Voi cum procedați când copilul vrea să meargă la Fast Food?

Am observat că McDonalds a pus tablete pe mese. Cu alte cuvinte, copiii vor sta, vor mânca și vor uita de noțiunea timpului. Pentru că asta se întâmplă când stai pe tabletă la masă. E ca la cazino, unde nu vezi lumina zilei, unde nu există ceasuri, pentru că trebuie să uiți de timp și să joci. Aici trebuie să uiți de timp și să… mănânci.

Nu am nimic cu McDonalds. Mănânc la ei când mă grăbesc tare și mi-e foame. Nu sunt genul care se bate în piept că nu mănâncă la fast food. Întrebarea este dacă părinții își vor uita copii în fața acestor tablete, la masă? Atât. În rest, fiecare își face businessul cum crede de cuviință și cum îl lasă inima. Continue reading…

În biserică

Relația noastră cu biserica este ocazională. Nu suntem nici habotnici, nici atei. Cumva pe la mijloc. Cam ca Ion Creangă. Cam ca mulți români. Mergem la biserică din an în Paște sau la ocazii: nunți, botezuri… Cu toate acestea, Creața cu Ochii Verzi este destul de interesată de Doamne-Doamne, de biserică, de religie. Presupun că a auzit vorbindu-se, a făcut tot felul de conexiuni și acum întreabă. Întreabă multe chestii.

Nu vrem să o restricționăm sau să îi dăunăm gândirii proprii, așa că, dacă întreabă, răspundem, dacă vrea la biserică, mergem. O înțeleg perfect. Am avut și eu momentele mele bisericoase. Când eram foarte mic, prin clasa 1, mergeam duminică de duminică la biserică, în altar, în strană. Trăgeam clopotele, eram fascinat de lumea asta. Prin a 3-a mi s-a luat, dar asta-i altă poveste. Oricum, nu regret, a fost frumos! Continue reading…

”Am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc!”

Cazul acesta mi-a fost povestit de o femeie.

Vitalie, îmi zice, eram cu copilul în parc. La un moment dat de noi s-a apropiat o fetiță de vreo 5-6 ani. Frumușică, bine îmbrăcată. S-au jucat, s-au împrietenit. Se jucau în preajma mea și îi auzeam ce vorbeau.

– Eu sunt cu mami în parc, tu cu cine ești?, întrebă la un moment dat copilul meu.
– Cu părinții, îi spuse fetița.

Nu fusesem inițial atentă la răspuns, dar apoi am văzut o chestie neobișnuită. Fetița i-a zis copilul meu: ”merg la părinții mei” și a plecat. Am urmărit-o cu privirea. S-a dus spre o bancă, într-un colț retras al parcului, iar acolo erau doi bărbați. Acum, Vitalie, să nu mă crezi absurdă, dar aveam impresia că ăia sunt ”părinții”. Adică, nu știu ce să zic, nu sunt homofobă, dar a fost neobișnuit. Erau îmbrăcați bine, păreau fericiți. Chiar aveam impresia că mă uitam la un cuplu. Cred că am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc! Continue reading…

În România nu este nevoie de teroriști. Avem nebuni care înjunghie oameni pe stradă

Nebunul de cartier este un cetățean devenit personaj uzual în România. Deși nu ar fi cazul să ne obișnuim cu așa ceva, aproape fiecare cartier are câte un astfel de individ. Știți voi, individul cu mari probleme de comportament.

Da, ne este milă de ei, dar…

Sărmanii, nu sunt oameni ai străzii, unii au case, rude, ajung totuși într-o stare proastă. De multe ori nu sunt îngrijiți, unii bântuie pe străzi și Dumnezeu știe ce se întâmplă cu ei.

Ca să fiu sincer, când îi vezi în halul în care arată, te încearcă un sentiment de milă amestecat cu… deranj. Ți-e milă pentru că este un om. Dar te și deranjează pentru că nu știi niciodată cum reacționează, ce-ți arată sau când te înjură. Să presupunem că un bărbat ar putea trece peste niște chestii. Dar o femeie? Un copil?

Din păcate, autoritățile nu fac nimic. Absolut nimic. Ați încercat să sesizați vreodată poliția, asistența socială, orice instituție a statului în cazul unei persoane cu probleme mintale? Atunci nu știți nimic despre sictirul funcționarilor publici. ”Ce să-i facem? E nebun. Îl ducem la spital și îl lasă să plece”, mi-a explicat la un moment dat un funcționar.  Continue reading…

Viața sub o pânză neagră. Oare cum o fi? Exemplul selfiului!

