Cum să faci rost de un iPăd pi dijeaba?

Există două căi. Una grea și alta, evident, ușoară. Ambele’s sută la sută pi dijeaba. Nu vă mint. Calea mea a fost grea. Durează mai mult până când te alegi cu un iPăd și trebuie să dai mult din coate, să pui neuronu’ la treabă. Iată pașii. Mai întâi trebuie să vrei să te faci jurnalist. Te duci la facultate. Durează patru ani până îți dai seamă că nu înveți nici dracu la “școala” aia. Dacă ești băiet ce ştie să se orienteze rapid, pui mâna și îți cauți o redacție în care să prinzi meserie cât eşti încă pe băncile universității, ci nu la absolvire. Dacă reușești să te ții de muncă, de carieră, ajungi într-un final să muncești într-o instituție serioasă. Asta după vreo alți 2 ani de la terminarea studiilor. Din fericire, nu te vinză politicienilor, nu devii killer mediatic. Adică nu faci decât muncă de jurnalist sadea. Scrii, editezi, dai în cap cu verbul. Te mai și filmezi în reportajele tale, în caz că ești la televiziune. Într-o bună zi, câteva reportaje ajung la un concurs. Nu-ți faci prea multe iluzii. Ești un jurnalist dintr-o sută de mii, într-o ţară străină. Care sunt șansele ca anume tu să ieşi câștigător? Şi totuşi reuşeşti. Ajungi printre primii 3, de fapt pe locul doi. Într-o zi ești chemat la premiere. Te înfățișezi și ți se pune în mână o diplomă și un iPăd. Așadar, ai de aşteptat cam 10 ani, frațioare.

Calea facilă! Ești jurnalist sau blogger. Nici tu nu știi exact ce. Cert este că jurnalismul este dificil. Chiar trebuie să dai știri, reportaje în fiecare zi? Chiar trebuie să muncești mult? Da. Atunci nu știi dacă este de tine. Refuzi. Preferi să fii liber şi… blogger. Dar aici apare o problemă, una serioasă: cu ce să umpli frigiderul? Răspunsul vine de la sine, eşti blogger de cur’te, dar susţii în continuare că eşti unul independent. În fine. Când ai nevoie de ceva, ceri. Totul depinde de caprizurile șăfului din acel moment. Vrei tare mult o tabletă? Dar nu una simplă. Doreşti un iPăd. Deci ceri! Dorința ţi-e îndeplinită. Recunoşti public că ai luat iPăd-ul, dar nu vezi nicio problemă în asta. Mai mult, te consideri blogger corect, independent, fără cusur. Fiind un lup moralist, asta îţi permite să-i arăţi cu dejtul pe alţii. Şi te exprimi în termeni duri, doar eşti curat şi crezi că îţi permiţi. Toată şmecheria cu cerutul şi primitul îţi poate lua de la un an până la doi. Depinde pe lângă ce şef te guduri.

Voi ce alegeți? Calea grea, pe care dacă mergeți habar nu aveți unde o să fiți peste 10 ani? Calea grea o să-ți roadă coatele de la atâta muncă, neuronii de la mult stres și buricele dejtelor de la scrisul pe calculator. Și, al naibii treabă, nu ești sigur dacă până la urmă te căpătuiești cu iPăd-ul visat. Calea ușoară este cam pentru toată lumea. Oricine poate întinde mâna și cerși! Eu nu vă spun ce să faceți. Nu știu cât de multă voință și chef de muncă aveți. Alegeți voi dacă mergeți la întins mâna sau la muncă. Atât o să vă zic. Ieri, în timpul ceremoniei de înmânare a premiilor “Reporter European 2012” am primit o tabletă. Mai exact, mi s-a pus în mână o diploma și minunata invenție a răposatului Jobs. Tableta este pe masă, lângă calculatorul pe care scriu acest articol. Sunt mulțumit. Sunt sigur că nu ai voie să iei un iPăd de la un politician, dacă vrei să scrii liber, fără constrâgenri. Dacă te mai și lauzi cu asta, după mine, ești pierdut. Am spus toate cele de mai sus pentru că, din punctul meu de vedere, un blogger, care ajunge să fie citit, este cumva un reper. Chiar dacă nu credeţi în asta, el influenţează masele. De ce să inoculeze ideea că a cerşi este ok, cool şi nu reprezintă deloc o decădere morală? E profund greşit!

PS: Ca să câştigi un iPăd pi dijeaba, poţi fi şi blogger. Aşa că, la muncă!

Interviu pentru everydayjournalism.com

Cum arată începutul tău în media?

La început, în naivitatea mea, credeam că facultatea de jurnalism te face jurnalist. Din primul an de universitate am realizat însă că o diplomă te poate ajuta puţin de tot și nu îţi bagă meserie în cap. Așa că am început să caut o redacție unde să-mi pot ascuți penița. Din fericire am ajuns la Basa Press, o agenție de știri din Chișinău extrem de bună la acele vremuri. Practic, așa a început totul pentru mine. Ţin minte că mergeam la conferinţe, la evenimente şi nu aveam decât un pix şi un carnet. Nici vorbă de reportofon. Cum scriam pe teme economice, trebuia să fiu foarte atent la cifre, să le notez cu acurateţe de chirurg. Experienţa de agenţie îmi este de mare folos şi astăzi: mi-am păstrat abilitatea de a nota tot ce este cel mai important într-un carneţel ca să nu mai fiu nevoit să ascult ore întregi de înregistrări în redacţie.

Ce îți aduci aminte din anii de studenție?

