“Eurovision di la Moldova” – un fel de nuntă

Moldova nu va câştiga nici în acest an Eurovisionul. Sunt sigur. Cum sunt sigur de faptul că la Eurovision Moldova 2013 a câştigat cea mai bună piesă înscrisă în concurs şi cea mai bună voce. Aliona Moon este o dulceaţă. Finuţă, coarde vocale extraordinare, prestanţă scenică bună, are tot ce îi trebuie… ca să nu ne facă ţara de râs. Dar cam atât. Nu pot să mă aventurez şi să cred că piesa noastră va putea suci minţile milioanelor de europeni, iar aceştia ne vor vota în veselie. Repet, este o piesă frumoasă, cântată de o voce superbă, totuşi trebuie să vii cu ceva extraordinar, nu doar frumos, ca să spargi cercul vicios al voturilor geopolitice şi să faci concurenţă altor voci superbe. În fine. Este important să nu ne facem de râs în Suedia, la fel cum ne-am făcut de rușine la Eurovisionul din Moldova. Căci concursul de la noi a fost un fel de nuntă, ci nu un concurs european. O nuntă cu de toate: scandal, înjurături, bătaie… de joc, bâlbâieli, momente frumoase, dar şi multe momente penibile. Este mare lucru că din tot acel talmeş-balmeş a fost aleasă piesa cea mai bună. Mai bine zis, am ales răul cel mai mic.

Au fost şi lucruri merituoase la Eurovision Moldova. Mi-a plăcut, de exemplu, Cătălin Josan. Este foarte natural cu accentul său moldovenesc. Mi-a plăcut şi prezentatoarea, fata în galben. Nu ştiu dacă s-ar fi descurcat fără să aiba foaia sub nas tot timpul, dar nu e rea deloc, trage de nota 8, chiar 9 pentru încurajare! Mai este bun şi faptul că Eurovisionul încă face valuri în Moldova. Încă merge pe mult entuziasm, cu toate că nu se știe cât mai ține combustibilul acesta. În acelaşi timp, există atâtea şi atâtea metehne în Eurovisionul moldovenesc, metehne care, cel puţin pe mine, mă întristează. De pildă, băiatul cu coafură ciudată din aşa-numita cameră albastră sau verde – dracu s-o ia, că nu am văzut nicio culoare pe acolo s-o definească. A fost de o penibilitate aproape jignitoare. Mai tot timpul călca prin străchini cu întrebările şi glumele la care nu aş fi râs nici gâdilit. Îmi pare rău pentru el, dar mai are mult până să poată vorbi liber fără să stârnească mila celor care îl ascultă. Apropo de vorbitul liber. În televiziune există o regulă, orice improvizaţie trebuie pregătită temeinic. A improvizat săracul băiat, până l-a lăsat toată bruma de idei. Chiar dacă am sesizat o anumită chimie între Cătălin şi fata în galben, nici improvizaţiile lor nu păreau pregătite. Tocmai de aceea s-a întâmplat de câteva ori să vorbească unul peste celălalt. În aceste detalii se vede profesionalismul desăvârșit, prieteni.

Referitor la piesele concurenţilor. Cel mai mult m-a amuzat imnul iehoviştilor: “Planeta e un rai”. Zic imnul iehoviştilor pentru că anume acești sectanți consideră că raiul este pe pământ. Și mai e ceva, stimabilă cântăreață, foarte neinspirată coafura gen Ala Pugachova, dar și hainele de zeu nordic! Apropo de haine. Moldovenii sunt talentaţi, nu zic, dar se îmbracă, nu ştiu cum, băbeşte. Aveam impresia că urmăream TRM din anii 1960. Fetele aveau voci bune, dar prezența scenică era numai bună pentru casa de cultură din Anenii Noi. Rochiile cu tăieturi pe la spate și buric nu erau nici sexy, nici extravagante. Erau doar penibile. Eurovision este un show pentru televiziune, pe om trebuie să-l cucerești nu doar prin acutele înalte și sensibile, ci sa-i furi și ochiul. Luați exemplu de la Moon, rochia ei a fost de departe senzația serii.