Oare cum se simte un om care este obligat să vadă totul de sub o pânză neagră. Mă rog, pânza poate avea și altă culoare. Ce este greșit în această omenire? De ce să-i obligăm pe unii oameni să poarte în public chestia aia care îi acoperă din cap până în picioare? Este vorba Burka sau Niqab. Poate sunt crescut în alte valori și nu înțeleg subtilitățile unor societăți, dar tot mi se pare straniu, dacă nu chiar aberant.

Nu vreau să condamn pe nimeni. Nu acesta este scopul articolului. Vreau doar să-mi exprim profunda neînțelegere. Pentru care Dumnezeu este nevoie să chinui un om în halul acesta? Da, mi se pare un chin să porți mereu haine care te acoperă cu totul. Nu înțeleg și nici nu am cum să accept așa ceva. De fapt, nu cred că mă va face cineva vreodată să accept că este ok să porți burka sau ce-o fi… Da, sunt conștient că există femei pentru care nu este o problemă și aleg de bună voie. Cu toate acestea, când crești de mic într-o comunitate care are acest set de reguli, anormalul poate deveni normal, iar această îmbrăcăminte devine esența firii tale. Continue reading…

Vreau un taxi… ca afară!

Când urci în taxi în Franța, în Germania, în Marea Britanie, în Spania, în Italia… este greu să ai parte de o surpriză. Lucrurile sunt puse la punct. Adică, mai întâi taximetristul îți va lua bagajul și-l va pune în portbagaj, apoi veți urca. De regulă, taximetristul occidental îți va deschide ușa preventiv. Șoferul te va duce la destinație fără să-ți toace creierii cu filozofiile lui despre politică, fotbal, vreme, extratereștri, vaccin, Donald, Trump și Putin. Doar dacă ai chef, va începe o discuție. Mă rog, dacă va observa că nu ai poftă de vorbăraie, omul își va vedea de ale lui și va face un lucru absolut șocant: va conduce în liniște. O fi uscături și la ei, dar nu e regula. Absolut!

În România, mai ales în București, fiecare călătorie cu taxiul este o aventură în sine. Aceasta fiind regula, nicidecum excepția. Nu trebuie să-mi spuneți despre excepții. Mi s-a povestit deja că ar fi undeva un taximetrist care nu fumează în mașină, nu ascultă manele, nu comentează viața politică și fotbalul. Cică ar fi un de taximetrist care nu trimite aprecieri de șantier femeilor de pe stradă, iar în mașina lui miroase frumos, nicidecum a transpirație și ouă clocite.

Continue reading…

Cine cântă în casă: cocoșul sau găina?

Oprisem pe marginea drumului la vânzătorii de afine. Erau foarte mulți, extrem de vorbăreți și doritori să-ți bage marfa în portbagaj. Nu mă băgasem în discuție cu ei pentru că nu mai scăpam. Doar mama Creței cu Ochii Verzi se uita la afine, la mure și zmeură. Între un client și un vânzător de afine se încinse o discuție interesantă și am ciulit cu urechea.

Clientul nu mai voia să cumpere și era strigat din mașină de soția sa să plece de acolo, că aveau drum lung de parcurs. Vânzătorul, un bărbat uscățiv, cu voce dogită, fie de fumat, fie de băut, era supărat că-i pleacă mușteriul și îl înțeapă pe om:

– Bre, la tine în casă cine cântă? Cocoșul sau găina? Stai să vezi ce afine am, i-a spus vânzătorul clientului care dădea să plece.
– Cum cine? La mine în casă cântă găina, îi răspunse râzând, dar parcă serios clientul.
– …, urmă o pauză lungă, vânzătorul era descumpănit. Un întreg univers i se năruise. Acest răspuns nu poate fi dat nici în glumă, iar omul din fața sa îl spuse în voce tare fără nicio problemă. Continue reading…

Creața cu Ochii Verzi, călătorie Transalpină!

Weekendul acesta, Creața cu Ochii Verzi, Ochi Albaștri și subsemnatul, Vitalie, împreună cu familia extinsă am făcut o micuță călătorie până la munte. A fost deosebit. Dovadă stau pozele și filmulețele pe care le public în această postare/jurnal de călătorie. Poza de mai sus este făcută la un baraj din Obârșia Lotrului. O zonă desăvârșită, unde se vede mâna omului și, totuși, natura îți taie respirația… Bineînțeles, și Creața cu Ochii Verzi, care a făcut totul și mai frumos. Poza de mai sus este preferata mea. Zâmbetul Creței cu ochii Verzi mi-a încununat această călătorie.

Continue reading…