Anii de studenţie au fost frumoşi şi cu de toate. Am avut colegi interesanţi, profesori excepţionali. Marele merit al conducerii facultăţii din care am ieşit cu diplomă de jurnalist a fost că ne-a adus nouă, studenţilor, ziarişti cunoscuţi, somităţi în domeniu. Aceşti oameni ne împărtăşeau din experienţa lor bogată şi… ne transmiteau virusul jurnalismului. Este adevărat, nu toţi colegii mei s-au îmbolnăvit, dar pe mine m-a prins. Ca să înţelegeţi cât de mult, o să vă spun porecla pe care o aveam atunci: chiar şi unii colegi de facultate îmi spuneau „jurnalistul”. Nu aveam nimic altceva în minte decât jurnalism, nu mă vedeam făcând nimic altceva.

Ai început cu presa scrisă, ai cochetat cu radioul, acum ești la TV. Ți-ai atins scopul profesional? Sau îți dorești mai Vitalie Cojocarimult?

De multe ori mi s-a râs în faţă când recunoşteam sfios că vreau să fac jurnalism de televiziune. Eram luat peste picior, pentru că, spuneau colegii mei, toată lumea vrea în televiziune, să se facă vedetă, așa că nu am nicio şansă. Zeflemeaua lor m-a ajutat. Am realizat că nu sunt bine pregătit şi că trebuie să încerc prin paşi mici să ajung la ţel. Mai întâi am învăţat meserie pură, gazetărie de bază într-o agenţie de presă. Am stat aproape un an la Basa Press. Apoi, am avut o relaţie de amiciţie, dar nu prea importantă, cu radioul. Mai târziu, câteva articole mi s-au publicat în Ziarul de Gardă, o publicație de jurnalism de investigație din Moldova. Mi-am urmat însă visul şi m-am angajat într-o televiziune micuţă de la Chișinău. Se numea Euronova. Am vrut să înţeleg ce înseamnă viaţa de reporter de televiziune. Într-un final, după mai multe CV-uri trimise, după mai multe interviuri, am reuşit să mă angajez la ProTv Chişinău. Abia aici am simţit cu adevărat cum e sa fii jurnalist de televiziune, ce înseamnă să faci reportaje cu ecou şi efect. A fost o şcoală cum rar găseşti în Moldova. Sunt în continuare la ProTv, numai că în Bucureşti. Evident, îmi doresc mai multe de la această meserie, să fiu mai bun, să fac reportaje deosebite, să cresc. Deci, mă văd exclusiv în televiziune! Asta ştiu să fac, doar asta îmi doresc.

Care e diferența dintre Pro TV Chișinău și Pro TV București din perspectiva experienței tale?

Care este diferenţa dintre Moldova şi România, o să vă întreb la rândul meu? Multe se rezumă la proporţii – totul aici, în Bucureşti, este mai mare, mai impozant. În rest, Pro Tv e Pro Tv de oriunde ar emite. Aceleaşi standarde, aceeaşi calitate, aceeaşi abordare. Ar fi totuşi o deosebire: ritmul ameţitor la care eşti expus şi la care trebuie să lucrezi în Bucureşti. Probabil că oraşul ţi-l impune. Dacă cineva care nu ştie cum funcţionează o televiziune ar fi paraşutat în redacţia ştirilor Pro Tv cu 5 minute înainte de începerea stirilor, nu ar pricepe nimic din ce se întâmplă. Este greu de priceput cum funcţionează lucrurile: toată lumea vorbeşte în gura mare cu toată lumea şi totuşi oamenii se înţeleg, iar treaba merge strună.

Cum ai reușit să lucrezi la Pro Tv București? Îți aminteși primul tău material? Despre ce era?

Visam să muncesc în redacţia Ştirilor ProTv Bucureşti. Era tot ce îşi putea dori puştiul Vitalie Cojocari, reporter de aproape un an la ProTv Chişinău. Iarăşi mi se spunea însă că nu am nicio şansă, s-o las baltă cu visurile şi să mă trezesc. Acum le mulţumesc celor care nu au avut încredere în mine, căci m-au motivat. Evident şi la Bucureşti am trecut printr-o perioadă de probă. Aveam însă experienţa ProTv Chişinău, aşa că mi-a fost mai uşor. Dar problema nu a fost de adaptare în redacţie, ci în ţara în care mă mutasem, dar mai ales în oraşul enorm pe care nu-l ştiam deloc. Asta a fost adevărata provocare. Bucuria mea foarte mare este că am reuşit să trec peste multe bariere, iar astăzi trăiesc un vis împlinit. Cât despre primul material, cred că a fost despre schimbările în calcularea facturilor la încălzire.

Cum arată pentru o zi viața unui reporter la ProTv București? Care e programul său?

De regulă ajung pe la 9.00 la muncă. Plec la filmare pe la 10. Revin în redacţie, scriu textul reportajului. Apoi urmează editarea video. Într-un final materialul filmat va apărea pe post. Simplu? Nu, este o muncă uriaşă. Apropo, un începător o să creadă că cel mai complicat lucru în jurnalismul de televiziune este să concepi reportajul. Greşit, cel mai greu este să-l găseşti. Căci dacă ai talent şi ambiţie o să înveţi meserie. Flerul, însă, nu se poate învăţa.

Ai și un blog personal (cojocari.ro). Ce ne poți spune despre conținutul lui? Când l-ai început și cu ce scop?

Am deja 5 ani de blogging. Am început să scriu pe cojocari.ro când am realizat că nu prea mă interesează ce se întâmplă în Moldova. Doar cu ajutorul blogului mă puteam disciplina să urmăresc situaţia economică, dar şi social-politică de peste Prut. Aşa se face că blogul meu este ca o legătură cu ţara în care m-am născut şi de care, evident, mi-e dor.

Ce te deranjează cel mai mult în presa din România?

Mă deranjază lipsa de profesionalism. Până şi un reportaj de tip tabloid poţi să-l faci cu profesionalism. Mă deranjează când se minte!

Ce părere ai despre televiziunile de peste Prut?