Acum despre nuntă. Am rămas șocat când am văzut finalul concursului. Au ieșit niște tăntici pe scenă, cu plasele în mâini, să țină câte o cuvântare și le-au “cadonat” mirilor, pardon, câștigătorilor niște daruri. Mai lipsea celebrul “de la mine mai puțin, de la Dumnezeu mai mult”, dar și “amar la nănași!” Oare era chiar atât de important să le vedem pe mămăițele respective, în sacouri cu umeri falși, urându-le toate cele bune învingătorilor? Oare în Suedia, Agroindbank o va trimite pe contabila-șefă să țină un spici și să le ureze ol ză best from Moldova? Am face senzație cu asta. Dar, pentru ca nunta să fie nuntă până la capăt, nu au lipsit nici adresările fără perdea. Tatăl lui Borea Covali i-ar fi trântit la telefon niște cuvinte “frumoase” unui jurat. Trec peste faptul că Borea Covali este apărat de tati, care, supărat pe nereușita odraslei, se răstește la juriu ca în fața cortului… de nuntă. Sunt contrariat că jurații se scuzau pentru notele date. Ce atâta tura-vura? Da, Borea Covali are o voce bună, însă piesa îi este fără sare și piper. De ce naiba să vă scuzați? Ultima picătură a penibilității l-a reprezentat momentul în care domnul Borea Covali nu a știut să îngăimeze în română decât: Aaaaa! Eu nu înțeleg, luminați-mă, vă rog, cum să vrei să ne reprezinți, să te superi că nu ai fost ales, dar să nu poți lega trei cuvinte în limba noastră? Propun următorul lucru: pe viitor concurenții să fie supuși unui test de limbă română.

PS: În emisiunea de după concurs, un rus, cică este producător, a vorbit în rusă, doar în rusă. Urât din partea domniei sale. Să-l apreciem însă pentru că la un moment dat spune: “îmi cer scuze că nu vorbesc româna. Promit, însă, la ediția următoare o voi învăța!” Oare ne-o fi mințit?

Generația P.O.H.U.I.

Carla’s Dreams și “superhitul” ei/lor/lui POHUI – nici nu știu dacă e formație sau doar un cântăreț cu glugă – îi învață zilele acestea pe români celebra înjurătură rusească “pohui”. Și pentru că am fost întrebat foarte des ce înseamnă o să explic și aici, în special pentru cei care nu știu rusa de stradă. “Pohui” se traduce mot a mot: “pe p..lă”. Sensul înjurăturii, prieteni necunoscători ai vulgarităților rusești, este mai livresc: “mi se rupe p..la”. Gata, am stabilit etimologia cuvântului? Mergem mai departe. Deși gusturile nu se discută, vreau să vă spun din capul locului că Carla’s Dreams m-a lăsat rece. Ba mai mult, din anumite considerente îmi displace.

La muzică mă pricep ca tot omul de rând. Sunt sigur, însă, că compozitorul mai are mult până să ajungă la nivelul lui Doga. Ce a compus Carla este o muzicuță care nu te strânge de inimă când o asculți fără versuri. Sunt convins sută la sută, dacă nu avea marketing mult și versuri scandaloase, Carla’s Dreams rămânea pe youtube și nu ne mai invada astăzi din radio până și la București. Unde vreau să ajung? La faptul că este evident, această formație, acest băiat cu glugă are doar texte și… cam atât! Deși, mărturisesc, la texte pare să se priceapă.

