
Tata, eu, Mama
Toată viaţa mea am avut un singur erou. Poate că alţii se visau Supermani, piloţi intergalactici, Zorro. Eu, însă, voiam să fiu ca tata. Dacă l-aţi cunoaşte, poate că mi-aţi da dreptate. Născut în perioada gri a comunismului anilor ’70, venind dintr-o familie numeroasă chiar şi pentru vremurile acelea: 13 copii, făcând armata în taigaua rusească, părea pentru mine nu un om, ci un supraom, un fenomen al naturii. Când eram mic, credeam că voinţa sa aduce nori de ploaie, face pământul să se rotească şi soarele să apară la orizont. Era cel mai puternic om pe care îl cunoşteam. Pe bune. Cu o singură mână ne ridica pe toţi, pe mine şi pe fraţii mei, iar cu cealaltă pe mama şi ne-ar fi putut duce aşa kilometri.