Din păcate, deşi s-a investit masiv în televiziunile din Chişinău în ultima vreme, ele nu sunt tratate ca nişte afaceri şi sunt la cheremul unor politicieni, iar asta e o problemă. În rest, ProTv Chişinău rămâne în continuare de referinţă atunci când vorbim de ştiri.

Vei face doar știri? Te-ai gândit să faci entertainment? Ai avut vreo ofertă?

Orice jurnalist bun are oferte. Dar eu nu vreau să mă implic în divertisment. Îmi place enorm ce fac acum şi nu aş vrea să renunţ.

Te vezi vreodata revenind la Pro Tv Chișinău?

Niciodată nu spun niciodată.

Care e omul de televiziune pe care îl apreciezi?

Este mai complicat să vă dau un răspuns: începând cu Richard Quest, trecând pe la George Buhnici, mergând pe la Leonid Parfenov… sunt tare mulţi. Încerc să fur meserie de la fiecare.

Care ar fi defectul tău cel mai supărător pentru cei din jur?

Habar nu am. Sper să nu fie unul peste care să nu pot trece, în caz că-l observ şi eu.

Cât muncești asupra unui reportaj?

De regulă, se munceşte o zi, dacă este o ştire care “arde” atunci, dar se poate munci şi mai multe zile. Depinde de subiect. Acum am în pregătire mai multe reportaje, unele îşi aşteaptă rândul… uneori chiar şi câte o săptămână. Este bine să ai în tolba ta reportaje în pregătire, căci ştirile sunt ca un balaur flămând ce trebuie hrănit în permanenţă.

A fost vreun moment când ți-ai zis că renunți la TV?

Da, există astfel de momente. Are legătură în primul rând cu stresul inerent unei astfel de munci. Aş fi ipocrit să spun că nu am vrut să plec, să renunţ. Din fericire, vine destul de repede şi răsplata, care anulează tot stresul: îţi vezi munca la televizor. Apoi vezi oameni buni şi năpăstuiţi pe care i-ai ajutat, vezi oameni răi care au fost daţi în vileag şi ştii că nu munceşti degeaba. De fapt, asta este răsplata supremă.

De la cine ai primit cele mai multe critici care te-au ajutat unde ești acum?

Critici trebuie să primeşti în fiecare zi ca să evoluezi. Autosuficienţa este o cucoană tare şireată şi nu simţi când te fură, te crezi cel mai tare, iar drept rezultat te plafonezi. Accept orice critică şi mă bucur când învăţ câte ceva de la cei care îmi fac observaţii.

Recent ai câștigat un premiu. Despre ce este vorba?

Este vorba despre premiul al II-lea în cadrul concursului „Reporter European” ediţia 2012. La început am fost chiar fericit când am aflat că o ştire de-a mea a fost aleasă de juriu. „Trofeul” mi-a revenit pentru un material despre un şir de autostrăzi care ar trebui să traverseze România, dar din lipsă de fonduri totul rămâne un vis frumos.

Vitalie CojocariCum împarți meseria cu familia? Te critică soția pentru timpul oferit prea mult Pro-ului?

Din fericire pentru mine, soţia este şi ea un reporter de televiziune foarte bun şi înţelege riscurile meseriei. Acum că a apărut pe lume Natalia, fetiţa mea, încerc să-mi fac mai mult timp pentru familie. Sincer să vă spun, familia mea este tot ce am mai important pe lume, centrul universului meu.

Ce faci în timpul liber?

Citesc, blogăresc, fac sport, ies în parc cu Natalia. Din păcate am atât de puţin timp la dispoziţie, încât nu reuşesc să mă plictisesc.

Faci sport? Ce preferi?

Înainte alergam după minge, jucam fotbal. Astăzi prefer să fac mai mult sport de întreţinere, aşa că merg de cel puţin trei ori pe săptămână la sală.

Citești cărți? Care e ultima?

Acum citesc Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. O minunăţie de carte. Din păcate, puţinul timp pe care îl am nu-mi permite să citesc cât mi-aş dori. Am avut o copilărie fericită tocmai datorită cărţilor. Eram un devorator de cărţi. Cred că asta m-a ajutat cel mai mult. Mai mult decât şcoala, liceul, facultatea.

Ai vreun dor? Care este el?

Desigur, mi-e dor de ţară, de părinţi, de fraţi. Din fericire, mi-l potolesc cu ajutorul noilor tehnologii. Vorbesc cu ai mei prin mesageria instant pe internet şi parcă sunt acasă.

Mergi des în RM?

Rar, foarte rar. Merg atunci când am treabă. Altfel, nu prea am motive. Moldova a devenit o ţară din care nu se pleacă, se fuge. Mă întristez amarnic când ajung pe acasă, pe la Chişinău. Este dezolant ce văd, în special toamna, iarna, când verdele frumos al naturii nu poate acoperi drumurile sparte, blocurile cenuşii şi triste, privirile secate ale oamenilor.

Ce mesaj le transmiți celor care vor să devină reporteri de TV?

Să înţeleagă faptul că reporteria este o muncă, nu vedetism. Să priceapă că trebuie să pună osul la treabă dacă vor să se facă reporteri buni. Nimic nu vine de-a gata şi cel mai greu este să te schimbi pe tine, să încerci să te depăşeşti. În plus să nu le pese de cei care îi descurajează, dimpotrivă, ar trebui să-i ajute. Doar ceea ce nu ne doboară ne face mai puternici.

