Dicționarul Nataliei

Copiii sunt fenomenali din momentul în care încep să vorbească. Sunt extrem de haioși în încercarea lor de a rosti cuvintele pe care le aud de la noi.

Am colecționat o parte din vorbele pe care le spune/spunea Natalia pentru a nu uita.

Momentele acestea sunt ca niște porumbei. Te bucuri de ei, dar în următoarea clipă nu-i mai vezi. Au zburat din memorie. Din păcate, uiți complet într-o jumătate de an. Eumi le-am notat într-un Dicționar al Nataliei:

“Gluma ezotică” – a auzit cuvântul exotic, nu știu ce a înțeles că înseamnă, dar la un moment dat mi-a zis: “tati, ce glumă ezotică ai făcut!” :))) Continue reading…

Antrenorul

Imaginea asta m-a surprins, dar m-a și emoționat. L-am urmărit pe om cu sufletul la gură. Este un antrenor special. Unul din cei mai buni antrenori pentru copii din câți am văzut.

Spun asta deși nu-l cunosc. L-am urmărit doar de câteva ori la Centrul Național de Tenis din București.

Criteriul meu de bază, când vorbesc de antrenorii pentru copii, este relația cu ăștia micii.

Să vă spun de ce. Cine are copii, cine a interacționat cu ei mai mult de o oră, știe cât de greu este să-i convingi să facă imediat ce trebuie, nu ce vor. Abordarea trebuie să fie altfel. La ei nu funcționează ceea ce merge în cazul adulților. Dacă nu ai găsit drumul spre inimile lor, nu ai nicio șansă să ajungi la creier!

Iar tipul reușea să-i facă pe copii să alerge, să lovească mingea, să sară. Asta deși… nu avea picioare.

L-am privit fascinat.

Mânuia căruțul cu lejeritate, iar copiii se lipeau de el imediat. Continue reading…

Moș Crăciun și… nervii săi.

Eram pe banda mea, mergeam înainte. Mult zis mergeam. Era atât de aglomerat, că nimeni nu avea nicio șansă să se urnească din loc. Stăteam mașină lipită mașină într-o uriașă parcare pe bulevardul mare. În dreapta mea și-a făcut apariția Moș Crăciun. Venea de pe o bandă laterală, pe unde a ocolit toată coada de mașini care stătea la semafor și, desigur, voia să se bage în fața tuturor. 🙂

Moș Crăciun era un bărbat trecut bine de 50 de ani, gras, cu o barbă lungă, căruntă. Era chiar mai obez decât în reclama Coca Cola. Singura diferență, nu conducea o sanie, ci un SUV. Părea să se grăbească în Laponia pentru că a băgat un colț din botul mașinii sale în minusculul loc dintre mașina mea și cea din față. Continue reading…

Funcționarul neospitalier

Când am intrat în biroul său, funcționarul nici nu a catadicsit să-mi răspundă la salut. A continuat să-și vadă de hârtiile de pe masă.

Era un om foarte important, iar eu eram un intrus în lumea sa superioară. Eram cetățeanul care îi tulbura Olimpul. Mă simțeam în plus, îi simțeam valoarea, mă copleșea chiar, dar situația mă amuza în același timp. Mă vedeam personaj din Kafka. Parcă eram tipul ce urma să ajungă la proces ori cetățeanul ce trebuia să treacă de toți funcționarii ăia de la castel.

Să revenim la mine, cel care se muta de pe un picior de pe altul în fața funcționarului. Biroul era cufundat într-o semiumbră, doar eu eram în lumină și extrem de jenat de situație. Nu știam ce să fac. Trecuseră vreo două minute, dar parcă am stat o oră acolo.

Mi-am repetat salutul respectuos. Continue reading…

Romgleza corporatistă

Zilele trecute am stat cam o jumătate de zi în Pipera. Cu ceva treabă. Și în timp ce munceam, am început să realizez că oamenii de acolo vorbesc o altă limbă. O înțelegeam, dar nu era romgleza obișnuită. 🙂

Era romgleza corporatistă. Dacă exista limba română cu accent moldovenesc sau ardelenesc, de ce să nu existe limba romgleză cu accent corporatist? Nu ați avut niciodată șansa să o auziți? Iată niște exemple.

