Olimpiada, moldovenii şi gonoreea

S-a încheiat Olimpiada de la Londra, s-a încheiat şi aventura moldovenilor noştri. Am avut de toate, am avut chiar şi cazuri de dopaj, însă nu am avut medalii de aur şi argint. Am luat totuşi două medăliuţe de bronz. Ambele la haltere şi, cu această ocazie, am stabilit o performanţă unică pentru Moldovioara: prima moldoveancă din istoria ţărişoarei noastre a adus o medalie acasă. Noi ne închinăm în faţa acestor doi Hercules, care cu efortul lor supraomenesc au pus steagul cu zimbru în văzul tuturor. Noi ne închinăm, iar politicienii îşi fac poze cu ei şi le promit apartamente. Bravo pentru apartamente, dar este o abordare tare ciudată a lucrurilor. Căci cu două apartamente nu faci mare performanţă. Politicienii îşi amintesc de sărmanii noştri sportivi doar când le văd medaliile la gât. Populism, deşărtăciune şi bătaie de joc.

Apropo, sunt multe, sunt puţine medaliile obţinute la Londra? Să vedem. În comparaţie cu ultimele două Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Până acum, la fel de multe, tocmai 2, obţinusem în Atlanta şi Sydney. Mă întreabă unii curioşi de prin Bucureşti: “câte medalii a strâns Moldova?” Le răspund mai în glumă, mai în serios: “Moldova a adunat două medalii şi toate… de bronz”. Unii, surprinşi de “performanţă”, nu se feresc să ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le răspund invariabil: poate pentru străini două medalii sunt foarte puţine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezintă un rezultat uluitor. Să trăieşti în 12 metri pătraţi, să te duci la antrenamente zi de zi, să ai parte de condiţii de ev mediu, să ai o viaţă care se compară poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso şi totuşi să urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuţa asta de fetiţă halterofilă trebuie pusă pe stemă, nu alta. Le mai spun miştocarilor, vedea-i-aş pe sportivii americani, chinezi, ruşi antrenându-se în condiţiile noastre. Nu ar rezista nici o săptămână. Căci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu condiţiile în care trăieşti sau te chinui să trăieşti. Un sportiv moldovean trebuie să treacă prin mult mai multe greutăţi ca să ajungă la performanţa celor ce se antrenează prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea şi suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutăţile – ne-am obişnuit cu ele. Noi trebuie să fim de 10 ori mai buni ca să ajungem la rezultatele lor. Viaţa este nedreaptă, dar mulţi reuşesc să o învingă.

Aşa că, stimaţi cetăţeni moldoveni şi nu numai, cele două medalii ale noastră valorează cât sute de-ale lor. Să nu ne mai plângem de greutăţi, dragilor, haideţi… să le ridicăm. Aşa au făcut Cristina şi Anatol, halterofilii noştri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor şi au acţionat, nu au aşteptat să le pice din cer, cum fac mulţi alţii. Citeam un blog al unui cetăţean român stabilit în Chişinău, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reuşita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruţi: “Aşteptăm ca altcineva să ne dea, să ne facă, să ne unească, să ne împartă, să ne bage măcar în vreo uniune euro-asiatică. Aşteptăm drumuri, spitale şi parcă lista e fără sfîrşit… Într-o ţară ce parcă excelează în a aştepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au aşteptat nimic. S-au dus la Londra şi s-au întors cu medalie olimpică.” Iat’aşa, dragi moldoveni!

Căci dacă nu ne respectăm noi, nu nerespectă nici alţii. Acum să vedeţi ce legătură are gonoreea din titlu cu reuşita sportivilor noştri? O să rămâneţi şocaţi ca şi mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeşte bine, o să fii surprins neplăcut. Ei bine, în articol se vorbeşte despre gonoree, care este din ce în ce mai tare şi care a eliminat o listă întreagă de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face şi o comparaţie mai mult decât ciudată: “If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, “dacă eram la nataţie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai şi unde crapă. Am ajuns şi termen de comparaţie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrişi pe listă am avut şi noi un înotător, pe Dănilă Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevărat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe şi domnul Leancă să trimită o scrisorică în care să le ceară explicaţii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar sărăcie, nimicnicie şi puţine medalii nu înseamnă şi lipsă de onoare!

