Am fost tânăr şi dotat. Continuarea

Haina nu-l face pe om? Da, da! Trebuia să mi-o spuneţi acum 15 ani. V-aş fi râs în faţă. Părinţilor nu le-am râs. Pentru ei am scos artileria grea: “Voi nu ştiţi cât de mult înseamnă un sacou la modă. În primul rând – dai mai bine la televizor, în al doilea rând – nici nu am unul, în al treilea, cel mai important, cu un sacou îi faci pe alţii să te respecte şi ai mai multă încredere în tine. Din asta vine şi victoria. Dacă nu am un sacou, nici nu are rost să mă duc la emisiune!” Lucrurile deveniseră cu adevărat grave. Nu concepeam să merg la “Tineri şi dotaţi” fără un sacou mai acătării. În alte condiţii ai mei m-ar fi lăsat îmbufnat. Aş fi fost supărat o zi, două, o săptămână şi mi-ar fi trecut fixaţia. Dar nu mai rămăsese mult timp până să mă prezint în faţa butonului înfricoşător. Fără această haină, în care credeam cu toată fiinţa, ar fi însemnat să merg nemulţumit la emisiune. Nemulţumirii i s-ar fi adăugat stresul, iar peste toate ar fi venit tracul… Până la urmă am primit banii.

Era un sacou verde. Închid ochii şi-l văd aievea: dintr-o stofă groasă de velvet, cu un rând de nasturi pe la manşete, cu o singură tăietură la spate şi cu umeri falşi. Mda, nu mă judecaţi aspru. Atunci era la modă. Acum aş arăta ridicol, căci moda este chestia care ne face să arătăm ciudaţi mai târziu, în poze. Lăsând la o parte gluma, cu sacoul verde moralul meu era la cote nemaivăzut de înalte pentru un adolescent aflat la vârsta când orice pală de vânt te poate duce pe culmile disperării şi de la orice rază de soare îţi dă sângele în clocot. Rămăsese doar să ridic şi nivelul cunoştinţelor de cultură generală. Ştiam că porcul nu se îngraşă în ajun. Mai aveam totuşi câteva zile şi am decis să “mă antrenez”. Locul antrenamentelor, biblioteca liceului, bine încălzită, curată, liniştită. Veneam aici după ore, luam enciclopediile şi citeam despre cine a inventat automobilul, cine a făcut prima dată un radio, ce înseamnă BBC? Chestii despre care puteam fi întrebat la concurs. Fiind mai mereu prin bibliotecă, mai mereu ocupat, mă simţeam un pic exclus din cercul de amici. Am avut proasta inspiraţie să mă plâng celei la care stăteam în gazdă. Tanti Nadea era o bătrânică de treabă, inimoasă, dar prea ahotnică de vorbă. M-a ţinut vreo oră să-mi spună cum în “Război şi pace”(nu citisem cartea) Pierre Bezukhov era exclus din societate, iar până la urmă a reuşit să se impună, iar societatea nu este ceea ce cred eu că este, iar eu sunt tânăr… În fine, m-am rupt din ghemul acesta de discuţii interminabile şi m-am pus din nou cu burta pe carte.

A venit şi ziua cea mare. Dis-de-dimineaţă am urcat în autobuz. Într-o oră eram deja în Chişinău. Ajuns în CAPITALĂ – ce mare mi se părea pe atunci oraşul – am căutat troleibuzul spre Moldova 1, dar ia-l de unde nu-i. “Face Roşca proteste în faţa televiziunii şi nu circulă nimic”, mi-au explicat oamenii. Noroc că voiam să-mi omor timpul prin Chişinău şi venisem hăt, cu vreo 5 ore înainte de filmare. Cu chiu cu vai am ajuns în faţa la Moldova 1. Într-adevăr, Iura Roşca ţipa dintr-un copac împotriva comuniştilor. Până mi-am făcut loc printre toţi spălaţii pe creier, până i-am explicat miliţianului de la poartă de ce vrea un adolescent îmbrăcat într-un sacou verde să intre în televiziune – a trecut vreme. Am intrat pe platoul de filmare chiar în momentul în care producătorul căuta soluţii să mă înlocuiască. Puţin a lipsit să înceapă fără mine. Probabil din nou îngerul meu păzitor îşi făcuse datoria.