”Sorry, am un call în câteva minute”, mi-a spus un corporatist grăbit. Voiam să-l întreb ceva, dar nu am reușit, pentru că avea acel call misterios.

”No offence, dar jobul ăsta este chiar juicy”, mi-a mărturisit un alt tânăr, care avea, desigur, ”un badge” agățat de curea și pe care îl tot trăgea din când în când, dându-i drumul cu zgomot. M-am pierdut în traducere, că nu înțelegeam asocierea dintre ”job” și ”juicy”. Continue reading…

Generația de astăzi…

Stăteam lângă niște copii de liceu și, cât o așteptam pe Natalia, a trebuit cam un sfert de oră să-i ascult.

Liceenii trăncăneau, iar eu mă gândeam la toți cei care se plâng că nu va mai avea cine să le plătească pensiile. Că tinerii din generația nouă nu sunt buni de nimic. Că pe vremuri se făcea carte. Că s-a zis cu România… Și tot așa.

Ei bine, ce puteau vorbi acei copii… Bre, șoc și groază. Nu am pomenit așa ceva! Continue reading…

Omul căruia îi faci un bine și după aia nu te recunoaște pe stradă

sursa pozei: stock.adobe.com

Sunt profund uimit.

Deși, poate că nu ar trebui.

Oamenii sunt diferiți și unii au anumite trăsături, să le zicem, ciudate. Cu toate acestea, nu-i înțeleg. Să vă povestesc un caz.

O veche cunoștință pe care nu am văzut-o, care nu a dat de veste de vreo 15 ani, m-a contactat într-o zi: ”Vitalie, ajută-mă!” Nu aveam cum să-l refuz. Chit că asta a însemnat timp pierdut. Ajut oamenii în astfel de situații. Știu cât de greu este să vii în București, să nu știi nimic și pe nimeni.

Pe vremuri, am fost ajutat la rândul meu de prieteni și de oameni complet străini. Așa că mă simt obligat să întorc binele ”Carmei” în spiritul unei compensații universale.

Așadar, l-am ajutat. Și-a rezolvat problemele. Am stabilit că ne mai auzim, că ne scriem, că ne întâlnim, ținem legătura… Ceea ce nu s-a întâmplat. Nu am reușit să găsesc persoana respectivă. Nici pe Facebook, nici pe telefon. De parcă a intrat în pământ. Prietenii comuni nu știau nimic. Mi-am făcut griji, bă, oare o fi ok? Continue reading…

În căutarea timpului pierdut… de joc cu Natalia(Vlogul: Căsuța Piticilor)

– Merg acasă să mă joc cu tati, le zicea zilele trecute Natalia unor copii cu titlu de mândrie, asta în timp ce eu trăgeam cu urechea.
– Și cum vă jucați?, a fost curioasă o fetiță de vârsta Nataliei.
– Tati face glume cu mine.
– Glume? Ce fel de glume?, nu s-a lăsat fetița.
– Știți voi, mă aruncă până la tavan, mă ține de picioare cu capul în jos, dansăm.
– Aaa, au răspuns copiii în cor.

Natalia se simțea importantă. A reușit să-și uimească audiența… cu tatăl ei. 🙂

Să-ți uimești colegii în anul de glorie 2018 este mare lucru.

Pe vremuri, treaba se făcea simplu. Era suficient să le spui că ai mâncat un Mars și erai eroul școlii.

Pe vremuri, un radio portabil micuț, cu antenă, te făcea președinte de țară. Iar dacă mai aveai o gumă în buzunar – erai dictator absolut. Puterea ta era nelimitată.

Astăzi, când au de toate, copiilor le este greu să-i uimească pe alții cu obiecte: ”eu am un telefon cu Android, al meu e iPhone”; ”eu am tabletă cu cristale Swarovski, dar eu am cristale Swarovski cu tabletă”; ”eu am fost la Paris, eu locuiesc la Paris”. Și tot așa. 🙂 Continue reading…