Carla ăsta este un băiat deștept. Chiar dacă folosește rusisme la greu, o face corect gramatical. Virgula e virgulă, punctul – punct. Ba mai mult, are niște întorsături de fraze care arată o cunoaștere bună a limbii române. Omul mizează însă pe faptul că cei care-l ascultă nu dau doi bani pe română, mizează pe ignoranța moldoveanului, doar omul de rând nu vorbește cum se cântă. Așa și-a câștigat Carla fanii: cântă ceva total diferit, cu versuri româno-rusești insipirate din bazarul Pieței Centrale din Chișinău. Bazar – cu sens de grai în argou, slang, nicidecum târg. În fine, nu am intenția să fac o disecție literară a “poeziei” lui Carla, băiatul mai are mult până la Vieru.

Nu știu de ce, dar toată lumea considera Carla un proiect andergraun. Adică “pățan de-al nostru, din podiezd cu noi”: pățan – amic; podiezd – scară de bloc. Ei bine, nu. Un proiect muzical cu un marketing atât de finuț și eficient nu am văzut de multă vreme în Moldova. Un exemplu, identitatea băiatului a fost transformată într-un mister. Ascundeți ceva într-o mână și o să vedeți câtă lume o să se intereseze de ceea ce țineți la spate. Dar dovada supremă că Carla este foarte comercial ne este oferită de duetul cu Ina. Căci, nu-i așa, muzică mai comercială ca a Inei să tot cauți. Uite că s-a întâlnit cererea cu oferta. Ina are nevoie, probabil, de ceva nou, Carla de o rampă de lansare și în România. Carla, decât să cânte pentru gopnici, un fel de cocalari din spațiul ex-sovietic, mai bine stă în lumina reflectoarelor, evident, ascuns sub un machiaj gros și o glugă mare. Mare avantaj… economic.

Apropo, am mulți prieteni moldoveni care se declară fani Carla. Și nu sunt gopnici, ba dimpotrivă, sunt oameni foarte cultivați, cu o română ireproșabilă. De ce? Mă tot întrebam eu. De ce sunt ahtiați toți amicii ăștia ai mei după Carla? Astăzi știu răspunsul la întrebare. Pur și simplu realitatea în care se învârt ei este una mohorâtă, cenușie, coruptă. Societatea moldovenească nu este una în care să înflorești, să te dezvolți ca personalitate. Fin psiholog, acest Carla a identificat punctul slab al moldovenilor tineri și a apăsat tare acolo. Moldova este o țară a tuturor posibilităților. Numai că toate aceste posibilități aparțin celor care fură, mint sau au tătici și mămici prin guvern. Ce te faci ca să nu înnebunești în acest caz? Ai două soluții, emigrarea sau “pohuismul”, un argou derivat din “pohui” ce înseamnă nepăsare. Așadar, faceți cunoștință cu generația P.O.H.U.I. din Moldova. Generația care nu se implică, generația sictirită, generația care nu votează, generația care nu protestează în fața Parlamentului decât atunci când se ivește posibilitatea unei bătăi cu polițiștii și o devastare ca la carte a instituțiilor statului. Doar toată lumea are nevoie de un televizor, până și un “pohuist”.

ps: Dacă ați observat niște cacofonii, vă rog, lăsați-le acolo. Sunt plasate strategic. Înseamnă și ele ceva.

Hepi biozdăi tu mi!

Ieri am adăugat un trandafir la buchetul vieții. Cum se zice, am mai rupt o filă din calendar. Altfel spus, am îmbătrânit cu un an. Câți am astăzi? 29. Sincer, mă cam sperie gândul că în 2014  schimb prefixul. Dar, fiind optimist de fel, vreau să văd numai avantajele vârstei pe care o port: îmi zice lumea că am devenit mai bărbat, îmi spun unii că sunt mai cumpătat, alții susțin că firele cărunte au farmecul lor, mulți că bătrânețea este plină de virtuți. Stop, stop. Vă grăbiți, oameni buni. Eu sunt tânăr. Deocamdată am 29. Până la 30, hehehe, mai e un an, iar până la 50, ohoho, tocmai 20. Cât de 60 de ani… Nici nu mă văd la o asemenea vârstă.