(sursa: www.everydayjournalism.com)

Despre cum am vorbit cu domnul Bălan, Mihai Bălan, directorul SIS

Ceea ce o să vă povestesc mai jos este real, nu e vorba de niciun pamflet sau banc. Aşa că luaţi drept adevărate cuvintele mele şi judecaţi, vorba poetului, “ce e rău şi ce e bine…” În articolul de mai jos îmi exprimam un regret, mai curând un reproş, la adresa directorului SIS, Mihai Bălan. Spuneam: “am să-i reproșez un lucru extrem de grav domnului Mihai Bălan, șefului Serviciilor Secrete din Moldova, soțul Ludmilei Bălan, tatăl Sandei și lui Dan. Cum își permite directorul SIS să folosească mașina dată de stat, plătită din banii contribuabililor pentru a-și aduce soția la nunta fiicei sale? Nu înțeleg. Noi, cetățenii Republicii Moldovioara, îi plătim carburantul, întreținerea mașinii, salariul unui șofer, taxele de drum doar pentru ca dânsul să-și plimbe soția?

La mai puţin de 6 ore după ce am publicat articolul, m-a sunat chiar Mihai Bălan, directorul SIS şi am avut o discuţie… extrem de interesantă şi captivantă chiar. Iniţial mi-a zis că îmi urmăreşte blogul şi că mă citeşte. I-am răspuns în glumă: “domnule director, nu ştiu dacă este să fiu măgulit sau să mă sperii.” A râs, dar am simţit o uşoară încordare în voce. Sau poate mi s-o părut, mai ales că era clar, nu m-a sunat să schimbăm amabilităţi. Apoi m-a informat că vrea să facă din SIS o structură civilizată, occidentală, să nu mai spună lumea KGB când se gândeşte la SIS. “Tocmai de aceea cer de la angajaţii mei, dar şi de la mine corectitudine”, a concluzionat dânsul şi a trecut la subiect. Mi-a confirmat că era maşina sa, cea care a adus-o pe Tanti Ludmila la nuntă: “însă, am plătit pentru închirierea maşinii”. Mi-a explicat că are şi factură, că a cerut să-i fie calculate toate costurile, ale salariului şoferului, carburantului şi tot ce ţine de maşină.

Am zis că mi se pare normal să se plătească pentru maşinile de serviciu dacă sunt folosite în interese proprii de către funcţionari. A fost de acord şi mi-a jurat – bine, nu s-a jurat, a spus simplu – că tot timpul a făcut acest lucru. Înainte de a încheia scurta noastră convorbire l-am felicitat pentru două lucruri, că a decis să fie transparent şi că plăteşte din buzunar atunci când foloseşte maşina de la SIS în interes personal. Ca să fie lucrurile clare, transparente până la capăt, l-am rugat ca discuţia noastră să aibă o finalitate. Să pună la dispoziţia presei de la Chişinău, în special pentru PRO TV Chişinău, factura. Asta ca să facă dovada plăţii. Mi-a promis că aşa va fi. Se pare că s-a ţinut de cuvânt. Colegii mei de la PRO TV Chişinău au vorbit deja cu domnia sa şi vor primi factura.

ps: Probabil că domnul director are un program destul de încărcat, cel puţin aşa ar trebui să fie, în condiţiile în care Moldova are multe, tare multe probleme cu securitatea, totuşi Mihai Bălan a găsit cinci minute ca să stea de vorbă cu un biet jurnalist din Bucureşti. Şi dacă domnul director al SIS a avut curajul, buna cuviinţă să lămurească problema, cei care se ocupă de relaţia cu presa au carenţe la capitolul transparenţă. Căci imediat după ce au fost contactaţi de colegii mei de la Chişinău l-au luat pe NU în braţe. Cică ei “nu vor comenta cazul”. Dar şi-au găsit naşul. Colegii mei i-au întrebat curioşi, cum să nu comenteze, când discuţia cu domnul director pe acest subiect va fi publicată astăzi pe blogul cojocari.ro? Abia după această precizare au găsit şi ceva transparenţă în activitatea lor… În fine. Ştiţi cât costă maşina directorului SIS Moldova, probabil pe o noapte, cu tot cu şofer? Exact 3758 de lei şi 22 de bani! Iată aşa! Acum comentarii…

Noi nu avem politicieni

“Vitalie, majoritatea sunt foști tâlhari și contrabandiști”, îmi spune un bun amic despre politicienii din Republica Moldovioara. Și are dreptate, mai ales că-i cunoaște pe toți în parte. Le știe trecutul, dar, cel mai important, le știe prezentul. Un om informat m-a luminat pe mine, iar eu vă luminez pe voi.

Așadar, majoritatea politicienilor moldoveni sunt foști infractori, iar asta este o problemă mare pentru scumpa mea Moldovioară. Nu pentru că vor fura, fură și în Statele Unite, se fură și în Marea Britanie, până și în Germania politicienii fură. Problema este că noi nu avem politicieni. Oamenii aceștia, veniți din zona neagră, cenușie a economiei se comportă în politică la fel cum erau în afaceri. Fac circ exact ca la Piața Centrală. Își cumpără oameni exact ca într-o vamă. Îi intimidează pe cei care nu sunt de acord cu ei exact ca în “razborci”, “strelci” – cum sunt numite în slangul moldovenesc conflictele dintre mafioți.

Am văzut mulți oameni dezamăgiți pe la Chișinău, în special după ultimele ședințe din Parlament, după ce au realizat că viermii aceștia de la guvernare nu-și cer iertare de la noi, alegătorii, nu-și conștientizează vina, nu-și pun cenușă în cap după evenimentele din Pădurea Domnească. În schimb, își toarnă zoi cu nemiluita. Naivilor, ce vreți de la niște foști hoți, speculatori și contrabandiști, pretinși oameni de afaceri cinstiți, actuali “politicieni”? Chiar nu vă e clar cum se mișcă lucrurile în politica moldovenească? Pardon, noi nici politică nu avem – o numesc generic politică pentru a se înțelege despre ce vorbesc: un mare contrabandist, hoț, speculator decide într-o zi că nu-l mai interesează banii, ci puterea. Așa că se bagă în politică. Mai întâi va cumpăra un partiduț, care are un nume cât de cât cunoscut. Va pompa bani în campanii pre-electorale, electorale, post-electorale. Evident se va cocoța în vârful listei electorale. Și uite-așa ne trezim cu un “politician nou”.

