Campionatul mondial din 1994, Hagi, podul de fotbal peste Prut

Hagi. Pentru mulți dintre voi numele lui este sinonom cu tot ce este sau a fost bun în fotbalul românesc. Pentru mine este mai mult decât sport, a însemnat România. Și nu sunt cuvinte mari. A fost o realitate pe care o s-o explic în acest articol. Nu de alta, dar a început campionatul Mondial și m-au năpădit amintirile.

L-am descoperit pe Hagi, am descoperit echipa națională a României când împlinisem 10 ani. Era vara anului 1994. Până atunci Hagi nu însemnase nimic pentru mine, pentru tatăl meu, pentru frații mei, pentru foarte mulți din jurul nostru. Asta pentru că… nu auzisem de el. Vă vine să credeți? Români care până la Mondialul din SUA nu aveau habar de existența celui mai bun fotbalist român din toate timpurile?

Mondialul din 1994 a fost primul campionat pe care l-am văzut în limba română: pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneși a fost transmis de Televiziunea Română în paralel cu Televiziunea Rusă. Uniunea Sovietică sucombase în 1991. Iar noi am ales, evident, Televiziunea Română, doar vorbeau pre limba noastră.

Ce să vă zic? Mulți aflau brusc că nu sunt “moldoveni”, că nu vorbesc “moldovenește”, că poporul lor nu e doar între Nistru și Prut. O lume întreagă le era dată peste cap. Aveau impresia că s-au trezit dintr-un coșmar de tip Matrix. Continue reading…

Cel mai mare dușman al celor care merg la sală este…

Telefonul mobil, desigur. Aparatul ăsta este teribil de nociv. Mai ales în cazul oamenilor dependenți(ca mine) de Facebook, Instagram, Youtube, dar și de multe alte tâmpenii fără de care omul modern nu poate respira.

Nu vă lăsați prostiți de tehnologie. Luptați cu dependența. Am văzut oameni care imediat după o serie de exerciții au stat 15 minute cu telefonul în mână. Efectiv au pierdut vremea pe Facebook.

Dacă te duci la sală, păi, concentrează-te pe ce ai de făcut. Naiba să-l ia de telefon, că tare periculos mai e… Continue reading…

Am găsit Mașina Timpului și am intrat într-un apartament din timpurile comuniste(foto)

Când vezi așa ceva din stradă, nu ai cum să nu intri. 🙂 Târgul acesta a apărut peste noapte, vizavi de locul meu de muncă. Așadar, curiozitatea m-a mânat în interior. Și… am intrat într-un fel de Mașină a Timpului.

 

Peste tot erau aranjate tot felul de obiecte ale unei Epoci în care m-am născut, dar am trăit foarte puțin. Mi-s cunoscute aproape toate aceste aparate. Mă rog, e mult spus aparate.

 

Genul acesta de televizor mi-a mâncat copilăria. Al meu, unul de producție rusească, era alb-negru și avea o mare problemă. Îi jucau cadrele când se încingeau prea tare lămpile. O dată, de două ori pe lună mergeam să-l reparăm. Duceam televizorul la reparat mai des decât mergeam la biserică. Și când se enerva tata, îi trântea o palmă grea. Sireacul, funcționa o săptămână. La un moment dat, i-am descoperit în spate un buton pe care îl învârteai și îi țineai cadrul – nu mai fugeau în stânga sau în dreapta. Ei bine, unul dintre noi ținea cadrul, ceilalți se uitau la televizor. Pe urmă făceam cu schimbul. 🙂

Continue reading…

Idei de vacanță! Treceți Prutul… pentru DescOPERĂ – Festival de Muzică Clasică în aer liber(CONCURS!)

Mă întreabă lumea, știindu-mă născut peste Prut,

”Vitalie, ce aș putea vizita acolo?”

Eu le înșir câteva locuri de interes, le vorbesc frumos despre Chișinău și îi îndemn să treacă Prutul, în special vara. E păcat, le zic. Păcat să fii român, să ai o mașină la dispoziție(deși poți merge lejer cu trenul, cu mașina) și să nu te duci până în Republica Moldova. De regulă, cei cărora le-am recomandat să meargă să treacă Prutul au fost mulțumiți. Le-a plăcut. Mult.

Au venit cu o groază de stereotipuri distruse. ”Moldovenii sunt ospitalieri”, îmi zice lumea surprinsă. De parcă poate fi altfel… Apropo, eu am o problemă cu adresarea asta, ”moldovenii”.

”Pfff! Moldoveni? Nu sunt moldoveni, sunt români toată ziua, de aia v-a plăcut atât de mult acolo, că vă simțiți ca acasă”, le explic eu binevoitor.

Acestea fiind spuse, dragilor, am o veste și mai bună pentru cei care vor să descopere ceva interesant la Chișinău, în Moldova. Am o recomandare care o să vă facă să-mi mulțumiți de un milion de ori. Eu accept mulțumirile, iar recomandarea este mai mult decât gratuită. Vă dau și două bilete moca la festival. Continue reading…

Am fost la expoziția ”Eroi în pijama”(Vlog de 1 iunie pe COJOCARI.RO)

Îi știți pe eroii în Pijama? Nuuuu? Cum, aveți copii și habar nu aveți cine sunt Catboy, Owelette, Gekko? Repede, puneți mâna și informați-vă. Sunt micii eroi care salvează orașul și lumea de la tot felul de pericole.

Printre nenumăratele desene la care se uită, Natalia urmărește și aventurile celor 3.

Este un desen frumos, cuminte, cu o idee care îmi place. În fiecare copil este un erou care va salva lumea. Așa că atunci când Natalia a fost invitată să vadă expoziția de Eroi în Pijama, mi-am dat seama că o să-i placă.

Continue reading…

Bucureștiul – periculos pentru femei?

Cazurile de mai jos sunt, din păcate, sută la sută reale! Mi-au fost povestite de femei care au fost agresate fizic sau verbal în ultima lună în București. Oare orașul devine tot mai periculos? Nu știu ce să zic. Mai întâi le las pe ele să ne povestească.

Mergeam pe o stradă din București, prin cartierul meu. Era în plină zi, dar o zi cu puțină lume pe stradă. Din față venea un tip, să fi avut 25-30 de ani. Priveam în pământ. Nu eram îmbrăcată provocator(de parcă asta ar conta). Mi-am dat seama că vine spre mine și m-am ferit. Dar nu am scăpat. M-a împins între mașini. A încercat să mă îmbrățișeze, iar eu am țipat. Tare, tare. Abia atunci m-a lăsat în pace. A plecat.

Altă poveste nasoală. Continue reading…

Până la ce vârstă este ok să te ții de mână?

Treceam pe lângă o școală. Mergeam după ei, tată și fiică, și mă amuzam de situație. Fetița, să fi avut peste zece ani, îl ținea de mânuță pe tatăl ei. Nimic neobișnuit până aici. Doar că de după colț a apărut un stol de fetițe. Se vede treabă că se cunoșteau. Ele i-au salutat, iar fetița i-a aruncat cât colo mâna tătâne-su.

Chipurile, vedeți, mă, fetelor, sunt fată mare. Nu am nevoie de mâna lu’ ăsta bătrânu'(ta-su avea cel mult 40 de ani) ca să merg pe stradă. Omul nu a reacționat în niciun fel. Cred că era obișnuit cu treaba asta. Așa că mergea relaxat. Continue reading…