De regulă, când începi să aduni anii privești în urmă: să vezi dacă nu cumva ai trăit degeaba. Am privit. Ei bine, nu cred că am făcut doar umbră pământului. Am o listă scurtă de mici/mari realizări. Jurnalist, cum mă visam când eram elev: Bifat. Cu mașină, cum mă visam când eram liceean: Bifat. Cu soție sexy și devreme acasă, cum visam când eram student: Bifat. Cu un copil frumos, sănătos și dând afară de atâta energie pozitivă, cum speram când m-am căsătorit: Esteeee! Din păcate, am și lucruri pe care nu le-am reușit încă. Nu am învățat să cânt la chitară… Dar, după cum am zis, până la 30 mai am un an.

Să revin la ziua de ier. Ziua de ieri a fost PER-FEC-TĂ! M-a trezit zvârluga mică, Natalia. M-a pupat mult, mult, până m-am trezit. E și imposibil să dormi când se pune pe pupat. Îi ies dințișorii, iar din cauza asta are salivă câte un litru de fiecare pupic. Apoi ne-am jucat. Am mâncat. Am dansat. A obosit. A adormit. S-a trezit flămândă ca Flămânzilă. A mâncat cu poftă și mult, cam cât consuma Moskvich-ul tatălui meu la suta de kilometri. Apoi am scos femeile vieții mele în parc. În București a fost soare și o vreme frumoasă de primăvară. Natura le-a arătat fak iu meteorologilor care îmi posomorâseră ziua de naștere cu un cod galben de ploi. Cum vremea a fost bună, am luat aparatul foto. În parc, pe bancă, Natalia a descoperit că îi era încă foame. Cu toată rușinea de fetiță mare, s-a pus pe pompat direct de la sursă, alias sân. Peste vreo 10 minute, fericită, a apreciat că i s-a umplut rezervorașul. Așa că am putut începe ședința de șuting, amânată din cauza problemelor de sațietate a vedetei cu ochi albaștri, păr blond, fălcuțe rotunjoare și zâmbet strălucitor, chit că nu are dințișori. Țac, țac, țac, tronsea aparatul de fotografiat instantaneele unul după altul. Muncă grea, nene, muncă de miner. Drept urmare, moș Ene ne-a răpit subit starul – cam pe la a 30-a poză. Totuși, după o oră, Natalia noastră s-a trezit mai proaspătă și mai rumenă decât era dis-de-dimineață. Le-a zâmbit tuturor trecătorilor: așa a strâns o sumedenie de admiratori și admiratoare. A urmărit cu uimire fără margini o rață care decola de pe luciul lacului. A ținut să fie întoarsă spre sensul de mers, căci trebuie să ne sugereze pe unde s-o luăm în caz că rătăceam drumul spre casă. Acasă am ajuns înfometați și guralivi. “Ta-ta-ta! Ma-ma-ma!”, cam asta a avut de zis domnișoara Natalia despre momentele minunate din parc.

Astăzi nu am avut musafiri. Astăzi nu am chefuit ca în anii frumoși de studenție, când eram într-o super gașcă și dădeam petreceri maraton de câteva zile. Mai mult, de vreme ce mi-am ascuns data nașterii de pe Feisbuc – nu aveam chef să primesc o mie de felicitări, să mi se umple și mailul doar pentru că rețeaua îi atenționează pe prietenii mei virtuali că sunt născut într-o zi de 10 martie – nici aici nu am avut mare deranj. Cei care și-au amintit de mine, bine, cei care m-au uitat, nu-i bai. I se poate întâmpla oricui. Eu am sărbătorit cu familia mea mică, frumoasă, tânără și fericită. A fost prima mea zi de naștere în trei: eu, EA și EA micuță. În universul meu, în familia mea nu pică guverne, nu există corupție, este liniște, pace și prosperitate. Aici sunt chiar fericit. Când am descărcat pozele de azi în calculator am descoperit un gând care m-a șocat cumva prin adevărul lui cinic: ziua de 10 martie 2013, pe care am petrecut-o cu familia, o să o tin minte ca pe una sfântă. O să fie ca o icoană. Iar când o să ajung la capătul vieții, bătrân și zbârcit o să mi-o amintesc pe fi-mea bebeluș, pe nevastă-mea frumoasă și o să realizez că asta a contat cu adevărat în viața mea. Că pentru asta am trăit. Nu pentru carieră, bloguri, jurnalism și bani! Hepi biozdăi tu mi!

