De ce nu învățăm nimic din cazurile tragice din spitale? (Private sau de stat)

E greu să scrii despre cazul copilului mort la Sanador. Mai ales când ești părinte. Emoțiile te îneacă, judecata ți se întunecă. Groapa Marianelor este o săpătură cu lopățica în nisip față durerea părinților. O operație banală, un copil sănătos și… moarte. Evident că toată lumea este enervată, iar lacrimile părinților curg fluvii.

Explodezi chiar dacă ești de fier.

Pe lângă supărarea că a murit acel copil, știți ce mă mai întristează la acest scandal? Că uităm. Că ne preocupă pe moment. După aia se așterne praful.

Astăzi, de pildă, reacționăm destul de anemic la dezastrul Colectiv, iar în curând o să-l uităm complet. Să vă mai dau un exemplu: mai țineți minte cu ce s-a terminat scandalul bebelușilor care au ars de vii în maternitatea Giulești?

Și la Colectiv, dar și la Giulești ni s-a părut că lumea se prăbușește peste noi. Nu a fost așa. Am trecut relativ repede peste. Continue reading…

Natalia a participat la concursul de selecție organizat de Școala de tenis ”Simona Halep”

– Natalia, mergem la preselecția de tenis, la Simona Halep?, am întrebat-o pe micuța mea sportivă.
– Daaa, a fost răspunsul entuziasmat.
– Nati, dar cine este Simona Halep, știi?, am fost eu curios.
– Păi, este cea mai bună din univers la tenis, mi-a explicat ea serioasă.
– Normal că din univers. E cea mai bună! Da!

De câteva săptămâni, poate chiar de o lună, Natalia a decis să pună flexibilii și tutu de balet în cui. A decis, iar noi i-am respectat decizia. Am stabilit, totuși, că trebuie să facă un sport și am întrebat-o ce anume. Fără să se gândească prea mult, ne-a zis, tenis.

Nu știu cum, nu știu cine ne-a dat două rachete mititele de tenis și o minge ușurică de plastic. Acestea au ajuns la noi în casă. Natalia a început să se joace cu ele. Venea la noi și trebuia să facem campionate pe care doar ea le câștiga. Logic. Nu am spart prea multe lucruri prin casă, dar ne-a fost clar ce preferințe are. Continue reading…

Haterii

”Nu vreau să fac proiectul ăsta pentru că mi-e frică de ce ar putea spune lumea”, fraza asta o aud tot mai des. Oameni în toată firea se tem să se apuce de un proiect nou, se tem să iasă în față, stau și se plafonează pe același loc/job deși au un potențial uriaș. De ce? Simplu, pun mult preț pe gura lumii.

Nu vor să fie ținta haterilor. Ei simt că nu vor putea duce prea mult o stare de disconfort psihologic și preferă să nu facă nimic. Vorba aia, când nu faci nimic, nu ai cum să greșești.

Din proprie experiență pot spune că Facebook-ul a devenit un rai pentru hateri. Sunt mulți și au o plăcere sadică să comenteze urât. Este greu să reziști tentației să le răspunzi așa cum merită, dar e cea mai mare greșeală pe care o poți face. Continue reading…

Dicționarul Nataliei

Copiii sunt fenomenali din momentul în care încep să vorbească. Sunt extrem de haioși în încercarea lor de a rosti cuvintele pe care le aud de la noi.

Am colecționat o parte din vorbele pe care le spune/spunea Natalia pentru a nu uita.

Momentele acestea sunt ca niște porumbei. Te bucuri de ei, dar în următoarea clipă nu-i mai vezi. Au zburat din memorie. Din păcate, uiți complet într-o jumătate de an. Eumi le-am notat într-un Dicționar al Nataliei:

“Gluma ezotică” – a auzit cuvântul exotic, nu știu ce a înțeles că înseamnă, dar la un moment dat mi-a zis: “tati, ce glumă ezotică ai făcut!” :))) Continue reading…

Antrenorul

Imaginea asta m-a surprins, dar m-a și emoționat. L-am urmărit pe om cu sufletul la gură. Este un antrenor special. Unul din cei mai buni antrenori pentru copii din câți am văzut.

Spun asta deși nu-l cunosc. L-am urmărit doar de câteva ori la Centrul Național de Tenis din București.

Criteriul meu de bază, când vorbesc de antrenorii pentru copii, este relația cu ăștia micii.

Să vă spun de ce. Cine are copii, cine a interacționat cu ei mai mult de o oră, știe cât de greu este să-i convingi să facă imediat ce trebuie, nu ce vor. Abordarea trebuie să fie altfel. La ei nu funcționează ceea ce merge în cazul adulților. Dacă nu ai găsit drumul spre inimile lor, nu ai nicio șansă să ajungi la creier!

Iar tipul reușea să-i facă pe copii să alerge, să lovească mingea, să sară. Asta deși… nu avea picioare.

L-am privit fascinat.

Mânuia căruțul cu lejeritate, iar copiii se lipeau de el imediat. Continue reading…

Moș Crăciun și… nervii săi.

Eram pe banda mea, mergeam înainte. Mult zis mergeam. Era atât de aglomerat, că nimeni nu avea nicio șansă să se urnească din loc. Stăteam mașină lipită mașină într-o uriașă parcare pe bulevardul mare. În dreapta mea și-a făcut apariția Moș Crăciun. Venea de pe o bandă laterală, pe unde a ocolit toată coada de mașini care stătea la semafor și, desigur, voia să se bage în fața tuturor. 🙂

Moș Crăciun era un bărbat trecut bine de 50 de ani, gras, cu o barbă lungă, căruntă. Era chiar mai obez decât în reclama Coca Cola. Singura diferență, nu conducea o sanie, ci un SUV. Părea să se grăbească în Laponia pentru că a băgat un colț din botul mașinii sale în minusculul loc dintre mașina mea și cea din față. Continue reading…

Funcționarul neospitalier

Când am intrat în biroul său, funcționarul nici nu a catadicsit să-mi răspundă la salut. A continuat să-și vadă de hârtiile de pe masă.

Era un om foarte important, iar eu eram un intrus în lumea sa superioară. Eram cetățeanul care îi tulbura Olimpul. Mă simțeam în plus, îi simțeam valoarea, mă copleșea chiar, dar situația mă amuza în același timp. Mă vedeam personaj din Kafka. Parcă eram tipul ce urma să ajungă la proces ori cetățeanul ce trebuia să treacă de toți funcționarii ăia de la castel.

Să revenim la mine, cel care se muta de pe un picior de pe altul în fața funcționarului. Biroul era cufundat într-o semiumbră, doar eu eram în lumină și extrem de jenat de situație. Nu știam ce să fac. Trecuseră vreo două minute, dar parcă am stat o oră acolo.

Mi-am repetat salutul respectuos. Continue reading…