Moldovenii și Paștele

Gata, dragi moldoveni. S-a terminat Paștele din acest an. Ați dat chek in când erați în biserică, la sfințit pasca. Ați băut și vin, și  vodcă, și lichior, și bere, chiar dacă nu aveți probleme cu alcoolul. Ați mâncat și drob, și miel la cuptor, și cozonac, și pască, și vreo 20 de ouă de căciulă, și brânză, și caș, și sarmale, și piftie, și multe, multe altele – dacă nu v-a crăpat stomacul sunteți, pur și simplu, niște norocoși. Apoi ați stat pe îndelete de vorbă cu rudele. Ați discutat lucruri importante, ca între rude: despre cutare sau cutare, l-ați bârfit pe un al treilea, i-ați ros fiecare osișor la al patrulea. Evident, ați grăit și despre politică. Căci se știe, nu există nicio reuniune pascală fără astfel de teme. Ar fi chiar păcat să nu vă ciondăniți oleacă pe probleme naționale. În fiecare familie de moldoveni există câte un susținător feroce al unui lideraș politic. Acesta vă va face treucă de porci dacă veți îndrăzni să comentați aiurea în tramvai în legătură cu favoritul său. Și nu contează că sunteți la cea mai pașnică masă familială… Dar acum toate aceste lucruri minunate ce caracterizează Paștele moldovenesc au rămas în urmă.

Gata. Reveniți la viețile voastre obișnuite. Banalul se reîntoarce, bată-l vina! S-a terminat cu vodca, vinul și lichiorul. Abia de reușiți să vă mai prindeți vecinul la o cinzeacă. Deh, și el are nevastă cicălitoare, nici lui nu prea îi permite soția să lipsească nemotivat o jumătate de oră de acasă. De mâncare nu mai zic: trăiască ciorba rece sau în cel mai bun caz – reîncălzită. Mda! A fost frumos Paștele. Dar s-a terminat. Acum ați rămas cu amintirile plăcute. Oh, și câtă lumină creștinească v-a pătruns în suflet. Păcate de boul de unchi, iar a adus vorba de banii pe care îi datorați. Era să vă strice ortodoxia din inimă. Nu se mai satură de atâta bănet, porcul de el. Ce s-a îngrășat, animalul! Apoi vă amintiți de părinți. Bunii părinți, că tare au mai îmbătrânit. Totuși, fizic încă o duc bine. Sunt în putere, sănătoși tun. Să-i mai țină Domnul Dumnezeu în viață cât o fi. Eh, păcat că îi comandă scroafa aia de cumnată. Ați ajuns să-i cereți voie ca să luați colea un săculeț de cartofi, colea o putinică de brânză. Evident, toate muncite de bunii părinți, că doar nu s-o oropsi cu munca vaca aia încălțată, cumnata. Nu se mai satură, purcica, s-a îngrășat de s-a făcut cât casa.

Oricum, vă simțiți purificaţi. Doar a fost Paștele. Ați reușit să țineți o săptămână post. Exact săptămâna dinainte de împărtășanie. Acum simțiți că sufletul vă este curat de păcate. Biserica v-a făcut mai buni, mai atenţi, mai grijulii cu aproapele. Paștele e sfânt! Ce păcat că se întâmplă doar o dată pe an și nu e în fiecare zi. Poate așa reușim și noi, moldovenii, să fim mai buni unii cu alții! Nu de alta, dar dis-de-dimineață, o curcă chioară se aruncase în fața mașinilor voastre. Cum erați în întârziere, ați zis că așteaptă și era să o loviți chiar pe trecerea de pietoni. Pușcăria vă mânca. Noroc că vă țin frânele. Le-ați călcat, de au scârțâit roțile: “proasto, nu te uiți că vine mașina, de ce te arunci așa?” În loc să vă mulțumească, doar ați lăsat-o să treacă, a început să vă înjure de mamă, de tată. Dacă nu era femeie, sigur o băteați, în plus erați în întârziere.

Până la urmă ați întârziat la muncă. Șeful, un cretin cu acte, nu știe că a fost Paștele. Nu înțelege că aveți încă lumina în suflet. Începe cu ședințe, începe cu probleme, cu chestii urgente. Ce handicapat ordinar! De parcă nu ar ști lumea cum a ajuns în funcție. Noroc de ta-su, dacă nu era ăla spăla podele la Moldtelecom. Pe astfel de oameni nu-i schimbă nici sfânta zi de Paște. Dar nu-i nimic, Dumnezeu nu bate cu bățul. Ați auzit că maică-sa este grav bolnavă. Oricum, la cât de prost este, reușiți să-l fraieriți. Îi spuneți că vi s-a îmbolnăvit mama și plecați cu două ore mai devreme. Trebuie să treceți pe la șeful unui ocol silvic. Îi dați niște bani, ca să închidă ochii la o vânătoare. Nu, nu sunteți braconieri. Doamne ferește, doar mergeți la biserică, sunteți credincioşi, sunteți corecţi, oneşti, nu încălcați nici regulile, nici legea. Vreți doar să vă distrați un pic cu amicii la o vânătoare… Cum sunteți oameni ai cuvântului, nu renunțați. Da, Paștele nu este în fiecare zi. Dar dacă ai voință și pricepere, îl poți organiza aproape în fiecare sfârșit de săptămână. Oricum, este mai plăcut așa, la o vânătoare cu prietenii. Că doar nu vă doriți să pierdeți vremea aiurea cu niște rude aproape oligofrene, să vă împuțiți de la lumânări prin biserică sau să mâncați ca nişte porci tot ce găsiți pe masă. Paște fericit, dragi moldoveni, chiar dacă nu v-aţi recunoscut în descrierea de mai sus.