Îmi amintesc cu mult haz de ziua în care s-a constituit Partidul Liberal, acum vreo 8 ani. Pe atunci eram jurnalist la o televiziune locală din Chișinău și am făcut un material despre eveniment. Mai mare plictiseală nici că se putea. Participanții la congres, aduși probabil pentru a justifica înființarea partidului, erau și mai plictisiți decât mine. La un moment dat l-am văzut pe domnul Ghimpu scoțând un șumuiag de bani din buzunar și împărțindu-i celor care au adus oameni din teritoriu. O fi fost pentru plata carburantului, nu știu. Cert este că în Moldova nu avem nici partide. Aceste formațiuni navighează cât stă la cârmă omul cu banul, liderul ce vrea putere. Dispare liderul, dispare și partidul. Cine își mai amintește de partidele domnilor Lucinschi, Braghiș, Sangheli? Au dispărut pentru că “s-au retras” oamenii politici cu buzunarele pline. Ce credeți că se întâmplă cu PLDM, PD și PL dacă se retrag Filat, Plahotniuc și Ghimpu? Nu va avea loc nicio schimbare de conducere. Partidele vor muri, iar membrii vor fugi ca niște șobolani de pe o corabie naufragiată. Spre deosebire de Moldova, în România există partide. Schimbările de generaţii s-au produs în cele mai importante formaţiuni politice. Atât PSD, cât şi PNL au avut alegeri interne şi au votat noi preşedinţi: pe domnii Ponta şi, respectiv, domnul Antonescu. În Moldova este IMPOSIBIL ca la un congres al vreunui partid să fie răsturnaţi domnii Voronin, Filat, Plahotniuc şi Ghimpu. Aceşti oameni sunt partidele în sine.

Şi cum noi nu avem politicieni, nu avem partide politice, respectiv nu avem nici sistem politic. La noi contrabandiştii de la putere guvernează după legi mafiote: care pe care! În consecință, noi nu avem nici democrație. Așa că, în zadar plângeți naivilor, care sunteți naivi. Oamenii aceștia nu o să facă niciodată nimic pentru că ei nu știu să facă politică. Mi-e şi scârbă să-i numesc politicieni. Ei nu ştiu să iasă dintr-o încurcătură marca Pădurea Domnească fără circ. Ei nu realizează că se decredibilizează şi fac rău – mai mult nouă decât lor. Din cauza lor speranţa firăvă pe care o mai avem a zburat… Bun, dar ce ne facem fără politicieni? Importăm câtiva? Cum ştim, însă, că nu o să-i strice moldovenismul din Moldovioara?

Nu mai lingeți blidele pe la offline-uri

Nu mai pot de atâția linge blide, linge cur, linge tot. Sunt atât de puțini bloggerii care nu s-au angajat trup și suflet la căruța puterii, încât pot afirma că blogosfera moldovenească a murit. Așadar, trăiască blogosfera moldovenească! De altfel, ultimul offline cu primul ministru Vlad Filat m-a dat gata. Am fost pur și simplu oripilat de limbile pe care și-au permis unii să le dea sus-pusului domn. Oare pe domnul Filat nu-l jenează atâtea sărutări sincere în fundament? Întreb și eu, căci Filat poate fi numit oricum, numai prost nu! Deci, nu înțeleg cum îi tolerează pe unii oameni din preajma sa? Oare grandomania domniei sale a luat proporții încât are nevoie să și-o hrănească zilnic cu lingușeli și preamăriri?

Am o teorie ușor cinică, despre care v-am mai vorbit pe blog. Este vorba de pactul cu diavolul pe care uneori omul este nevoit să-l facă în viață. Nu arunc cu pietre în cei care au ales să colaboreze cu puterea. Fiecare om își asumă faptele. De aceea suntem civilizați. Asta este. Puțini sunt cei care au un job bine plătit. Puțini sunt cei care fac ceea ce le place și aduc și bani acasă din activitatea asta. Majoritatea celor nefericiți sunt nevoiți fie să renunțe la vise, fie nu renunță și atunci fac acest pact cu diavolul. Pe de altă parte, arunc cu o carieră de pietre în cei înregimentați nu doar cu mintea, experiența și cunoștințele, ci și cu sufletul. Nu pot să suport astfel de oameni. Mai exact este vorba de cei care ajunși lângă “oamenii mari” devin ca niște dulăi credincioși și sar la gâtul oricui îndrăznește să spună ceva de rău despre stăpân. Mi-e silă de acești dulăi corupți și văd că blogosfera moldovenească s-a cam umplut de astfel de specimene. Mergi la offline, bagi în tine mâncărică “pi dijeaba”,  pe urmă poate prinzi o deplasare cu domnul premier, pe urmă îți pică un cadou… Cum să nu fii atunci un cerber pe facebook, în blogosferă, cum să nu dai în stânga și în dreapta când cineva începe să critice guvernarea? Sunteți jalnici, domnilor bloggeri!

Chiar dacă sunteți angajații puterii, pur și simplu, poți să-ți faci treaba la muncă, iar în viața de om să fii liber în suflet. Cum anume, nu știu, dar cu siguranță îi știu pe următorii doi oameni: Tudor Darie și Oleg Cristal. Primul a fost om al puterii, consilier al premierului. Numai că a avut bunul simț să nu-ți bage pe gât teorii despre cât de bun e Filat și cât de proști sunt cei care nu-l adulează! Astăzi Darie poate reveni de unde a plecat fără prea mare greutate. Lumea presei o să-l accepte din nou, pentru că a fost doar un meseriaș în jobul pe care l-a avut și… bravo lui. Oleg Cristal a fost într-o situație și mai proastă: analist politic la Moldova Suverană, pe urmă la NIT făcea emisiuni la care venea însuși Voronin. Eu zic că a scăpat cu brio de acea perioadă. Cum a reușit? Nu s-a înregimentat sufletește. A fost doar analist, a comentat fapte, iar în particular, pe facebook, în discuția cu oamenii nu i-a certat pe cei care îl înjurau pe Voronin. Şi lui, bravo!

