Generația de astăzi…

Stăteam lângă niște copii de liceu și, cât o așteptam pe Natalia, a trebuit cam un sfert de oră să-i ascult.

Liceenii trăncăneau, iar eu mă gândeam la toți cei care se plâng că nu va mai avea cine să le plătească pensiile. Că tinerii din generația nouă nu sunt buni de nimic. Că pe vremuri se făcea carte. Că s-a zis cu România… Și tot așa.

Ei bine, ce puteau vorbi acei copii… Bre, șoc și groază. Nu am pomenit așa ceva! Continue reading…

Omul căruia îi faci un bine și după aia nu te recunoaște pe stradă

sursa pozei: stock.adobe.com

Sunt profund uimit.

Deși, poate că nu ar trebui.

Oamenii sunt diferiți și unii au anumite trăsături, să le zicem, ciudate. Cu toate acestea, nu-i înțeleg. Să vă povestesc un caz.

O veche cunoștință pe care nu am văzut-o, care nu a dat de veste de vreo 15 ani, m-a contactat într-o zi: ”Vitalie, ajută-mă!” Nu aveam cum să-l refuz. Chit că asta a însemnat timp pierdut. Ajut oamenii în astfel de situații. Știu cât de greu este să vii în București, să nu știi nimic și pe nimeni.

Pe vremuri, am fost ajutat la rândul meu de prieteni și de oameni complet străini. Așa că mă simt obligat să întorc binele ”Carmei” în spiritul unei compensații universale.

Așadar, l-am ajutat. Și-a rezolvat problemele. Am stabilit că ne mai auzim, că ne scriem, că ne întâlnim, ținem legătura… Ceea ce nu s-a întâmplat. Nu am reușit să găsesc persoana respectivă. Nici pe Facebook, nici pe telefon. De parcă a intrat în pământ. Prietenii comuni nu știau nimic. Mi-am făcut griji, bă, oare o fi ok? Continue reading…

În căutarea timpului pierdut… de joc cu Natalia(Vlogul: Căsuța Piticilor)

– Merg acasă să mă joc cu tati, le zicea zilele trecute Natalia unor copii cu titlu de mândrie, asta în timp ce eu trăgeam cu urechea.
– Și cum vă jucați?, a fost curioasă o fetiță de vârsta Nataliei.
– Tati face glume cu mine.
– Glume? Ce fel de glume?, nu s-a lăsat fetița.
– Știți voi, mă aruncă până la tavan, mă ține de picioare cu capul în jos, dansăm.
– Aaa, au răspuns copiii în cor.

Natalia se simțea importantă. A reușit să-și uimească audiența… cu tatăl ei. 🙂

Să-ți uimești colegii în anul de glorie 2018 este mare lucru.

Pe vremuri, treaba se făcea simplu. Era suficient să le spui că ai mâncat un Mars și erai eroul școlii.

Pe vremuri, un radio portabil micuț, cu antenă, te făcea președinte de țară. Iar dacă mai aveai o gumă în buzunar – erai dictator absolut. Puterea ta era nelimitată.

Astăzi, când au de toate, copiilor le este greu să-i uimească pe alții cu obiecte: ”eu am un telefon cu Android, al meu e iPhone”; ”eu am tabletă cu cristale Swarovski, dar eu am cristale Swarovski cu tabletă”; ”eu am fost la Paris, eu locuiesc la Paris”. Și tot așa. 🙂 Continue reading…

Poveste unui zbor… low cost

De când am urcat la bord am știut că zborul va fi o aventură. Eram într-un low cost, genul de zbor democratic: prețuri mici, deci, oricine își poate permite să zboare, de la vlădică la opincă. 🙂

Dar să le luăm cu începutul. Eram în drum(voiam să scriu zbor) spre București. Veneam din Italia. Urma să intrăm în avion. Lângă mine era un italian de vreo 50 de ani cu părul lins pe spate, mirosind a trei parfumuri date unul peste altul, cu cămașa descheiată macho până la buric și care îmi băga în față telefonul ca să-i spun ce oră e în România. Deodată a primit un sms. Gigolo italiano a râs și s-a uitat complice la mine. Nu știu ce mesaj primise, dar adresantul/adresanta se numea: Amore 3 Romania.