Adevărul despre Transnistria. A nu se citi de către “specialiștii” de mese rotunde

Transnistria este pierdută pe vecie pentru Republica Moldova. Doar un prost nu vede asta. Transnistria există ca stat independent și nu are nevoie de recunoașterea lumii întregi, atâta timp cât lumea sa este Mama Rusie. Transnistria nu reprezintă Moldova și doar naivii din ONG-urile de la Chișinău mai consideră teritoriul de peste Nistru al moldovenilor. După aproape 20 de ani de la război, în Transnistria s-a născut o generație nouă. Această generație a crescut, iar pentru ea este evident ca bună ziua: există Moldova, există Transnistria, iar cele două entități sunt state complet diferite. Sic! Ce a contribuit la asta? În primul rând puternica mașinărie de propagandă rusească, școala transnistreană extrem de persuasivă, nepăsarea mizerabililor care s-au perindat la putere pe la Chișinău. S-a datorat și naivității aflate la graniță cu prostia a ONG-urilor pline de specialiști de mese rotunde și coffee break-uri din Moldova.

Vorbeam cu o doamnă, o funcționară din Rezina. O femeie aproape de vârsta pensionării, care conduce o instituție publică din raionul Rezina. Nu-i dau numele din motive lesne de înțeles. Am discutat o jumătate de oră cu femeia respectivă și mi-am dat seama că știe mai multe despre Transnistria decât toți Oazicii din Chișinău. Mi-a explicat foarte clar: ei(transnistrenii) nu vor să fie cu noi. Văd dezastrul de la noi, văd economia proastă, văd prețurile uriașe și preferă să stea în țara lor, Transnistria. Rezinenii, locuitorii orașului Rezina, merg în Râbnița, peste Nistru, și își fac cumpărăturile. Au prețuri mici, au lucruri bune. Pe scurt, sunt mult mai bine decât noi, moldovenii. Da, și la ei pleacă lumea peste graniță, dar este vorba de unii tineri. Bătrânii, în schimb, au pensii bune, plătesc puțin la întreținere, beneficiază de tot felul de reduceri, de vacanțe ieftine. Până și apartamentele sunt mult mai ieftine în Râbnița decât în Rezina. Cât de politicienii de la Chișinău, aceștia habar nu au de realitățile din Transnistria. Transnistrenii au nevoie de Moldova doar pentru buletin și pașaport, uneori au chiar și câte 3 cetățenii: moldovenească, rusească și… românească. Da, să nu vă mire. Are mare dreptate doamna. Am văzut în autocarul Chișinău – București pipițe de la Tiraspol, care nu vorbeau o boabă românește, nu se puteau înțelege cu vameșul decât în limba engleză, dar aveau pașaport românesc. Transnistrenii sunt mulțumiți de cum trăiesc și de status quo-ul lor ciudat. Ei beneficiază de ajutoare de la ruși pentru a sta ca un ghimpe – fără nicio aluzie la celebrul deputat moldovean – în fundul Moldovei, al Europei. Nu vor dori niciodată să se integreze. Se aude, domnule Oazic Nantoi? Parcă dumneavoastră erați cu prostia de teorie despre cum am putea rezolva problema transnistreană. Teoria se numea 3D, iar eu și un amic, în loc de democratizare, demilitarizare, decriminalizare, spuneam: deratizare, dezinfecţie şi detoxificare.

Transnistrenii au ieșit de fiecare dată victorioși în luptele cu moldovenii. De fiecare dată. Războiul l-au câştigat ei, doar au ţară, au constituţie, au di tăti! În războiul antenelor, când ne bruiau semnalele de GSM tot ei au avut câştig de cauză, iar Moldova s-a ales cu buziţa umflată. Am văzut multă lume entuziasmată pe facebook! Am văzut pe unii specialişti de mese rotunde care se băteau cu pumnii în piept şi făceau valuri pe facebook bucurându-se de “victoria” moldovenească de la Varniţa. Doamne! Cât de proastă e lumea! Voi nu realizaţi că transnistrenii doar au încercat vigilenţa moldovenilor? Ca într-un meci de box, nu lovesc tare, dar ciupesc de ici, colea. Moldovenii parează, săracii, dar consumă atâta energie, încât atunci când vine lovitura năucitoare, nu mai au nicio replică. Există două soluţii pentru Transnistria: una uşoară şi rapidă, una grea şi de lungă durată. Cea grea înseamnă să vrea transnistrenii să se unească cu moldovenii. Pentru asta economia din Moldova trebuie să duduie, oamenii să aibă di tăti, iar viaţa să fie trai pe vătrai. Dragi, teoreticieni de coffee break-uri, nu o să-i convingi pe cei din stânga Nistrului să se unească cu dreapta dacă nu le oferi o alternativă la traiul lor. Ce să le dăm noi? Sărăcie, drumuri proaste? Soluţia uşoară este renunţarea la Transnistria. Doar ne încurcă. Noi avem un ţel. Noi trebuie să ajungem în Uniunea Europeană. Cu ei nu o să putem, fără ei – da. De un singur lucru îmi pare rău. De aceşti oameni chinuiţi, din Varniţa şi alte comune uitate de autorităţile din Chişinău. Ei trebuie să-și are pământurile, să-și pască vitele, să meargă cu mașinile, dar sunt hărțuiți la tot pasul de milițieni.