Apropo, stimați bloggeri de la Chișinău, vreți o veste și mai proastă? Blogurile voastre nu sunt citite. Moldoveii au o problemă cu cititul. Ei nu citesc cărți, ziare, iar nou apărutul fenomen, blogul, unde trebuie să faci un efort intelectual, a fost boicotat sistematic de lipsa interesului pentru lectură. Practic, suntem condamnați! Și atunci de ce atâta zarvă, scandal? Nu știu de ce scriem pe blog, în condițiile în care moldoveanul de rând nu ne citește. Ori poate citește, ajunge pe un blog de linge cur și pleacă oripilat. Uite cum, un linge blide discreditează blogosfera mică, micuță, micuțulică din Moldovioara.

Despre cum am vorbit cu Sergiu Nicolaescu

Mă întreabă prietenii mei din România dacă moldovenii – mă rog, ei zic basarabenii – au auzit de Sergiu Nicolaescu? Le răspund că “basarabenii”, mulţi dintre ei, habar nu au de cel care a fost cel mai prolific regizor român. Scrutez site-urile de ştiri, urmăresc jurnalele televiziunilor din Moldova şi tind să-mi dau dreptate. Vestea morţii “comisarului Moldovan” a fost ignorată aproape în totalitate între Prut şi Nistru. Asta nu înseamnă, desigur, că toţi moldovenii nu au habar. Există câţiva, nu ştiu câţi, care au văzut cel puţin o dată un film marca Sergiu Nicolaescu. Mă număr printre aceştia. Imediat după căderea Uniunii Sovietice, Moldova 1 obişnuia să pună pe post filme româneşti. Aşa am văzut şi eu Mihai Viteazu, Dacii. Apoi, datorită sau din cauza Televiziunii Române, aka TVR, am făcut cunoştinţă şi cu restul filmografiei lui Sergiu Nicolaescu.

Nu pot spune că sunt un fan. Nu pot spune că îmi displac filmele lui Nicolaescu. Pot zice doar că sunt nişte producţii pe care trebuie să le vezi dacă te consideri cinefil. Propriul gust cinematografic o să-ţi spună ce e bun şi ce nu. Consider că este mai rău să nu te uiţi la aceste filme, decât să te uiţi, mai ales dacă ai suficient spirit critic. Şi ar mai fi o chestie. Între Moldova şi România există o imensă ruptură cinematografică. Este adevărat, au mai apărut sporadic nişte poduri de cinema, care au unit cele două maluri de Prut, dar au fost foarte puţine. În plus, moldovenii nu prea au habar nici de noul val cinematografic românesc ce a cucerit dacă nu lumea, atunci Europa cu siguranţă! În fine. Viii cu viii, iar morţii cu morţii. Regizorul Sergiu Nicolaescu face parte din istorie, iar acum a intrat în istorie. De un lucru îmi pare rău cu adevărat, că România s-a împărţit în două tabere: adulatorii şi hulitorii. Din punctul meu de vedere, despre morţi trebuie să vorbeşti de bine sau… deloc.

Dumnezeu să-l ierte! Căci, trecând peste toate păcatele care i se pun în cârcă, nu părea om rău. Am avut ocazia să-i iau un interviu. De fapt, despre asta urma să vă povestesc în acest articol. Trebuia să-mi vorbească despre următorul film pe care îşi dorea să-l regizeze. Nu mai ştiu care şi nici nu contează. După ce am încheiat discuţia, m-a întrebat de unde vin. I-am spus că din Republica Moldova şi l-am asigurat, spre surprinderea dânsului, că există moldoveni care i-au urmărit filmele. Am un bun prieten la Chişinău cu care râdeam de multe ori de o scenă cu comisarul Moldovan. Cineva i se adresează şi zice: “Comisare!” Comisarul îi dă o palmă de se aude la două blocuri distanţă şi îl corectează: “domnule Comisar!” Respectivul se corectează: “domnule Comisar!” La care eroul lui Sergiu Nicolaescu îi mai dă o palmă şi îi spune tăios: “de data asta nu mi-a plăcut tonul!” Probabil că l-am amuzat teribil pe regizor cu povestea despre prietenul meu. Aşa că s-a ridicat, s-a dus la masa sa şi a venit cu un pistol. Nu era unul real, evident. Era un pistol ca din filmele Western. Probabil modelul “Colt”. L-a rotit de câteva ori ca mult mai celebrul Clint Eastwood şi a început să-mi povestească despre cum actorii din ziua de astăzi nu ştiu să joace în filme de acţiune: “am văzut că atunci când împuşcă închid ochii. Ei bine, nu aşa se face. Trebuie să-ţi priveşti inamicul în ochi, să tragi şi, foarte important, să nu închizi ochii.” Cu această lecţie de actorie s-a terminat vizita mea la Sergiu Nicolaescu. S-a întâmplat acum 3 ani, când era deja bătrân, se mişca greu. Însă am remarcat, ţin bine minte, că nu părea deloc un om rău, cel puţin nu aşa cum este descris astăzi prin anumite ziare. Încă o dată, Dumnezeu să-l ierte!