Moldova medievală din afara Chişinăului

Moldova, în accepţiunea unora, se termină în momentul în care ai părăsit Chişinăul. Pentru alţii Moldova este până în comunele din jurul capitalei: Grătieşti, Stăuceni, dar nu mai departe Cricova sau Vadul lui Vodă. Ce depăşeşte această graniţă nu mai e Moldova. E altceva. E o ţară a nimănui, un tărâm despre care nimeni nu vrea să ştie nimic. Dar harta nu a fost anulată, dragi bloggeri, jurnalişti, politicieni, funcţionari, preşedinte, premier. Moldova înseamnă ceva mai mult decât o amărâtă de capitală. Citeam naivităţile unei prezentatoare de emisiuni politice de la o televiziune din Chişinău, să nu-i pomenim numele, care descoperise cu surprindere că oamenii de la sate, unde fusese recent, erau la curent cu ce se întâmplă în Chişinău. Nu-i aşa că este o adevărată descoperire să realizezi că Moldova nu se rezumă la Chişinău, stimabilă prezentatoriţă?

Oricât de mult ne oripilează mizeria în care se cufundă aşa-numitul oraş Chişinău, oricât de tare ne arătăm sictiriţi de “rutierele” jegoase, trebuie să ştiţi, dragilor, că mizeria, jegul din provincie este de o mie de ori mai mare. Culmea, acest sătuc, Chişinăul, pare o adevărată oază de curăţenie, cultură şi civilizaţie pe lângă evul mediu din afara lui. Poate de aceea unii preferă să nu ştie decât Chişinăul şi împrejurimile lui. Preferă să îşi bage capul ca struţul… în mizeria mai puţin mizeră a capitalei, iar de provincie nu vor să audă. Săptămâna aceasta, însă, provincia s-a făcut auzită. A uimit o Moldovă întreagă, a se înţelege Chişinăul întreg, cu un jeg uman greu de acceptat de un om normal. Două fete, două monstruozităţi fără inimă, au bătut cu bestialitate o a treia fată până aceasta a leşinat. Imaginile suprinse de un amator prost crescut şi nenorocit – nu înţeleg cum poţi filma aşa ceva şi să nu intervii la timp – m-au cutremurat. Mi-am dat seama că acel video reprezintă imaginea Moldovei din afara Chişinăului. Multă violenţă, multe beţii şi multă nepăsare.

Statul de drept Moldova se opreşte undeva până în Ghidighici, Cricova, Măgdăceşti. Dacă treci de această barieră invizibilă intri într-o junglă şi eşti pe propria răspundere. O să dau exemplul satului meu, în care am crescut, dar care mă întristează tot mai mult. Acum un an, nişte oameni dragi mie au fost luaţi la bătaie de nişte derbedei. Se întâmpla noaptea, derbedeii erau mulţi, foarte mulţi. I-au umplut de sânge. I-au lovit cu picioarele în cap. Le-au rupt coaste. Nu s-au sfiit să dea şi în femei. Nu-mi ajung cuvintele să vă exprim ura care m-a cuprins când am aflat de nenorocire. Cel mai mult mi-am urât însă ţara. Ce ţară creşte astfel de oameni? Ce ţară educă cetăţenii doar până la nivelul de martori pasivi, care privesc o bătaie ca pe o distracţie şi, fie nu intervin, fie imortalizează totul pe telefonul mobil? Mi s-a povestit că unii de pe margine s-au implicat totuşi în “masacrul” din satul meu, dar nu pentru a aplana conflictul, ci pentru a-şi testa loviturile de picior în cei care stăteau fără cunoştinţă la pământ. Ce popor suntem dacă recurgem la astfel de violenţe mai dihai ca nişte animale sălbatice? Cum să consideri om pe cineva care nu are pic de remuşcare după asemenea fapte?