PS: Am avut o discuție neplăcută cu un reprezentant al ONG-urilor din Republica Moldova. Îmi exprimasem nemulțumirea că ineficiența ministrului Carpov este întrecută doar de nepăsarea domniei sale. De pe urma acestui ministru nu se vede nimic. Nimic, nimic, nimic. Apare doar în situații de criză să ne asigure că va face tot posibilul… Știu, cheile Transnistriei nu sunt la el, nici la Filat, nici la Plahotniuc, Lupu, Ghimpu sau oricare alt politician din Chișinău. Aceste chei sunt la politicianul de la Moscova, numele căruia începe cu Pu și se termină cu tin. Totuși, așteptam de la Carpov mai multă implicare, să fie mai proactiv, nu un ministru al crizelor care se rezolvă de la sine. Nu domnul Carpov a rezolvat problema apărută la Varnița. Această problemă a fost rezolvată de transnistreni care au renunțat la idee… pe moment. În fine. Eram supărat eu pe acest ministru varză, dar mi s-a spus că trebuie să-mi știu locul, că nu ar trebui să am păreri despre problema Transnistreană. Că eu sunt un jurnalist amărât, care face reportaje despre căței și cu asta basta! Nu mă deranjează când cineva se ia de mine. Am suficientă forță să-i rod carotida. Mă deranjează, în schimb, când ONG-urile îi apără pe funcționarii proști, când se lingușesc pe lângă ei, când speră la un viitor job pe lângă treuca puterii. Este rușinos, dar în același timp grețos ca cineva care primește bani pentru a veni cu păreri pertinente la subiect, de care funcționarii ineficienți să se teamă, acceptă să le cânte osanalele. Dar asta-i Moldova. Unii locuiesc în Varnița și au o viață grea. Alții stau în Chișinău, mănâncă o pâine albă și se bucură că încă mai există problema Transnistreană, altfel s-ar închide robinetul de granturi!

Cum măsoară drumarii din Moldova planeitatea gropilor!

Este incredibil cât pot duce moldovenii. De departe, însă, cei mai înjosiți mi se par șoferii moldoveni. Să ai drumuri atât de proaste și să rabzi hurducăturile zilnice, dar mai ales să-ți distruge sistematic mașina este pentru mine dincolo de capacitățile omului de a manifesta înțelegere. Pe scurt, trebuie să ai răbdare de înger. Eu cred că aş căpia dacă ar trebui să merg zilnic pe drumurile acelea. Şoseaua Orhei – Rezina este oarecum ok până la jumătate. Jumătatea proastă este, însă, atât de proastă încât ai impresia că a suferit un bombardament groaznic. Groapa stă lângă groapă. Craterele au umplut tot carosabilul și amenință să te înghită cu tot cu mașină. Viteza maximă pe care o poți prinde în aceste condiții este de 30 la oră. Mergi de parcă ești un schior, care face slalom printre bețe. Mesteci încontinuu cu schimbătorul în cutia de viteze, de ai impresia că din clipă în clipă o să iasă fum din ea. Oricât de bun șofer ești, oricum ajungi să dai cu roțile în gropi. Este inevitabil.

Am dat la intrarea în țară 167 de lei pentru luxul de a-mi distruge mașina prin Moldova. De ce, drăcia dracului, am plătit mizeria de vinietă a domnului Filat? În orice ţară civilizată plăteşti un serviciu şi îl primeşti. Moldova este medievală, antică, aiuristică. Plătești un serviciu pe care nu-l vezi deloc. Şi nu doar drumul spre Rezina este praf. Am mers de la Chişinău până la Cahul. Mamă, mamă! Ce cratere pe acolo! Ce găuri demne de Cartea Recordurilor! Chiar la ieşirea din ţară, la vama din Giurgiuleşti, stau câteva gropane uriaşe, probabil postate special ca să-ţi ureze “Cărare bătută, înapoi nerăzbătută!”

Am rămas mască atunci când, chiar lângă vama din Giurgiuleşti, i-am văzut pe băieţii de la ASD, Administraţia de Stat a Drumurilor. Erau într-un microbuz, iar în spate aveau ataşată o remorcă pe două roţi, cu nişte beculeţe şi cabluri. Nu era o remorcă obişnuită, aşa că m-am oprit să-i întreb ce caută pe acolo şi când vor repara drumul. Mi-au spus că-l vor repara. Când anume? Habar nu aveau, dar din umerii lor ridicaţi am priceput că la Sfântul Aşteaptă. Am trecut atunci la întrebările despre remorca ciudată. Mi s-a explicat că măsoară planeitatea drumului. Domnilor, le-am spus siderat, care planeitate? Sunt numai gropi, efectiv nu mai există asfalt. Ei, nu, că o să se repare, dar până atunci asta este regula, măsurăm planeitatea. Ceapa mă-tii de planeitate. Nu găseşti un metru pătrat de asfalt negăurit, iar ei îmi consumă banii daţi pe mizeria de vinietă a domnului Filat pe plimbări cu remorca prin ţară. Ce dracu, planeitate cauţi? Se vede din cosmos: drumurile din Moldova sunt 95 la sută gropi, 4 la sută pământ şi 1 la sută asfalt.

