De ce îi cocoloșiți atât de mult pe copii? O să crească niște neadaptați social. O să fie victime sigure când o să crească mai mari, când o să meargă singuri prin oraș și o să dea nas în nas cu alții care nu au stat într-un glob de cristal și știu să se descurce. Pe vremea noastră nu exista bullying. Terminați cu prostiile. Chiar credeți toate tâmpeniile acestea occidentale? Lăsați copiii să aibă copilărie ca a noastră, în care ne băteam și noi un pic, dar ăla nu era bullying. Nuuuu…
Am auzit asta foarte des. Mi s-a spus și după ce am scris articolul despre bullying. Așa că am stat să-mi amintesc cum a fost fără bullying pe vremea noastră. Oare cum a fost? Oare cum… Oare… Ah, da, memoria încețoșată mi-a scos la suprafață o poveste. Evident, fără bullying, că noi nu am avut așa ceva.
Eram prin școala generală. Eu, clasa a cincea sau a șasea. Frățiorii mei cu doi, respectiv patru ani mai mici decât mine. Îl țin minte foarte bine pe băiatul acela. Aproape toți se temeau de el. Nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Era mai mare cu un an sau doi decât mine, iar porecla sa o să vă spună totul. I se spunea: Chipăruș. Îl știam de băiat rău și repede săritor la bătaie. Din fericire, de mine nu se lega. Poate pentru că nu stăteam în preajma lui.
Dar s-a legat de frățiori mei. Mai mici, mai fără putere, a început să le facă tot felul de glume. Să-i umilească în public. Chestia este că pe vremea aia nu aveam bullying. Nuuuu. De unde? Nu exista așa ceva. Era doar o joacă de copil. Profesorii îi treceau cu vederea poznele, deh, maică-sa nu mai știu pe unde lucra. Părinții aveau alte treburi, iar bullying nu exista. Cred că am mai zis asta. În fine. Ideea este că erai de unul singur în fața… bullyin… ăăă… copilăriei fără bullying. Dar bullying nu era, clar. Continue reading…