Am fost tânăr şi dotat. Continuarea

Haina nu-l face pe om? Da, da! Trebuia să mi-o spuneţi acum 15 ani. V-aş fi râs în faţă. Părinţilor nu le-am râs. Pentru ei am scos artileria grea: “Voi nu ştiţi cât de mult înseamnă un sacou la modă. În primul rând – dai mai bine la televizor, în al doilea rând – nici nu am unul, în al treilea, cel mai important, cu un sacou îi faci pe alţii să te respecte şi ai mai multă încredere în tine. Din asta vine şi victoria. Dacă nu am un sacou, nici nu are rost să mă duc la emisiune!” Lucrurile deveniseră cu adevărat grave. Nu concepeam să merg la “Tineri şi dotaţi” fără un sacou mai acătării. În alte condiţii ai mei m-ar fi lăsat îmbufnat. Aş fi fost supărat o zi, două, o săptămână şi mi-ar fi trecut fixaţia. Dar nu mai rămăsese mult timp până să mă prezint în faţa butonului înfricoşător. Fără această haină, în care credeam cu toată fiinţa, ar fi însemnat să merg nemulţumit la emisiune. Nemulţumirii i s-ar fi adăugat stresul, iar peste toate ar fi venit tracul… Până la urmă am primit banii.

Era un sacou verde. Închid ochii şi-l văd aievea: dintr-o stofă groasă de velvet, cu un rând de nasturi pe la manşete, cu o singură tăietură la spate şi cu umeri falşi. Mda, nu mă judecaţi aspru. Atunci era la modă. Acum aş arăta ridicol, căci moda este chestia care ne face să arătăm ciudaţi mai târziu, în poze. Lăsând la o parte gluma, cu sacoul verde moralul meu era la cote nemaivăzut de înalte pentru un adolescent aflat la vârsta când orice pală de vânt te poate duce pe culmile disperării şi de la orice rază de soare îţi dă sângele în clocot. Rămăsese doar să ridic şi nivelul cunoştinţelor de cultură generală. Ştiam că porcul nu se îngraşă în ajun. Mai aveam totuşi câteva zile şi am decis să “mă antrenez”. Locul antrenamentelor, biblioteca liceului, bine încălzită, curată, liniştită. Veneam aici după ore, luam enciclopediile şi citeam despre cine a inventat automobilul, cine a făcut prima dată un radio, ce înseamnă BBC? Chestii despre care puteam fi întrebat la concurs. Fiind mai mereu prin bibliotecă, mai mereu ocupat, mă simţeam un pic exclus din cercul de amici. Am avut proasta inspiraţie să mă plâng celei la care stăteam în gazdă. Tanti Nadea era o bătrânică de treabă, inimoasă, dar prea ahotnică de vorbă. M-a ţinut vreo oră să-mi spună cum în “Război şi pace”(nu citisem cartea) Pierre Bezukhov era exclus din societate, iar până la urmă a reuşit să se impună, iar societatea nu este ceea ce cred eu că este, iar eu sunt tânăr… În fine, m-am rupt din ghemul acesta de discuţii interminabile şi m-am pus din nou cu burta pe carte.

A venit şi ziua cea mare. Dis-de-dimineaţă am urcat în autobuz. Într-o oră eram deja în Chişinău. Ajuns în CAPITALĂ – ce mare mi se părea pe atunci oraşul – am căutat troleibuzul spre Moldova 1, dar ia-l de unde nu-i. “Face Roşca proteste în faţa televiziunii şi nu circulă nimic”, mi-au explicat oamenii. Noroc că voiam să-mi omor timpul prin Chişinău şi venisem hăt, cu vreo 5 ore înainte de filmare. Cu chiu cu vai am ajuns în faţa la Moldova 1. Într-adevăr, Iura Roşca ţipa dintr-un copac împotriva comuniştilor. Până mi-am făcut loc printre toţi spălaţii pe creier, până i-am explicat miliţianului de la poartă de ce vrea un adolescent îmbrăcat într-un sacou verde să intre în televiziune – a trecut vreme. Am intrat pe platoul de filmare chiar în momentul în care producătorul căuta soluţii să mă înlocuiască. Puţin a lipsit să înceapă fără mine. Probabil din nou îngerul meu păzitor îşi făcuse datoria.

A început show-ul. Nu ştiu ce se schimbase în mine: ori îngerul îmi şoptea răspunsurile, ori trecusem prin atâtea peripeţii până să ajung la emisiune şi nu mai aveam emoţii, ori sacoul chiar îşi făcuse efectul. Butonul meu zbârnâia, glasul nu-mi tremura, iar eu jubilam fără reţinere după fiecare răspuns corect. Din păcate, soarta nu fusese pe deplin bună cu mine. Concurenţii mei erau foarte, foarte tari şi nici enciclopediile citite nu mă ajutau. Oricum, înainte de ultima întrebare eram pe locul trei. A venit momentul adevărului, mi-am zis. Dacă nu răspundeam corect nu aveam nicio şansă să trec în etapa următoare. Când a fost enunţată întrebarea respectivă am rămas perplex o secundă, timp suficient pentru altcineva să apese butonul. Disperat mi-am blestemat în gând lipsa de reacţie, iar lumea, cu toate nefericirile şi nenorocirile ei, se prăbuşise asupra mea. Sacoul a devenit foarte greu. Umerii mi se pleoştiseră, ochii mi se înroşiseră, iar lacrimi grele, de copil se pregăteau să-mi inunde privirea. Culmea, ştiam răspunsul la întrebare, însă nu am reuşit să apăs butonul primul. Istoria se repeta. Din nou eram un ratat, din nou viaţa mea se terminase şi tot la ce am visat devenea un fum risipit de vânt. Din fericire, tontul care fusese mai rapid decât mine cu o secundă nu avea habar de răspuns. A zis ceva la nimereală, aşa că următorul care trebuia să răspundă eram eu. Într-o clipă am trecut de la agonie la extaz. De bucurie mi se uscase gâtul. Am răspuns şi… uraaaaaaaa! Victorie! Eram în culmile fericirii, mai ales pentru că, dacă ajungeam în semifinală, mă înscriam automat fără taxă la universitatea care sponsoriza concursul. Instituţia de învăţământ se numea ULIM.