Pe drumul spre Rezina altă boacănă. Am rămas cu gura căscată. În faţa mea circula regulamentar un TAB, un vehicul militar. Pentru necunoscători este vorba de un fel de tanc cu roţi mari de cauciuc. În rusă i se mai spune BTR. În fine. Am văzut TAB-ul în faţa mea rulândă fără probleme pe drumul plin de gropi şi nu am mai ştiut ce să cred. L-am depăşit să văd despre ce este vorba. Scria pe el INSTRUCŢIE. Ulterior am aflat că locuitorii din Rezina învaţă să conducă, dau pentru permis auto pe acel TAB. Oricât de ciudat o suna, dar acest lucru mi s-a părut normal. Drumurile noastre sunt doar pentru tancuri. Niciun om sănătos nu şi-ar distruge maşina pe acolo. Apropo, nici Chişinăul nu duce lipsă de gropi. Oau. Dar ce gropi? A fost cât pe ce să-mi las toată puntea faţă în una din ele. Norocul a făcut să pun frână în timp util. Gropile nu distrug doar maşinile. Craterele uriaşe sunt şi pe trotuar. Am cea mai mare admiraţie pentru fetele din Chișinău, care au curajul să urce pe tocuri de aproape o jumătate de metru şi să meargă pe trotuarele sparte ale Chişinăului. Aferim, ţară! Aferim, drumuri!

Dezintegrarea Partiduţului Liberal sau dezintegrarea drumurilor?

Nu ştiu cum pot jurnaliştii de la Chişinău să se inflameze şi să comenteze numai şi numai situaţia din minusculul Partid Liberal, când alte situaţii sunt mult mai grave. Este chiar scârbos să văd că adevăratele probleme ale Moldovei sunt tratate la categoria “şi altele”, iar domnul cu barbă şi apucături pe care ar trebui să le analizeze specialiştii în psiahiatrie are prime time-ul. Fraţilor, nu mă interesează dacă se dezintegrează ori ba Partiduţul Liberal. Dumnezeu cu mila! Să vă zic ce mă interesează. Am fost recent în Moldova şi am avut proasta inspiraţie să vin cu maşina. Nu cred să fi văzut maşinuţa mea drumuri mai proaste, mai distruse până în acest moment. Iată, aceasta este o problemă adevărată!

Fraţilor, trezirea! Nu este normal ca cea mai importantă stradă a ţării să arate în halul în care a ajuns. Vorbesc de bulevardul Ştefan cel Mare. Nu tu linii de demarcaţie, asfaltul este văluros, deluros, de parcă au lucrat pe sub el milioane de cârtiţe. Domnule primar liberal! Dorin Chirtoacă! Îmi vine greu să cred că ai lăsat Piaţa Marii Adunări Naţionale să fie distrusă atât de mult. Îmi vine greu să cred, dar am văzut cu ochişorii mei! Cum să nu repari chiar tu PMAN? Vorbim de un simbol! Doar nu este Piaţa Centrală, Dorine! Ştiu că voi, cei din familia Ghimpu, familia Chirtoacă, îl apreciaţi foarte mult pe cel care a fost Gheorghe Ghimpu. Anume în Piaţa Marii Adunări Naţionale a ridicat tricolorul. Oare nu merită el, nu merită moldovenii, românii toţi o Piaţă a Marii Adunări Naţionale mai bună, asfaltată ca la carte, mai frumoasă la urma urmei? Cred că nu trebuie să răspund la această întrebare.

De fapt, de ce vorbesc doar de PMAN? Am mers cu maşina prin tot Chişinăul – mare chin. 99 la sută din străzi nu au linii de demarcaţie. Nu realizezi pe ce parte a drumului te afli. Nu ştii niciodată când cel din stânga sau dreapta poate intra în tine fără să-şi dea seama. Am văzut zeci de accidente cauzate tocmai de acest aspect. Dorine, le ai pe conştiinţă. Dar Chişinăul are noroc de vara care vine. Oraşul se ascunde după verdele copacilor, care înfrumuseţează cumva urâţenia urbană. Asta pe timp de zi. Noaptea, în schimb, urâţenia dispare complet. De fapt, pe străzile prost luminate nu se vede nimic, nici drumul, nici parapeţii. Nimic, nimic, nimic! Mergi ca orbul. Şi voi, dragi liberali, neliberali, ghimpişti, neghimpişti, jurnalişti, deputaţi, analişti vorbiţi doar dacă se dezintegrează Partidul Liberal? Păi să se dezintegreze toate partidele, dar să se repare drumurile! Că asta este mai important decât orice partid.