A început show-ul. Nu ştiu ce se schimbase în mine: ori îngerul îmi şoptea răspunsurile, ori trecusem prin atâtea peripeţii până să ajung la emisiune şi nu mai aveam emoţii, ori sacoul chiar îşi făcuse efectul. Butonul meu zbârnâia, glasul nu-mi tremura, iar eu jubilam fără reţinere după fiecare răspuns corect. Din păcate, soarta nu fusese pe deplin bună cu mine. Concurenţii mei erau foarte, foarte tari şi nici enciclopediile citite nu mă ajutau. Oricum, înainte de ultima întrebare eram pe locul trei. A venit momentul adevărului, mi-am zis. Dacă nu răspundeam corect nu aveam nicio şansă să trec în etapa următoare. Când a fost enunţată întrebarea respectivă am rămas perplex o secundă, timp suficient pentru altcineva să apese butonul. Disperat mi-am blestemat în gând lipsa de reacţie, iar lumea, cu toate nefericirile şi nenorocirile ei, se prăbuşise asupra mea. Sacoul a devenit foarte greu. Umerii mi se pleoştiseră, ochii mi se înroşiseră, iar lacrimi grele, de copil se pregăteau să-mi inunde privirea. Culmea, ştiam răspunsul la întrebare, însă nu am reuşit să apăs butonul primul. Istoria se repeta. Din nou eram un ratat, din nou viaţa mea se terminase şi tot la ce am visat devenea un fum risipit de vânt. Din fericire, tontul care fusese mai rapid decât mine cu o secundă nu avea habar de răspuns. A zis ceva la nimereală, aşa că următorul care trebuia să răspundă eram eu. Într-o clipă am trecut de la agonie la extaz. De bucurie mi se uscase gâtul. Am răspuns şi… uraaaaaaaa! Victorie! Eram în culmile fericirii, mai ales pentru că, dacă ajungeam în semifinală, mă înscriam automat fără taxă la universitatea care sponsoriza concursul. Instituţia de învăţământ se numea ULIM.

Acum să vă zic nişte chestii super, mega, hiper importante pentru această întâmplare. Unu, sunt licenţiat în jurnalism la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, ULIM, facultate pe care am făcut-o fără taxe, spre încântarea părinţilor mei şi datorită emisiunii “Tineri şi dotaţi”. Doi, ultima întrebare despre care v-am vorbit mai sus şi care practic mi-a schimbat viaţa suna cam aşa: “Ce nume de familie avea Pierre, personajul principal din Război şi Pace, de Tolstoi?”

Am fost tânăr şi dotat

Postul acesta nu va fi nici despre economia Moldovioarei, nici despre politica mârşavă, nici despre corupţia care şubrezeşte societatea. E un crâmpei uşor nostalgic din viaţa mea. Pentru cine cunoaşte – titlul spune totul. Pentru cine nu ştie, vă rog, nu vă gândiţi la perversiuni când încercaţi să asociaţi cuvântul “dotat” cu ceva anume. “Tineri şi dotaţi”, aşa se numea un show cognitiv de întrebări şi răspunsuri pentru liceeni, show ce era produs de televiziunea Moldova 1 prin anul 2000 şi un pic. “Dotaţi” are legătură cu inteligenţa, nicidecum cu vreo parte anatomică a corpului! Of, ce să-i faci? Cei de la Moldova 1 sunt tot timpul inspiraţi când îşi botează emisiunile.

