Mai există meșteri buni în România?

După nenumărate exemple în care am tot picat de prost, luat de prost, luat la rost, răspunsul la întrebarea din titlu este: din ce în ce mai puțini. Sau numărul lor tinde spre extrem de puțini.

Exemplul de mai jos m-a enervat foarte tare.

Deci, îmi spune administrația blocului că se schimbă țevile de apă caldă și rece din bloc. Perfect. O să avem țevi noi, dar până atunci trebuie să suportăm deranjul. Ni se spune, totuși, că firma reface și pune totul la loc. Vă dați seama, țevile care trec prin apartamente sunt în pereți și trebuie sparți.

Așadar, vin băieții, sparg. Pentru că era dis-de-dimineață, le facem o cafea. Mare greșeală. O accepta și… fumează pe scară, cu toate că îi rugăm să nu o facă.

Acum trebuie să intre în scenă ”meșterul reparator”. Aici vă relatez discuția la telefon cu domnia sa.

– Nu pot să vin săptămâna asta. Peste o săptămână, chiar două.
– Și noi ce facem cu toate găurile prin casă? Nu putem lega nici mașina de spălat? Avem copil…
– Auzi, știi ceva, dacă nu-ți place, eu îți închid…

Continue reading…

”Nu contează rezultatul, importantă este participarea”

Aud îndemnul din titlu des. Este un fel de pansament pe rănile sufletești ale celor care au fost învinși și încearcă să-și refacă moralul.

Numai că acest text nu o să fie prea plăcut. Dacă voi credeți cu tărie că într-o competiție victoria/rezultatul nu contează, nu-l citiți.

În weekend am văzut filmul ăsta. Mi-a plăcut. În ciuda unor recenzii care vorbeau de plictis și lâncezeală, fiind vorba doar despre un singur meci de tenis și nicio scenă de bătaie, sex, droguri, violență… 🙂

Nu fac prea multe spoilere, doar vi-l recomand. De ce l-am adus în discuție? Pentru că la un moment dat, Borg, viitorul mare campion de tenis, un puști care jucase mai mult hochei decât tenis, avea o discuție cu antrenorul său. Acesta l-a ales să-l pregătească în sportul cu racheta la un centru mare și important și i-a spus de ce. Se deosebea de ceilalți copii pentru că își dorea enorm de mult victoria. Continue reading…

Rețelele de socializare ne fac mai buni sau mai răi?

Când au apărut rețelele de socializare și aveam MySpace, Hi5 apoi Facebook, lumea nu bănuia cât de mult o să se transforme. Acum avem uriașul Facebook, dar și Twitter, Instagram, chiar și Youtube a devenit un fel de rețea de socializare, iar oamenii s-au schimbat. În special comportamentul lor.

S-au schimbat în bine sau în rău?

Hm. Cred că am pus întrebarea greșit(nu o modific). Pentru că oamenii nu au devenit mai buni sau mai răi datorită/din cauza rețelelor de socializare. Pur și simplu, rețelele reușesc o chestie malefică: să scoată ușor răutatea din oameni.

Și nu este vorba doar de comentatorii obișnuiți. Li se poate întâmpla și celor de regulă atenți la ce postează. Poate ați observat asta. Urmărești un influencer. Îl citești. Îți place ce și cum le zice, dar la un moment dat omul nu se abține și, hodoronc-tronc, trântește o heitereală de-ți stă mintea în loc. Nu o să dau exemple. Găsiți voi. E plin facebook-ul. Continue reading…

Peripeții. Cum am reparat CojoCar-ul pe constatarea amiabilă?

În acest articol vă povesteam pățania cu șoferul care mi-a lovit mașina, a fugit, l-am sunat, dar era atacat de amnezie – uitase până și faptul că are mașină. 🙂

Totul s-a terminat cu bine. Omul și-a dat seama de greșeală. I-a revenit memoria și mi-a cerut spăsit să facem o constatare amiabilă.

Așadar, articolul acesta este despre blestemata de amiabilă, despre cum s-a terminat totul. Dacă vreți, articolul este despre CojoCar, automobilul nostru de familie, singurul care a pătimit cu adevărat în această peripeție. 🙂

Din capul locului vă zic. Nu mă așteptam la așa ceva. Oamenii m-au avertizat, inclusiv în comentariile de pe Facebook. Vitalie, spuneau ei, mai bine mergeai la poliție, îl reclamai. Ești mâncat cu amiabila aia, adăugau ei. Dar ”răul” era făcut. Aveam constatarea amiabilă, aveam pozele cu actele șoferului amnezic… Ce era să mă fac?