“Eurovision di la Moldova” – un fel de nuntă

Moldova nu va câştiga nici în acest an Eurovisionul. Sunt sigur. Cum sunt sigur de faptul că la Eurovision Moldova 2013 a câştigat cea mai bună piesă înscrisă în concurs şi cea mai bună voce. Aliona Moon este o dulceaţă. Finuţă, coarde vocale extraordinare, prestanţă scenică bună, are tot ce îi trebuie… ca să nu ne facă ţara de râs. Dar cam atât. Nu pot să mă aventurez şi să cred că piesa noastră va putea suci minţile milioanelor de europeni, iar aceştia ne vor vota în veselie. Repet, este o piesă frumoasă, cântată de o voce superbă, totuşi trebuie să vii cu ceva extraordinar, nu doar frumos, ca să spargi cercul vicios al voturilor geopolitice şi să faci concurenţă altor voci superbe. În fine. Este important să nu ne facem de râs în Suedia, la fel cum ne-am făcut de rușine la Eurovisionul din Moldova. Căci concursul de la noi a fost un fel de nuntă, ci nu un concurs european. O nuntă cu de toate: scandal, înjurături, bătaie… de joc, bâlbâieli, momente frumoase, dar şi multe momente penibile. Este mare lucru că din tot acel talmeş-balmeş a fost aleasă piesa cea mai bună. Mai bine zis, am ales răul cel mai mic.

Au fost şi lucruri merituoase la Eurovision Moldova. Mi-a plăcut, de exemplu, Cătălin Josan. Este foarte natural cu accentul său moldovenesc. Mi-a plăcut şi prezentatoarea, fata în galben. Nu ştiu dacă s-ar fi descurcat fără să aiba foaia sub nas tot timpul, dar nu e rea deloc, trage de nota 8, chiar 9 pentru încurajare! Mai este bun şi faptul că Eurovisionul încă face valuri în Moldova. Încă merge pe mult entuziasm, cu toate că nu se știe cât mai ține combustibilul acesta. În acelaşi timp, există atâtea şi atâtea metehne în Eurovisionul moldovenesc, metehne care, cel puţin pe mine, mă întristează. De pildă, băiatul cu coafură ciudată din aşa-numita cameră albastră sau verde – dracu s-o ia, că nu am văzut nicio culoare pe acolo s-o definească. A fost de o penibilitate aproape jignitoare. Mai tot timpul călca prin străchini cu întrebările şi glumele la care nu aş fi râs nici gâdilit. Îmi pare rău pentru el, dar mai are mult până să poată vorbi liber fără să stârnească mila celor care îl ascultă. Apropo de vorbitul liber. În televiziune există o regulă, orice improvizaţie trebuie pregătită temeinic. A improvizat săracul băiat, până l-a lăsat toată bruma de idei. Chiar dacă am sesizat o anumită chimie între Cătălin şi fata în galben, nici improvizaţiile lor nu păreau pregătite. Tocmai de aceea s-a întâmplat de câteva ori să vorbească unul peste celălalt. În aceste detalii se vede profesionalismul desăvârșit, prieteni.

Referitor la piesele concurenţilor. Cel mai mult m-a amuzat imnul iehoviştilor: “Planeta e un rai”. Zic imnul iehoviştilor pentru că anume acești sectanți consideră că raiul este pe pământ. Și mai e ceva, stimabilă cântăreață, foarte neinspirată coafura gen Ala Pugachova, dar și hainele de zeu nordic! Apropo de haine. Moldovenii sunt talentaţi, nu zic, dar se îmbracă, nu ştiu cum, băbeşte. Aveam impresia că urmăream TRM din anii 1960. Fetele aveau voci bune, dar prezența scenică era numai bună pentru casa de cultură din Anenii Noi. Rochiile cu tăieturi pe la spate și buric nu erau nici sexy, nici extravagante. Erau doar penibile. Eurovision este un show pentru televiziune, pe om trebuie să-l cucerești nu doar prin acutele înalte și sensibile, ci sa-i furi și ochiul. Luați exemplu de la Moon, rochia ei a fost de departe senzația serii.

Acum despre nuntă. Am rămas șocat când am văzut finalul concursului. Au ieșit niște tăntici pe scenă, cu plasele în mâini, să țină câte o cuvântare și le-au “cadonat” mirilor, pardon, câștigătorilor niște daruri. Mai lipsea celebrul “de la mine mai puțin, de la Dumnezeu mai mult”, dar și “amar la nănași!” Oare era chiar atât de important să le vedem pe mămăițele respective, în sacouri cu umeri falși, urându-le toate cele bune învingătorilor? Oare în Suedia, Agroindbank o va trimite pe contabila-șefă să țină un spici și să le ureze ol ză best from Moldova? Am face senzație cu asta. Dar, pentru ca nunta să fie nuntă până la capăt, nu au lipsit nici adresările fără perdea. Tatăl lui Borea Covali i-ar fi trântit la telefon niște cuvinte “frumoase” unui jurat. Trec peste faptul că Borea Covali este apărat de tati, care, supărat pe nereușita odraslei, se răstește la juriu ca în fața cortului… de nuntă. Sunt contrariat că jurații se scuzau pentru notele date. Ce atâta tura-vura? Da, Borea Covali are o voce bună, însă piesa îi este fără sare și piper. De ce naiba să vă scuzați? Ultima picătură a penibilității l-a reprezentat momentul în care domnul Borea Covali nu a știut să îngăimeze în română decât: Aaaaa! Eu nu înțeleg, luminați-mă, vă rog, cum să vrei să ne reprezinți, să te superi că nu ai fost ales, dar să nu poți lega trei cuvinte în limba noastră? Propun următorul lucru: pe viitor concurenții să fie supuși unui test de limbă română.