Cum e prima dată

Deşi e foarte plăcut, prima dată este super, mega dificil. De altfel, ca orice alt lucru pe care îl faci în viaţa asta pentru întâia oară. În plus, în acest caz se mai adună şi emoţiile. Oricum, totul începe cu pregătirea psihică. Stai, te uiţi la tine în oglindă şi îţi spui, o să poţi! Eşti matur deja, cu experienţă, trebuie să începi să o faci şi basta! Nu ai de ales, pur şi simplu trebuie să treci peste emoţii, pentru că ai multe, pentru că atunci când ai început, nu mai poţi da înapoi, nu te poţi scuza şi retrage. Desigur, dacă nu cumva vrei să te faci de râs. Aşadar, dacă te-ai pregătit mintal, dacă ştii tot ce o să faci, ce o să spui, cum o să spui, s-ar putea zice că eşti pregătit?

Pe naiba. Pentru orice plan bine făcut există un milion şi o mie de condiţii care o să schimbe tot ce ai de gând să faci. Aşa că pregăteşte-te pentru neprevăzut. Habar nu ai ce se va întâmpla. Regula de aur este să fii calm, iar dacă lucrurile o iau razna te comporţi de parcă ştiai că aşa va fi: acesta este de fapt planul meu, aşteptam să se întâmple.

Actul în sine este extrem de solicitant. Când începe te trec imediat toate transpiraţiile, începi să te mişti ciudat, parcă nu ai control asupra corpului tău. Se întâmplă asta pentru că te gândeşti prea mult la cum trebuie să stai, ce trebuie să faci cu mâinile, unde să priveşti? Regula de bază, fii însuţi, fii calm, corpul ştie ce să facă, nu-l mai presa cu adrenalină suplimentară. Şi aşa, săracul, este la limită.

În fine, să zicem că te-ai calmat. Acum este momentul în care trebuie să o priveşti. Te uiţi la ea în funcţie de evenimente, fie cu zâmbet, fie serios. Evident, mai mult serios decât cu zâmbet. Apropo: zâmbetul acoperă emoţiile, dar dacă eşti prea zâmbitor s-ar putea să pari superficial şi nepregătit. Ziceam că te uiţi la ea şi începi. Acum e acu. Ce ştii despre asta, ce ţi-au spus alţii să faci, cum ai asimilat experienţa altora, cât de multe informaţii ai: contează totul. Ea vede, ea simte, ea îţi descoperă orice urmă de falsitate, stângăcie. În faţa ei eşti “dezbrăcat”.

Eu aşa am trăit lucrurile. La mine aşa a fost. Mi s-a spus că m-am descurcat. Mi s-a zis că, deşi am avut sincope, am demonstrat că pot. Vă daţi seama, este important să nu mă fac de cacao, doar m-a văzut o ţară întreagă…

Ia staţi! Oooof. Am recitit tot ce am scris mai sus. Voi ce aţi crezut că am făcut? Băăăăi, neserioşilor. Ieri am făcut pentru prima dată un live, cum zic jurnaliştii de televiziune. Adică o transmisiune în direct de la locul de desfăşurare a unui eveniment. În cazul meu, deschiderea autostrăzii Bucureşti – Ploieşti. Iar ea, cea despre care vorbeam mai sus, nu este decât camera de filmat, care nu iartă nimic cu ochiul ei negru, strălucitor. În faţa ei ori eşti pregătit, ori eşti de nimic. De aia am zis “dezbrăcat”. Şi da, te trec transpiraţiile pentru că ai emoţii. Şi da, trebuie să-ţi relaxezi corpul ca să nu pari făcut de lemn sau, dimpotrivă, prea speriat şi excitat, pardon, surescitat. Dar voi ce aţi crezut?

Aici aveţi şi prestaţia subsemnatului – transmisiunea în direct. În ceea ce mă priveşte, este o mândrie, chiar o onoare că cineva a avut multă încredere în mine. Am făcut-o şi pe asta.

Alo, poliţia, am fost martorul unui jaf

“Ajutoooor! Dă-mi telefoooonuuu’! Te rooooog! Dă-mi telefonuuuuuu’!” Ţipetele m-au trezit din somnul, care abia începea să mi se adune pe la gene. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de geam să văd ce s-a întâmplat. Am văzut o femeie între 25 şi vreo 35 de ani. Aceasta alerga dinspre strada S. spre strada F. strigând ca din gură de şarpe. Femeia era îmbrăcată în nişte pantaloni trei sferturi, o bluză de culoare deschisă – poate albă, poate albastră. Era 10 noaptea şi crengile copacilor m-au încurcat să disting mai multe. Mi-a fost clar, femeia fusese victima unui atac de noapte. M-am uitat în jur, nu se mai vedea nimic. Pe stradă nimeni, doar câţiva vecini şi-au scos nasurile pe ferestre, dar şi le-au retras la loc şi din nou s-a lăsat liniştea peste cartierul Dristor din Bucureşti.