Să încep cu începutul. Vitalie Cojocari, licean, clasa a 12-a, liceul “Onisifor Ghibu” din Orhei. Eram un adolescent acneic, ce-i “mirosise deja a catrinţă”, vorba lu’ Creangă, care nu prea s-ar fi omorât cu învăţatul dacă nu ar fi avut părinţi “convingători”. În una din zile, când matematica cea rea şi fizica cea dură şi-au unit forţele împotriva mea, am hotărât să le… ignor. M-am cocoţat ca un mare boss în faţa televizorului, decis fiind să mă uit la orice, barem şi la emisiuni în limba găgăuză, doar, doar s-o aerisi tărtăcuţa chinuită de matrice, derivate, funcţii. Pe vremea aceea nu aveam cablu, doar o antenă amărâtă de cameră. Era clar că alegerea nu se anunţa luxuriantă. Moldova 1 îmi oferea un concurs în care tineri ca mine răspundeau la nişte întrebări de cultură generală. Am stat să mă uit. Întrebările erau accesibile, iar la finalul emisiunii, când a apărut un contact pe ecran pentru eventuali concurenţi, am pus mâna pe telefon. O tanti la capătul celălalt al firului mi-a zis să vin în studio, să mă obişnuiesc cu tot ce se întâmplă pe acolo. Am fost. Mi-a plăcut. La următoarea vizită m-am trezit în faţa unui buton, a camerelor video, în direct şi cu întrebări care-mi vâjâiau pe lângă ureche. Săracul de mine, pur şi simplu, mă blocasem. Îmi intrase în cap o frică de-mi tremura carnea. Ştiam că ochii ăia negri, camerele, mă filmează şi mă vede o ţară întreagă, anume asta mă blocase. Nu reuşeam să ridic mâna să apăs butonul ca să răspund, deşi ştiam o bună parte din răspunsuri. Nu cred că legasem zece cuvinte toată emisiunea. Eram încordat ca Bruce Lee, când a făcut atac de cord. Nu mă întrebaţi de rezultatul concursului. Fusese un dezastru.

Doar că Doamne-Doamne avea un plan pentru mine şi mă lăsase în paza unui înger mai descurcăreţ. Nu ştiu ce a făcut, ce a dres, dar i-a încurcat rău pe editorii de imagine de la Moldova 1 în timpul montajului. Când s-a dat emisiunea pe post, momentul în care eram prezentat şi îmi făceam intrarea în studio dispăruse. Vă daţi seama: pe lângă faptul că mă blocasem, avusem şi “norocul” să fi fost şters cu totul în partea de început a show-ului. Îmi venea să mă arunc în faţa trenului. Voiam să dispar de pe lume. Cum să mă arăt în faţa colegilor sau cum să mai vorbesc cu fetele pe care le plăceam? Habar nu am ce forţă extraterestră m-a dus a doua zi la liceu. În momentul în care am ajuns mi s-a făcut de-a dreptul rău: directorul, o doamnă de o exigenţă terifiantă, întrebase de mine şi trebuia să-i fac o vizită. Catastrofa părea iminentă. Sfârşitul lumii venise, iar eu aşteptam în anticamera directorului liceului… să mor! Mă şi ciupisem de ureche să văd, poate eram într-un coşmar urât. Nu visam. Secretarea mi-a făcut semn să intru. Corpul meu a respectat ordinul. Nu ştiu cine îl conducea, pentru că eu îmi strigam în sine “fuuuuuugi!” Când am intrat, doamna director mi-a aruncat privirea cu care a ucis orice urmă de fiinţă vie din mine. Ca la Eminescu, eram un mort cu ochii vii. “Ai fost la emisiunea aia şi ţi-au tăiat începutul. Nu este bine deloc”, a mitraliat doamna şi a continuat în acelaşi ritm, “dar m-au sunat chiar ei să-şi ceară scuze. Te duci şi duminica următoare la emisiune!”

Ieşisem din birou reînviat, dar stors de vlagă. Făcusem un efort neomenesc să nu leşin pe acolo. Picioarele nu mă prea ascultau. M-am prăbuşit pe nişte scaune. Nu vă ascund că eram şi uşurat în acelaşi timp. Însă gândul că trebuie să mai apar în faţa unor camere, să vorbesc, să nu mă fac de râs – a se înţelege să nu mă fac de ruşine – mi-a tăiat creanga de sub picioare. Eram în cădere liberă. (va urma)

Olimpiada, moldovenii şi gonoreea

S-a încheiat Olimpiada de la Londra, s-a încheiat şi aventura moldovenilor noştri. Am avut de toate, am avut chiar şi cazuri de dopaj, însă nu am avut medalii de aur şi argint. Am luat totuşi două medăliuţe de bronz. Ambele la haltere şi, cu această ocazie, am stabilit o performanţă unică pentru Moldovioara: prima moldoveancă din istoria ţărişoarei noastre a adus o medalie acasă. Noi ne închinăm în faţa acestor doi Hercules, care cu efortul lor supraomenesc au pus steagul cu zimbru în văzul tuturor. Noi ne închinăm, iar politicienii îşi fac poze cu ei şi le promit apartamente. Bravo pentru apartamente, dar este o abordare tare ciudată a lucrurilor. Căci cu două apartamente nu faci mare performanţă. Politicienii îşi amintesc de sărmanii noştri sportivi doar când le văd medaliile la gât. Populism, deşărtăciune şi bătaie de joc.