PS: În emisiunea de după concurs, un rus, cică este producător, a vorbit în rusă, doar în rusă. Urât din partea domniei sale. Să-l apreciem însă pentru că la un moment dat spune: “îmi cer scuze că nu vorbesc româna. Promit, însă, la ediția următoare o voi învăța!” Oare ne-o fi mințit?

Generația P.O.H.U.I.

Carla’s Dreams și “superhitul” ei/lor/lui POHUI – nici nu știu dacă e formație sau doar un cântăreț cu glugă – îi învață zilele acestea pe români celebra înjurătură rusească “pohui”. Și pentru că am fost întrebat foarte des ce înseamnă o să explic și aici, în special pentru cei care nu știu rusa de stradă. “Pohui” se traduce mot a mot: “pe p..lă”. Sensul înjurăturii, prieteni necunoscători ai vulgarităților rusești, este mai livresc: “mi se rupe p..la”. Gata, am stabilit etimologia cuvântului? Mergem mai departe. Deși gusturile nu se discută, vreau să vă spun din capul locului că Carla’s Dreams m-a lăsat rece. Ba mai mult, din anumite considerente îmi displace.

La muzică mă pricep ca tot omul de rând. Sunt sigur, însă, că compozitorul mai are mult până să ajungă la nivelul lui Doga. Ce a compus Carla este o muzicuță care nu te strânge de inimă când o asculți fără versuri. Sunt convins sută la sută, dacă nu avea marketing mult și versuri scandaloase, Carla’s Dreams rămânea pe youtube și nu ne mai invada astăzi din radio până și la București. Unde vreau să ajung? La faptul că este evident, această formație, acest băiat cu glugă are doar texte și… cam atât! Deși, mărturisesc, la texte pare să se priceapă.

Carla ăsta este un băiat deștept. Chiar dacă folosește rusisme la greu, o face corect gramatical. Virgula e virgulă, punctul – punct. Ba mai mult, are niște întorsături de fraze care arată o cunoaștere bună a limbii române. Omul mizează însă pe faptul că cei care-l ascultă nu dau doi bani pe română, mizează pe ignoranța moldoveanului, doar omul de rând nu vorbește cum se cântă. Așa și-a câștigat Carla fanii: cântă ceva total diferit, cu versuri româno-rusești insipirate din bazarul Pieței Centrale din Chișinău. Bazar – cu sens de grai în argou, slang, nicidecum târg. În fine, nu am intenția să fac o disecție literară a “poeziei” lui Carla, băiatul mai are mult până la Vieru.

Nu știu de ce, dar toată lumea considera Carla un proiect andergraun. Adică “pățan de-al nostru, din podiezd cu noi”: pățan – amic; podiezd – scară de bloc. Ei bine, nu. Un proiect muzical cu un marketing atât de finuț și eficient nu am văzut de multă vreme în Moldova. Un exemplu, identitatea băiatului a fost transformată într-un mister. Ascundeți ceva într-o mână și o să vedeți câtă lume o să se intereseze de ceea ce țineți la spate. Dar dovada supremă că Carla este foarte comercial ne este oferită de duetul cu Ina. Căci, nu-i așa, muzică mai comercială ca a Inei să tot cauți. Uite că s-a întâlnit cererea cu oferta. Ina are nevoie, probabil, de ceva nou, Carla de o rampă de lansare și în România. Carla, decât să cânte pentru gopnici, un fel de cocalari din spațiul ex-sovietic, mai bine stă în lumina reflectoarelor, evident, ascuns sub un machiaj gros și o glugă mare. Mare avantaj… economic.

Apropo, am mulți prieteni moldoveni care se declară fani Carla. Și nu sunt gopnici, ba dimpotrivă, sunt oameni foarte cultivați, cu o română ireproșabilă. De ce? Mă tot întrebam eu. De ce sunt ahtiați toți amicii ăștia ai mei după Carla? Astăzi știu răspunsul la întrebare. Pur și simplu realitatea în care se învârt ei este una mohorâtă, cenușie, coruptă. Societatea moldovenească nu este una în care să înflorești, să te dezvolți ca personalitate. Fin psiholog, acest Carla a identificat punctul slab al moldovenilor tineri și a apăsat tare acolo. Moldova este o țară a tuturor posibilităților. Numai că toate aceste posibilități aparțin celor care fură, mint sau au tătici și mămici prin guvern. Ce te faci ca să nu înnebunești în acest caz? Ai două soluții, emigrarea sau “pohuismul”, un argou derivat din “pohui” ce înseamnă nepăsare. Așadar, faceți cunoștință cu generația P.O.H.U.I. din Moldova. Generația care nu se implică, generația sictirită, generația care nu votează, generația care nu protestează în fața Parlamentului decât atunci când se ivește posibilitatea unei bătăi cu polițiștii și o devastare ca la carte a instituțiilor statului. Doar toată lumea are nevoie de un televizor, până și un “pohuist”.

ps: Dacă ați observat niște cacofonii, vă rog, lăsați-le acolo. Sunt plasate strategic. Înseamnă și ele ceva.

Hepi biozdăi tu mi!