M-am despărțit de amorezul scăpătat și am intrat în avion. O stewardesă împărțea reviste cu produse de vânzare. Nu voiam să cumpăr nimic, așa că am refuzat-o. Târâș – grăpiș am ajuns la locul meu. Urma să stau la geam, dar – surpriză. Locul era ocupat de o doamnă de o vârstă respectabilă. M-am uitat pe bilet, m-am uitat la locul care trebuia să fie al meu. Mda. Mi l-a luat. Zic:
– Doamnă, nu vă supărați, ce loc aveți? Continue reading…

Programul nostru de seară

Când ajung acasă, Natalia lasă totul baltă. Dar absolut totul. Îmi sare în brațe și… începem. Programul este stabilit la secundă.

Nici Trump nu are un asemenea program atât de bine structurat. Totul este bine pus la punct. Mai întâi spălat, mâncat, schimbat… Pentru activitatea asta am la dispoziție fix 15 minute. Ca la pușcașii marini, nimic în plus.

Când sunt gata, oricât de dificilă mi-a fost ziua, trebuie să fac față asaltului. Că Nati are energie, nu glumă.

Programul nostru de seară include: Continue reading…

Vlog pe COJOCARI.RO: Am fost la munte și ne-am jucat cu cățelul

Am filmat acest vlog acum 2, 3 săptămâni în urmă. Era vară, era cald, dar nu la munte, nu în Valea Doftanei. Ne-am refugiat în răcoarea montană chiar în perioada când Bucureștiul fierbea la peste 35 de grade.

Cabana am descoperit-o prin recomandarea rudelor. A fost din categoria ”știu eu pe cineva care are o cabană și e mișto”. Recomandarea a meritat.

Despre tarife, amenajare, vedeți mai multe pe site-ul lor. Noi o să vă spunem doar că ne-a plăcut, iar în VLOG o să vedeți de ce? 🙂

Pe scurt, am descoperit căsuțele astea, multă liniște, dar mai ales un cățel blănos și extrem de prietenos care ne-a păzit pe timpul sejurului. Cățelul acesta este o adevărată mascotă a cabanei. Continue reading…

”Nu alerga că o să transpiri”, cea mai comună expresie în parcurile din București :(

Îmi plac copiii care aleargă, sar, se cațără și nu stau o clipă locului. Poate pentru că și eu am fost la fel. Mă uit cu ochi de adulți la mine, copilul, și sunt fericit că aveam forța și energia necesară. Mergeam cu ai mei părinți cu sapa pe deal. Trăgeam de coada săpăligii toată ziua la porumb(păpușoi), iar seara, când ajungeam acasă, mâncam oleacă și apoi… Țuști, cu mingea pe stadion.

Repet, ca să înțelegeți amploarea efortului fizic. Toată ziua pe deal, în bătaia soarelui, bând apă fierbinte, mâncând pe apucate. Seara ajungeam acasă și nu ne ogoiam(așa se zice la mine la liniștit). Dimpotrivă, după ce ne puneam gura la cale, plecam repede să jucăm fotbal pe stadion.

Asta da energie. Asta da activitate fizică. Eram într-o formă de invidiat. Nu doar eu, ci toți copiii pe care îi știam. Pe vremea aia credeam că suntem foarte slabi. Astăzi se zice că ești ”fit”. Adevărul este că nu se punea firicel de grăsime pe noi. Orice haleam, era făcut harcea-parcea de metabolismul uriaș dobândit din activitățile fizice și care, evident, avea nevoie de multă papa.

Acum să ne mutăm la copilăria de azi. A copiilor care cresc în București. Cea mai des auzită expresie în parcurile din București este: ”nu alerga!” Iar continuarea depinde de bunic/părinte: nu alerga că o să cazi, nu alerga că o să transpiri, nu alerga că te lovești, nu alerga că te murdărești și altele.

Evident, există și alte îndemnuri la sedentarism. De tipul: nu te cățăra, nu te pune în genunchi, nu te mai da cu bicicleta… Continue reading…

Prima zi de școală: un șoc!

Aveam 6 ani și jumătate când m-au dat la școală. Poate de asta nu am înțeles ce mi se întâmplă… Țin minte doar că a fost un șoc.

Într-o dimineață, ai mei m-au îmbrăcat frumos, de parcă mergeam la o nuntă, apoi m-au dus într-o direcție necunoscută. Aflasem ulterior că… la școală. 🙂

Io știam că la un moment dat o să ajung la ceea ce copiii mai mari numeau școală, dar nici prin cap să-mi treacă că asta se va întâmpla atât de curând! Credeam că voi fi mare, 10-20 de ani. Gen! 🙂 Continue reading…