.

Am pus mâna pe telefon şi am sunat la 112:

“- Alo, ce urgenţă aveţi?

– Vreau să vorbesc cu poliţia, îi explic eu operatorului, o femeie cu voce tare plictisită.

– Ce vi s-a întâmplat, mă întreabă vocea plictisită?

– Cred că am fost martorul unei tâlhării, îi explic eu grăbit, se scurgeau secunde preţioase, iar hoţul putea fi hă-hă-hăăăt departe.

– Aşteptaţi, nu închideţi, urmă răspunsul la fel de plictisit.

– Bine, zic eu, deja dezamăgit că avusem această prezenţă civică… Iar dezamăgirea creştea. Au trecut 5 minute până când, în sfârşit, cineva de la poliţie mi-a răspuns.

– Alo, ce vi s-a întâmplat, mă întrebă o voce bărbătească plictisită, dar şi somnoroasă?

– Cred că am fost martorul unei tâlhării. Am auzit nişte ţipete pe stradă. Am văzut o femeie care alerga dinspre strada S. spre strada F., probabil după hoţ. S-a întâmplat acum vreo 6-7 minute, îi explic eu vocii plictisite şi adormite, adăugând şi detalii despre strigăte.

– Vă mulţumim, îmi răspunde sec vocea şi închide.”

.

De data asta eram complet dezamăgit şi decis să nu-mi mai consum în vecii vecilor bateria, minutele pe instituţiile statului. Dacă nu pot face personal nimic, de ce să le mai deranjez din somn, m-am întrebat amărât şi m-am culcat. Peste o jumătate de oră de la discuţie strada s-a umplut de lumina albastră a girofarului unei maşini de poliţie. “Aha, au venit! După o jumătate de oră?!”, mi-am spus eu urmărind maşina, care trecea pe sub geamul meu, chiar pe strada unde avuse loc jaful. Am zâmbit amar şi i-am zis soţiei:

“- Cred că hoţul este tare departe deja. Dacă e vreun maratonist, ar putea fi în alt capăt al oraşului.

– S-ar putea să fi dezmembrat telefonul deja, îmi susţine soţia ironia. Cred că l-a şi pus în vânzare pe okazii.ro.”

.

Deh, făceam haz de necaz, ca tot românul dezamăgit, când… zrrrr, îmi sună telefonul. Mă uit la ceas – trecut bine de 11 noaptea, un număr pe care nu-l ştiu. Decid să nu răspund, dar cel care sună insistă. Răspund totuşi:

“- Alo, de la poliţie suntem. Aţi sunat la noi să reclamaţi un furt?

– Da, răspund eu oarecum surprins.

– O cunoaşteţi pe victima tâlhăriei?

– Nu, am văzut-o mai mult cu spatele şi era îmbrăcată…

– Da, cunoaştem cum era îmbrăcată, ne-aţi spus, doar că, ştiţi, noi am prins hoţul, dar nu am găsit victima să-i restituim telefonul.

– Nu, nu o cunosc, eu doar am anunţat ce am văzut… Felicitări că aţi prins hoţul, am bâiguit eu stângaci, surprins de întorsătura pe care o luase povestea.”

.

Am închis şi am rămas câteva secunde cu telefonul în mână. Nu-mi venea să cred. Imediat după discuţia cu poliţistul, timp de vreo 10 minute, o maşină a patrulat pe străzile din cartier anunţând prin difuzor: “domnişoara căreia i s-a furat telefonul, coborâţi să vi-l restituim.” Dacă la început am fost tare dezamăgit de reacţia poliţiei, într-un final am rămas şocat de implicare şi de rezultat. Două cuvinte: OAU! şi BRAVO!

.

Morala: sunteţi martorul unei nedreptăţi, nu fiţi… doar martor! Chiar dacă vă dezamăgesc autorităţile, chiar dacă nu aveţi încredere în ele, puneţi-le totuşi la treabă! Autorităţile sunt plătite să ne rezolve problemele, sunt plătite din banii noştri, trebuie să-şi merite salariile! Şi în final, dar nu în cele din urmă, o întrebare: cum s-ar fi mişcat poliţia din Chişinău? Căci o reacţie promptă şi eficientă este un semn de civilizaţie.