Derbedeii despre care vă vorbesc au scăpat basma curată. La un an de la incident sunt liberi să bată şi să omoare pe cine vor. La fel se va întâmpla şi cu hienele, fetele acelea fără suflet, care au lovit-o pe sărmana victimă cu capul de prispă. Eu mă cutremur în faţa unor astfel de atrocităţi. Evident, vina aparţine întregii societăţi. Evident, politicienii sunt mai preocupaţi de locul sub soarele puterii decât de soarta votanţilor proşti şi practic analfabeţi din afara Chişinăului. Nu l-am auzit pe ministrul educaţiei, pe cel al internelor să comenteze, să ne spună cum văd ei rezolvarea unor astfel de probleme pe viitor. Primul ministru nu a ciripit nimic despre cum va face şi va drege ca să pună capăt violenţelor din afara Chişinăului. Nici preşedintele nu a ieşit cu o reacţie să liniştească opinia publică oripilată de asemenea imagini. Avem şi un nou ministru al tineretului: nu este cumva chiar în atribuţiunile dânsului să se ocupe de tineret? De ce nu face nimic domnul fost boxer? Ar putea, de pildă, să le caute pe fete şi să le spună că în orice moment se poate găsi cineva mai puternic decât tine, deci, prin violenţă nu rezolvi nimic! Aşadar, o nepăsare totală. Toată Moldova stă şi se uită, se uită şi stă cu mâinile încrucişate. Toţi zic, dacă era fata mea acolo le omoram pe cele două. Ei bine, moldoveanule nepăsător, mâine fata ta chiar va fi acolo. Deci, îmi spune cineva ce facem cu Moldova medievală din afara Chişinăului?

Filat a pierdut în lupta cu Plahotniuc şi trebuie să meargă la puşcărie!

Doamne, Dumnezeule, dacă exiști, trăsnește-i, Doamne, pe toți politicienii din Moldova. Dă-le, Doamne, câte un fulger după scăfârlie, că noi nu mai avem ce să le facem. Noi ne-am pierdut încrederea, speranța că se mai poate schimba ceva. Am ascultat cu multă atenție înregistrările discuțiilor dintre mai marii noștri și pentru moment mi s-a făcut negru în fața ochilor. Tu-vă’n gură de troglodiți nenorociți! Niște jegoși ordinari, niște coțcari de doi bani! Cum, Doamne iartă-mă, să fii așa? Cum îți permiți să dai astfel de indicații? Cum să te uiți în ochii alegătorilor și să le mai ceri voturi? Auzi la ei, “mai ușor cu companiile mari”. Păi, nefericiților, cum rămâne cu amărășteanul care are și el o mică afacere? Pe acest nevinovat îl amendați, îl presați până lasă tot, își ia lumea în cap și pleacă din țară. Doaaaamne! Vă urăsc. Pe toți vă urăsc. Ați transformat Moldova într-un teritoriu al hoției statalizate. Ura clocotește în mine, mai ales când mă gândesc la toți tinerii care vor un loc de muncă, tineri deştepţi, cu facultăți, cu ambiție, incoruptibili, iar vagabonzii de la putere își împart funcțiile pe criterii de rudenie. Nenorociților buni de spânzurat, cum să nu ne plece creierii când voi susțineți în funcții surorile unor primari de prin Bălți?