Acum să vă zic nişte chestii super, mega, hiper importante pentru această întâmplare. Unu, sunt licenţiat în jurnalism la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, ULIM, facultate pe care am făcut-o fără taxe, spre încântarea părinţilor mei şi datorită emisiunii “Tineri şi dotaţi”. Doi, ultima întrebare despre care v-am vorbit mai sus şi care practic mi-a schimbat viaţa suna cam aşa: “Ce nume de familie avea Pierre, personajul principal din Război şi Pace, de Tolstoi?”

Am fost tânăr şi dotat

Postul acesta nu va fi nici despre economia Moldovioarei, nici despre politica mârşavă, nici despre corupţia care şubrezeşte societatea. E un crâmpei uşor nostalgic din viaţa mea. Pentru cine cunoaşte – titlul spune totul. Pentru cine nu ştie, vă rog, nu vă gândiţi la perversiuni când încercaţi să asociaţi cuvântul “dotat” cu ceva anume. “Tineri şi dotaţi”, aşa se numea un show cognitiv de întrebări şi răspunsuri pentru liceeni, show ce era produs de televiziunea Moldova 1 prin anul 2000 şi un pic. “Dotaţi” are legătură cu inteligenţa, nicidecum cu vreo parte anatomică a corpului! Of, ce să-i faci? Cei de la Moldova 1 sunt tot timpul inspiraţi când îşi botează emisiunile.

Să încep cu începutul. Vitalie Cojocari, licean, clasa a 12-a, liceul “Onisifor Ghibu” din Orhei. Eram un adolescent acneic, ce-i “mirosise deja a catrinţă”, vorba lu’ Creangă, care nu prea s-ar fi omorât cu învăţatul dacă nu ar fi avut părinţi “convingători”. În una din zile, când matematica cea rea şi fizica cea dură şi-au unit forţele împotriva mea, am hotărât să le… ignor. M-am cocoţat ca un mare boss în faţa televizorului, decis fiind să mă uit la orice, barem şi la emisiuni în limba găgăuză, doar, doar s-o aerisi tărtăcuţa chinuită de matrice, derivate, funcţii. Pe vremea aceea nu aveam cablu, doar o antenă amărâtă de cameră. Era clar că alegerea nu se anunţa luxuriantă. Moldova 1 îmi oferea un concurs în care tineri ca mine răspundeau la nişte întrebări de cultură generală. Am stat să mă uit. Întrebările erau accesibile, iar la finalul emisiunii, când a apărut un contact pe ecran pentru eventuali concurenţi, am pus mâna pe telefon. O tanti la capătul celălalt al firului mi-a zis să vin în studio, să mă obişnuiesc cu tot ce se întâmplă pe acolo. Am fost. Mi-a plăcut. La următoarea vizită m-am trezit în faţa unui buton, a camerelor video, în direct şi cu întrebări care-mi vâjâiau pe lângă ureche. Săracul de mine, pur şi simplu, mă blocasem. Îmi intrase în cap o frică de-mi tremura carnea. Ştiam că ochii ăia negri, camerele, mă filmează şi mă vede o ţară întreagă, anume asta mă blocase. Nu reuşeam să ridic mâna să apăs butonul ca să răspund, deşi ştiam o bună parte din răspunsuri. Nu cred că legasem zece cuvinte toată emisiunea. Eram încordat ca Bruce Lee, când a făcut atac de cord. Nu mă întrebaţi de rezultatul concursului. Fusese un dezastru.

Doar că Doamne-Doamne avea un plan pentru mine şi mă lăsase în paza unui înger mai descurcăreţ. Nu ştiu ce a făcut, ce a dres, dar i-a încurcat rău pe editorii de imagine de la Moldova 1 în timpul montajului. Când s-a dat emisiunea pe post, momentul în care eram prezentat şi îmi făceam intrarea în studio dispăruse. Vă daţi seama: pe lângă faptul că mă blocasem, avusem şi “norocul” să fi fost şters cu totul în partea de început a show-ului. Îmi venea să mă arunc în faţa trenului. Voiam să dispar de pe lume. Cum să mă arăt în faţa colegilor sau cum să mai vorbesc cu fetele pe care le plăceam? Habar nu am ce forţă extraterestră m-a dus a doua zi la liceu. În momentul în care am ajuns mi s-a făcut de-a dreptul rău: directorul, o doamnă de o exigenţă terifiantă, întrebase de mine şi trebuia să-i fac o vizită. Catastrofa părea iminentă. Sfârşitul lumii venise, iar eu aşteptam în anticamera directorului liceului… să mor! Mă şi ciupisem de ureche să văd, poate eram într-un coşmar urât. Nu visam. Secretarea mi-a făcut semn să intru. Corpul meu a respectat ordinul. Nu ştiu cine îl conducea, pentru că eu îmi strigam în sine “fuuuuuugi!” Când am intrat, doamna director mi-a aruncat privirea cu care a ucis orice urmă de fiinţă vie din mine. Ca la Eminescu, eram un mort cu ochii vii. “Ai fost la emisiunea aia şi ţi-au tăiat începutul. Nu este bine deloc”, a mitraliat doamna şi a continuat în acelaşi ritm, “dar m-au sunat chiar ei să-şi ceară scuze. Te duci şi duminica următoare la emisiune!”

Ieşisem din birou reînviat, dar stors de vlagă. Făcusem un efort neomenesc să nu leşin pe acolo. Picioarele nu mă prea ascultau. M-am prăbuşit pe nişte scaune. Nu vă ascund că eram şi uşurat în acelaşi timp. Însă gândul că trebuie să mai apar în faţa unor camere, să vorbesc, să nu mă fac de râs – a se înţelege să nu mă fac de ruşine – mi-a tăiat creanga de sub picioare. Eram în cădere liberă. (va urma)