Apropo, sunt multe, sunt puţine medaliile obţinute la Londra? Să vedem. În comparaţie cu ultimele două Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Până acum, la fel de multe, tocmai 2, obţinusem în Atlanta şi Sydney. Mă întreabă unii curioşi de prin Bucureşti: “câte medalii a strâns Moldova?” Le răspund mai în glumă, mai în serios: “Moldova a adunat două medalii şi toate… de bronz”. Unii, surprinşi de “performanţă”, nu se feresc să ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le răspund invariabil: poate pentru străini două medalii sunt foarte puţine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezintă un rezultat uluitor. Să trăieşti în 12 metri pătraţi, să te duci la antrenamente zi de zi, să ai parte de condiţii de ev mediu, să ai o viaţă care se compară poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso şi totuşi să urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuţa asta de fetiţă halterofilă trebuie pusă pe stemă, nu alta. Le mai spun miştocarilor, vedea-i-aş pe sportivii americani, chinezi, ruşi antrenându-se în condiţiile noastre. Nu ar rezista nici o săptămână. Căci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu condiţiile în care trăieşti sau te chinui să trăieşti. Un sportiv moldovean trebuie să treacă prin mult mai multe greutăţi ca să ajungă la performanţa celor ce se antrenează prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea şi suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutăţile – ne-am obişnuit cu ele. Noi trebuie să fim de 10 ori mai buni ca să ajungem la rezultatele lor. Viaţa este nedreaptă, dar mulţi reuşesc să o învingă.

Aşa că, stimaţi cetăţeni moldoveni şi nu numai, cele două medalii ale noastră valorează cât sute de-ale lor. Să nu ne mai plângem de greutăţi, dragilor, haideţi… să le ridicăm. Aşa au făcut Cristina şi Anatol, halterofilii noştri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor şi au acţionat, nu au aşteptat să le pice din cer, cum fac mulţi alţii. Citeam un blog al unui cetăţean român stabilit în Chişinău, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reuşita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruţi: “Aşteptăm ca altcineva să ne dea, să ne facă, să ne unească, să ne împartă, să ne bage măcar în vreo uniune euro-asiatică. Aşteptăm drumuri, spitale şi parcă lista e fără sfîrşit… Într-o ţară ce parcă excelează în a aştepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au aşteptat nimic. S-au dus la Londra şi s-au întors cu medalie olimpică.” Iat’aşa, dragi moldoveni!

Căci dacă nu ne respectăm noi, nu nerespectă nici alţii. Acum să vedeţi ce legătură are gonoreea din titlu cu reuşita sportivilor noştri? O să rămâneţi şocaţi ca şi mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeşte bine, o să fii surprins neplăcut. Ei bine, în articol se vorbeşte despre gonoree, care este din ce în ce mai tare şi care a eliminat o listă întreagă de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face şi o comparaţie mai mult decât ciudată: “If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, “dacă eram la nataţie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai şi unde crapă. Am ajuns şi termen de comparaţie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrişi pe listă am avut şi noi un înotător, pe Dănilă Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevărat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe şi domnul Leancă să trimită o scrisorică în care să le ceară explicaţii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar sărăcie, nimicnicie şi puţine medalii nu înseamnă şi lipsă de onoare!

Cum e prima dată

Deşi e foarte plăcut, prima dată este super, mega dificil. De altfel, ca orice alt lucru pe care îl faci în viaţa asta pentru întâia oară. În plus, în acest caz se mai adună şi emoţiile. Oricum, totul începe cu pregătirea psihică. Stai, te uiţi la tine în oglindă şi îţi spui, o să poţi! Eşti matur deja, cu experienţă, trebuie să începi să o faci şi basta! Nu ai de ales, pur şi simplu trebuie să treci peste emoţii, pentru că ai multe, pentru că atunci când ai început, nu mai poţi da înapoi, nu te poţi scuza şi retrage. Desigur, dacă nu cumva vrei să te faci de râs. Aşadar, dacă te-ai pregătit mintal, dacă ştii tot ce o să faci, ce o să spui, cum o să spui, s-ar putea zice că eşti pregătit?

