartă. Ceva mă oprește. Naiba știe ce. Regret apoi de fiecare dată că nu am oprit. Îmi amintesc cu drag de cei patru ani cât ne-a dăscălit. Este uimitor cât de bine s-au păstrat unele amintiri. Unele practice… Când se scrie ”la” și când ”l-a”. Mai țin minte regretul cu care ne vorbea de decizia ”oamenilor de știință moldoveni” de a folosi literei ”î” în loc de ”â” în cuvinte. Continue reading…

Cazul lui Boureanu, cel care și-a bătut fata adolescentă pe stradă, șochează. În primul rând, prin violență. Dar, în spatele acestor scene, care au stârnit scandalul, mă frământă foarte mult o întrebare: când devenim Boureanu? În ce moment se rupe relația cu copilul nostru? Cum să nu ajungem Boureanu? Cam asta mă interesează din această poveste. Restul este cancan și o tragedie pentru un copil, pentru o familie.

O prietenă îmi povestea mai demult o fază care a lăsat-o fără replică. Discuta cu niște puștoaice de liceu. Fetițele explicau cu nonșalanță că unele colege de-ale lor acceptau să le facă sex oral băieților în toaleta liceului. Motivația adolescentelor era năucitoare. Fetele voiau să se distreze, dar să nu afle părinții că nu mai sunt… Unde au greșit părinții cu educația de se întâmplă astfel de chestii grotești? Nu am nimic împotriva tinerilor, a modului lor răzvrătit de a se manifesta. Dar unele lucruri pur și simplu nu se fac. Cât respect de sine să ai ca să accepți o asemenea ”provocare” într-o toaletă insalubră de liceu? De ce nu reușesc părinții să explice copiilor binele și răul? De ce nu pot să le insuflă adolescenților niște limite de care nu se trece? Continue reading…