Ieri am adăugat un trandafir la buchetul vieții. Cum se zice, am mai rupt o filă din calendar. Altfel spus, am îmbătrânit cu un an. Câți am astăzi? 29. Sincer, mă cam sperie gândul că în 2014  schimb prefixul. Dar, fiind optimist de fel, vreau să văd numai avantajele vârstei pe care o port: îmi zice lumea că am devenit mai bărbat, îmi spun unii că sunt mai cumpătat, alții susțin că firele cărunte au farmecul lor, mulți că bătrânețea este plină de virtuți. Stop, stop. Vă grăbiți, oameni buni. Eu sunt tânăr. Deocamdată am 29. Până la 30, hehehe, mai e un an, iar până la 50, ohoho, tocmai 20. Cât de 60 de ani… Nici nu mă văd la o asemenea vârstă.

De regulă, când începi să aduni anii privești în urmă: să vezi dacă nu cumva ai trăit degeaba. Am privit. Ei bine, nu cred că am făcut doar umbră pământului. Am o listă scurtă de mici/mari realizări. Jurnalist, cum mă visam când eram elev: Bifat. Cu mașină, cum mă visam când eram liceean: Bifat. Cu soție sexy și devreme acasă, cum visam când eram student: Bifat. Cu un copil frumos, sănătos și dând afară de atâta energie pozitivă, cum speram când m-am căsătorit: Esteeee! Din păcate, am și lucruri pe care nu le-am reușit încă. Nu am învățat să cânt la chitară… Dar, după cum am zis, până la 30 mai am un an.

Să revin la ziua de ier. Ziua de ieri a fost PER-FEC-TĂ! M-a trezit zvârluga mică, Natalia. M-a pupat mult, mult, până m-am trezit. E și imposibil să dormi când se pune pe pupat. Îi ies dințișorii, iar din cauza asta are salivă câte un litru de fiecare pupic. Apoi ne-am jucat. Am mâncat. Am dansat. A obosit. A adormit. S-a trezit flămândă ca Flămânzilă. A mâncat cu poftă și mult, cam cât consuma Moskvich-ul tatălui meu la suta de kilometri. Apoi am scos femeile vieții mele în parc. În București a fost soare și o vreme frumoasă de primăvară. Natura le-a arătat fak iu meteorologilor care îmi posomorâseră ziua de naștere cu un cod galben de ploi. Cum vremea a fost bună, am luat aparatul foto. În parc, pe bancă, Natalia a descoperit că îi era încă foame. Cu toată rușinea de fetiță mare, s-a pus pe pompat direct de la sursă, alias sân. Peste vreo 10 minute, fericită, a apreciat că i s-a umplut rezervorașul. Așa că am putut începe ședința de șuting, amânată din cauza problemelor de sațietate a vedetei cu ochi albaștri, păr blond, fălcuțe rotunjoare și zâmbet strălucitor, chit că nu are dințișori. Țac, țac, țac, tronsea aparatul de fotografiat instantaneele unul după altul. Muncă grea, nene, muncă de miner. Drept urmare, moș Ene ne-a răpit subit starul – cam pe la a 30-a poză. Totuși, după o oră, Natalia noastră s-a trezit mai proaspătă și mai rumenă decât era dis-de-dimineață. Le-a zâmbit tuturor trecătorilor: așa a strâns o sumedenie de admiratori și admiratoare. A urmărit cu uimire fără margini o rață care decola de pe luciul lacului. A ținut să fie întoarsă spre sensul de mers, căci trebuie să ne sugereze pe unde s-o luăm în caz că rătăceam drumul spre casă. Acasă am ajuns înfometați și guralivi. “Ta-ta-ta! Ma-ma-ma!”, cam asta a avut de zis domnișoara Natalia despre momentele minunate din parc.

Astăzi nu am avut musafiri. Astăzi nu am chefuit ca în anii frumoși de studenție, când eram într-o super gașcă și dădeam petreceri maraton de câteva zile. Mai mult, de vreme ce mi-am ascuns data nașterii de pe Feisbuc – nu aveam chef să primesc o mie de felicitări, să mi se umple și mailul doar pentru că rețeaua îi atenționează pe prietenii mei virtuali că sunt născut într-o zi de 10 martie – nici aici nu am avut mare deranj. Cei care și-au amintit de mine, bine, cei care m-au uitat, nu-i bai. I se poate întâmpla oricui. Eu am sărbătorit cu familia mea mică, frumoasă, tânără și fericită. A fost prima mea zi de naștere în trei: eu, EA și EA micuță. În universul meu, în familia mea nu pică guverne, nu există corupție, este liniște, pace și prosperitate. Aici sunt chiar fericit. Când am descărcat pozele de azi în calculator am descoperit un gând care m-a șocat cumva prin adevărul lui cinic: ziua de 10 martie 2013, pe care am petrecut-o cu familia, o să o tin minte ca pe una sfântă. O să fie ca o icoană. Iar când o să ajung la capătul vieții, bătrân și zbârcit o să mi-o amintesc pe fi-mea bebeluș, pe nevastă-mea frumoasă și o să realizez că asta a contat cu adevărat în viața mea. Că pentru asta am trăit. Nu pentru carieră, bloguri, jurnalism și bani! Hepi biozdăi tu mi!