Pe naiba. Pentru orice plan bine făcut există un milion şi o mie de condiţii care o să schimbe tot ce ai de gând să faci. Aşa că pregăteşte-te pentru neprevăzut. Habar nu ai ce se va întâmpla. Regula de aur este să fii calm, iar dacă lucrurile o iau razna te comporţi de parcă ştiai că aşa va fi: acesta este de fapt planul meu, aşteptam să se întâmple.

Actul în sine este extrem de solicitant. Când începe te trec imediat toate transpiraţiile, începi să te mişti ciudat, parcă nu ai control asupra corpului tău. Se întâmplă asta pentru că te gândeşti prea mult la cum trebuie să stai, ce trebuie să faci cu mâinile, unde să priveşti? Regula de bază, fii însuţi, fii calm, corpul ştie ce să facă, nu-l mai presa cu adrenalină suplimentară. Şi aşa, săracul, este la limită.

În fine, să zicem că te-ai calmat. Acum este momentul în care trebuie să o priveşti. Te uiţi la ea în funcţie de evenimente, fie cu zâmbet, fie serios. Evident, mai mult serios decât cu zâmbet. Apropo: zâmbetul acoperă emoţiile, dar dacă eşti prea zâmbitor s-ar putea să pari superficial şi nepregătit. Ziceam că te uiţi la ea şi începi. Acum e acu. Ce ştii despre asta, ce ţi-au spus alţii să faci, cum ai asimilat experienţa altora, cât de multe informaţii ai: contează totul. Ea vede, ea simte, ea îţi descoperă orice urmă de falsitate, stângăcie. În faţa ei eşti “dezbrăcat”.

Eu aşa am trăit lucrurile. La mine aşa a fost. Mi s-a spus că m-am descurcat. Mi s-a zis că, deşi am avut sincope, am demonstrat că pot. Vă daţi seama, este important să nu mă fac de cacao, doar m-a văzut o ţară întreagă…

Ia staţi! Oooof. Am recitit tot ce am scris mai sus. Voi ce aţi crezut că am făcut? Băăăăi, neserioşilor. Ieri am făcut pentru prima dată un live, cum zic jurnaliştii de televiziune. Adică o transmisiune în direct de la locul de desfăşurare a unui eveniment. În cazul meu, deschiderea autostrăzii Bucureşti – Ploieşti. Iar ea, cea despre care vorbeam mai sus, nu este decât camera de filmat, care nu iartă nimic cu ochiul ei negru, strălucitor. În faţa ei ori eşti pregătit, ori eşti de nimic. De aia am zis “dezbrăcat”. Şi da, te trec transpiraţiile pentru că ai emoţii. Şi da, trebuie să-ţi relaxezi corpul ca să nu pari făcut de lemn sau, dimpotrivă, prea speriat şi excitat, pardon, surescitat. Dar voi ce aţi crezut?

Aici aveţi şi prestaţia subsemnatului – transmisiunea în direct. În ceea ce mă priveşte, este o mândrie, chiar o onoare că cineva a avut multă încredere în mine. Am făcut-o şi pe asta.

Alo, poliţia, am fost martorul unui jaf

“Ajutoooor! Dă-mi telefoooonuuu’! Te rooooog! Dă-mi telefonuuuuuu’!” Ţipetele m-au trezit din somnul, care abia începea să mi se adune pe la gene. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de geam să văd ce s-a întâmplat. Am văzut o femeie între 25 şi vreo 35 de ani. Aceasta alerga dinspre strada S. spre strada F. strigând ca din gură de şarpe. Femeia era îmbrăcată în nişte pantaloni trei sferturi, o bluză de culoare deschisă – poate albă, poate albastră. Era 10 noaptea şi crengile copacilor m-au încurcat să disting mai multe. Mi-a fost clar, femeia fusese victima unui atac de noapte. M-am uitat în jur, nu se mai vedea nimic. Pe stradă nimeni, doar câţiva vecini şi-au scos nasurile pe ferestre, dar şi le-au retras la loc şi din nou s-a lăsat liniştea peste cartierul Dristor din Bucureşti.