Deci, nici prin cap să-mi treacă prin ce urma să trec.

Continue reading…

Cum folosesc cardul Revolut în familie?

Mi-am făcut card Revolut doar pentru că am vrut să văd ce mâncare de pește este. Cred că am investit 25 de lei, nu țin minte cât mi s-a cerut. L-am comandat simplu, online, deși aș fi putut investi banii într-o șaorma. Am zis însă că trebuie să înțeleg pe propria piele avantajele sau dezavantajele noilor tehnologii și a start-upurilor din zona cardurilor bancare.

Citisem destul de mult despre Revolut. În engleză, în română și în rusă. Dar tot nu mă puteam lămuri de ce aș avea nevoie de încă un card? Erau unii mult prea exaltați, iar asta mi-a ațâțat curiozitatea.

Cardul mi-a venit prin poștă, l-am pus în portofel și… am uitat de el. Tot nu m-am prins la ce se folosește? Prin ce se deosebește de un card clasic? Care ar fi avantajele? Tot așteptam să-mi explice viața.

Așteptarea nu mi-a fost zădarnică. În una din frumoasele zile de primăvară am descoperit că suntem descoperiți cu banii. Adică, nu mai aveam nicio țâră de caș(cash, pre limba lui William) în casă. A doua zi trebuia să facem o plată, iar puținii bani pe care îi aveam la suflet stăteau stingheri pe un singur card.

Singura soluție – să mă fi dus la bancomat. Dar era prea târziu, iar eu eram prea obosit. Dacă transferam banii de la BCR la ING ne costa vreo 5 lei și nu aveam siguranța că ajungeau a doua zi. Continue reading…

Șoferul cu BMW și locul pentru persoanele cu handicap

poză simbol - sursa foto

poză simbol – sursa foto

În drumul meu spre casă am decis să intru într-un supermarket. Brusc, un BMW mi-a tăiat calea CojoCar-ului. Io ce să zic? Nimic. L-am lăsat să se ducă, poate se grăbea. Se știe că Bucureștiul este un oraș al oamenilor grăbiți.

Doar că BMW-ul se grăbea spre același supermarket spre care mă îndreptam și io. L-am văzut când intram în parcarea nu foarte aglomerată. Găseai suficiente locuri, dar nu erau chiar lângă intrarea în magazin. Fără să stea pe gânduri, BMW-ul a parcat pe un loc cu handicap, la 2 metri de uși.

”Poate o fi fost o persoană care are probleme de locomoție”, mi-am zis io. Tocmai ce găsisem un loc de parcare. Am coborât, am ajutat-o și pe Natalia să iasă din CojoCar. Apoi am mers să ne luăm căruciorul.

A fost momentul în care l-am văzut pe șoferul cu BMW lângă portieră mașinii sale. Mașina nu avea niciun semn că ar fi autoturismul unui om cu handicap. Nici persoana respectivă nu dădea semne că ar fi fost lovită în vreun fel de soartă.

Am lăsat-o pe Natalia să se ducă spre cărucioare. Ei îi place să se simtă mare și importantă, să scoată căruțul, iar apoi să o facă pe adultul cumpărând din magazin una și alta. 🙂

Am încetinit așteptându-l pe șoferul BMW-ului. Când a ajuns în dreptul meu, chiar la intrarea în magazin, i-am zis încet, să nu ne audă alții: ”mă scuzați că vă deranjez, vedeți că ați parcat pe un loc pentru persoane cu handicap”. Continue reading…

Nu o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat într-un cartier obișnuit din București

Nu am mai pomenit așa ceva în București. Niciodată! Efectiv m-am crucit. Mai jos o să aflați istoria acestei poze.

Dar înainte de asta trebuie să vă fac o scurtă descriere a cartierului. Este unul normal, situat în sectorul 3 din București. Cu oameni perfect obișnuiți.

Nu este nimic deosebit în zona unde îmi trăiesc traiul. Oamenii se mai ceartă, se mai înjură. Câteodată se iau la bătaie, aproape zilnic. Uneori mai găsim și ace de la cei care au căzut în patima drogurilor. Altfel zis, stau într-un cartier fără prea mari pretenții, unde viața curge monoton… Dar asta până acum câteva zile.

Era sfârșitul unei frumoase zile de martie. Cerul nu prevestea nimic. Aerul primăverii era destul de răcoros, dar proaspăt. M-am ițit pe geam să văd de ce se aude o liniște atât de asurzitoare. Continue reading…