Moldova medievală din afara Chişinăului

Moldova, în accepţiunea unora, se termină în momentul în care ai părăsit Chişinăul. Pentru alţii Moldova este până în comunele din jurul capitalei: Grătieşti, Stăuceni, dar nu mai departe Cricova sau Vadul lui Vodă. Ce depăşeşte această graniţă nu mai e Moldova. E altceva. E o ţară a nimănui, un tărâm despre care nimeni nu vrea să ştie nimic. Dar harta nu a fost anulată, dragi bloggeri, jurnalişti, politicieni, funcţionari, preşedinte, premier. Moldova înseamnă ceva mai mult decât o amărâtă de capitală. Citeam naivităţile unei prezentatoare de emisiuni politice de la o televiziune din Chişinău, să nu-i pomenim numele, care descoperise cu surprindere că oamenii de la sate, unde fusese recent, erau la curent cu ce se întâmplă în Chişinău. Nu-i aşa că este o adevărată descoperire să realizezi că Moldova nu se rezumă la Chişinău, stimabilă prezentatoriţă?

Oricât de mult ne oripilează mizeria în care se cufundă aşa-numitul oraş Chişinău, oricât de tare ne arătăm sictiriţi de “rutierele” jegoase, trebuie să ştiţi, dragilor, că mizeria, jegul din provincie este de o mie de ori mai mare. Culmea, acest sătuc, Chişinăul, pare o adevărată oază de curăţenie, cultură şi civilizaţie pe lângă evul mediu din afara lui. Poate de aceea unii preferă să nu ştie decât Chişinăul şi împrejurimile lui. Preferă să îşi bage capul ca struţul… în mizeria mai puţin mizeră a capitalei, iar de provincie nu vor să audă. Săptămâna aceasta, însă, provincia s-a făcut auzită. A uimit o Moldovă întreagă, a se înţelege Chişinăul întreg, cu un jeg uman greu de acceptat de un om normal. Două fete, două monstruozităţi fără inimă, au bătut cu bestialitate o a treia fată până aceasta a leşinat. Imaginile suprinse de un amator prost crescut şi nenorocit – nu înţeleg cum poţi filma aşa ceva şi să nu intervii la timp – m-au cutremurat. Mi-am dat seama că acel video reprezintă imaginea Moldovei din afara Chişinăului. Multă violenţă, multe beţii şi multă nepăsare.

Statul de drept Moldova se opreşte undeva până în Ghidighici, Cricova, Măgdăceşti. Dacă treci de această barieră invizibilă intri într-o junglă şi eşti pe propria răspundere. O să dau exemplul satului meu, în care am crescut, dar care mă întristează tot mai mult. Acum un an, nişte oameni dragi mie au fost luaţi la bătaie de nişte derbedei. Se întâmpla noaptea, derbedeii erau mulţi, foarte mulţi. I-au umplut de sânge. I-au lovit cu picioarele în cap. Le-au rupt coaste. Nu s-au sfiit să dea şi în femei. Nu-mi ajung cuvintele să vă exprim ura care m-a cuprins când am aflat de nenorocire. Cel mai mult mi-am urât însă ţara. Ce ţară creşte astfel de oameni? Ce ţară educă cetăţenii doar până la nivelul de martori pasivi, care privesc o bătaie ca pe o distracţie şi, fie nu intervin, fie imortalizează totul pe telefonul mobil? Mi s-a povestit că unii de pe margine s-au implicat totuşi în “masacrul” din satul meu, dar nu pentru a aplana conflictul, ci pentru a-şi testa loviturile de picior în cei care stăteau fără cunoştinţă la pământ. Ce popor suntem dacă recurgem la astfel de violenţe mai dihai ca nişte animale sălbatice? Cum să consideri om pe cineva care nu are pic de remuşcare după asemenea fapte?

Derbedeii despre care vă vorbesc au scăpat basma curată. La un an de la incident sunt liberi să bată şi să omoare pe cine vor. La fel se va întâmpla şi cu hienele, fetele acelea fără suflet, care au lovit-o pe sărmana victimă cu capul de prispă. Eu mă cutremur în faţa unor astfel de atrocităţi. Evident, vina aparţine întregii societăţi. Evident, politicienii sunt mai preocupaţi de locul sub soarele puterii decât de soarta votanţilor proşti şi practic analfabeţi din afara Chişinăului. Nu l-am auzit pe ministrul educaţiei, pe cel al internelor să comenteze, să ne spună cum văd ei rezolvarea unor astfel de probleme pe viitor. Primul ministru nu a ciripit nimic despre cum va face şi va drege ca să pună capăt violenţelor din afara Chişinăului. Nici preşedintele nu a ieşit cu o reacţie să liniştească opinia publică oripilată de asemenea imagini. Avem şi un nou ministru al tineretului: nu este cumva chiar în atribuţiunile dânsului să se ocupe de tineret? De ce nu face nimic domnul fost boxer? Ar putea, de pildă, să le caute pe fete şi să le spună că în orice moment se poate găsi cineva mai puternic decât tine, deci, prin violenţă nu rezolvi nimic! Aşadar, o nepăsare totală. Toată Moldova stă şi se uită, se uită şi stă cu mâinile încrucişate. Toţi zic, dacă era fata mea acolo le omoram pe cele două. Ei bine, moldoveanule nepăsător, mâine fata ta chiar va fi acolo. Deci, îmi spune cineva ce facem cu Moldova medievală din afara Chişinăului?