.

Am pus mâna pe telefon şi am sunat la 112:

“- Alo, ce urgenţă aveţi?

– Vreau să vorbesc cu poliţia, îi explic eu operatorului, o femeie cu voce tare plictisită.

– Ce vi s-a întâmplat, mă întreabă vocea plictisită?

– Cred că am fost martorul unei tâlhării, îi explic eu grăbit, se scurgeau secunde preţioase, iar hoţul putea fi hă-hă-hăăăt departe.

– Aşteptaţi, nu închideţi, urmă răspunsul la fel de plictisit.

– Bine, zic eu, deja dezamăgit că avusem această prezenţă civică… Iar dezamăgirea creştea. Au trecut 5 minute până când, în sfârşit, cineva de la poliţie mi-a răspuns.

– Alo, ce vi s-a întâmplat, mă întrebă o voce bărbătească plictisită, dar şi somnoroasă?

– Cred că am fost martorul unei tâlhării. Am auzit nişte ţipete pe stradă. Am văzut o femeie care alerga dinspre strada S. spre strada F., probabil după hoţ. S-a întâmplat acum vreo 6-7 minute, îi explic eu vocii plictisite şi adormite, adăugând şi detalii despre strigăte.

– Vă mulţumim, îmi răspunde sec vocea şi închide.”

.

De data asta eram complet dezamăgit şi decis să nu-mi mai consum în vecii vecilor bateria, minutele pe instituţiile statului. Dacă nu pot face personal nimic, de ce să le mai deranjez din somn, m-am întrebat amărât şi m-am culcat. Peste o jumătate de oră de la discuţie strada s-a umplut de lumina albastră a girofarului unei maşini de poliţie. “Aha, au venit! După o jumătate de oră?!”, mi-am spus eu urmărind maşina, care trecea pe sub geamul meu, chiar pe strada unde avuse loc jaful. Am zâmbit amar şi i-am zis soţiei:

“- Cred că hoţul este tare departe deja. Dacă e vreun maratonist, ar putea fi în alt capăt al oraşului.

– S-ar putea să fi dezmembrat telefonul deja, îmi susţine soţia ironia. Cred că l-a şi pus în vânzare pe okazii.ro.”

.

Deh, făceam haz de necaz, ca tot românul dezamăgit, când… zrrrr, îmi sună telefonul. Mă uit la ceas – trecut bine de 11 noaptea, un număr pe care nu-l ştiu. Decid să nu răspund, dar cel care sună insistă. Răspund totuşi:

“- Alo, de la poliţie suntem. Aţi sunat la noi să reclamaţi un furt?

– Da, răspund eu oarecum surprins.

– O cunoaşteţi pe victima tâlhăriei?

– Nu, am văzut-o mai mult cu spatele şi era îmbrăcată…

– Da, cunoaştem cum era îmbrăcată, ne-aţi spus, doar că, ştiţi, noi am prins hoţul, dar nu am găsit victima să-i restituim telefonul.

– Nu, nu o cunosc, eu doar am anunţat ce am văzut… Felicitări că aţi prins hoţul, am bâiguit eu stângaci, surprins de întorsătura pe care o luase povestea.”

.

Am închis şi am rămas câteva secunde cu telefonul în mână. Nu-mi venea să cred. Imediat după discuţia cu poliţistul, timp de vreo 10 minute, o maşină a patrulat pe străzile din cartier anunţând prin difuzor: “domnişoara căreia i s-a furat telefonul, coborâţi să vi-l restituim.” Dacă la început am fost tare dezamăgit de reacţia poliţiei, într-un final am rămas şocat de implicare şi de rezultat. Două cuvinte: OAU! şi BRAVO!

.

Morala: sunteţi martorul unei nedreptăţi, nu fiţi… doar martor! Chiar dacă vă dezamăgesc autorităţile, chiar dacă nu aveţi încredere în ele, puneţi-le totuşi la treabă! Autorităţile sunt plătite să ne rezolve problemele, sunt plătite din banii noştri, trebuie să-şi merite salariile! Şi în final, dar nu în cele din urmă, o întrebare: cum s-ar fi mişcat poliţia din Chişinău? Căci o reacţie promptă şi eficientă este un semn de civilizaţie.