Dar în acest moment lucrurile îmi sunt clare. Filat trebuie să plece! Vocea este a lui, intendenții săi au recunoscut asta oficial. Gata. S-a terminat, nene Filat. În orice țară normală, cu cetățeni care pot gândi, tu îți depuneai deja demisia! Între timp, Parlamentul trebuia să discute o nouă candidatură. În aceeași țară normală, Filat era acum cu cătușe la mâini. Un exemplu, România, deşi este departe de a fi o țară normală, totuși, fostul premier Năstase se răcorește în prezent. La răcorică trebuie să ajungă și Filat. Știți de ce? În primul rând, pentru trafic de influenţă, pentru că și-ar fi permis să se pună de-a curmezişul anchetelor instituțiilor publice. În al doilea rând, pentru că Filat este un politician prost și își merită soarta. Unde s-a pomenit ca un premier să se coboare atât de jos încât să sune, să intervină pentru una, pentru alta. Oare acest om nu ştie că telefoanele mobile pot fi interceptate uşor? Dacă nu știi să fii discret, să păstrezi legalitatea vorbelor și deciziilor tale, ești bun de închisoare. Prostia se plăteşte!

Nu sunt un fan al lui Plahotniuc – de fapt nu sunt un fan al niciunui politician din Moldova – însă, o s-o spun deschis, în războiul Filat-Plahotniuc, ultimul a ieșit câștigător. Plahotniuc a putut demonstra cu subiect și predicat ce înseamnă Filat pentru Moldova. Am ascultat cu mare atenție fișierele audio. Nu cred că sunt o făcătură. Pe de altă parte, PLDM susține că e vorba de un colaj audio şi, mai spun ei, deși vocile sunt ale PLDM-iştilor respectivi, aceştia nu ar fi spus acele orori criminale. Cică s-a scos din context, s-a editat, iar apoi s-a turnat şi în presă. Repet, am ascultat atent, de mai multe ori și cred că nu sunt trucate. Este greu, spre imposibil să pui cap la cap toate cuvintele acelea astfel încât să-ți iasă lucrurile coerent pe care le-am auzit. Dar e o părere personală și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. De fapt, până la urmă, PLDM poate demonstra tuturor că este o făcătură. Este atât de simplu. Aceste convorbiri există. Ele au fost stocate pe un server: la Orange, la Moldcell, la procuratură, la poliţie, la CNA. Tot ce ar trebui să facă, este să ia discuția toată și să ne-o arate în întreaga ei splendoare. Să ne arate originalul, ca să ne convingem că ceea ce ni s-a prezentat iniţial nu a fost decât o mizerie de montaj. Până la proba contrarie, Filat pare să fie corupt, pare să fie cel mai mare rău, un cancer al Moldovei. Să fie extirpat, la pușcărie și atât.

Cum să faci rost de un iPăd pi dijeaba?

Există două căi. Una grea și alta, evident, ușoară. Ambele’s sută la sută pi dijeaba. Nu vă mint. Calea mea a fost grea. Durează mai mult până când te alegi cu un iPăd și trebuie să dai mult din coate, să pui neuronu’ la treabă. Iată pașii. Mai întâi trebuie să vrei să te faci jurnalist. Te duci la facultate. Durează patru ani până îți dai seamă că nu înveți nici dracu la “școala” aia. Dacă ești băiet ce ştie să se orienteze rapid, pui mâna și îți cauți o redacție în care să prinzi meserie cât eşti încă pe băncile universității, ci nu la absolvire. Dacă reușești să te ții de muncă, de carieră, ajungi într-un final să muncești într-o instituție serioasă. Asta după vreo alți 2 ani de la terminarea studiilor. Din fericire, nu te vinză politicienilor, nu devii killer mediatic. Adică nu faci decât muncă de jurnalist sadea. Scrii, editezi, dai în cap cu verbul. Te mai și filmezi în reportajele tale, în caz că ești la televiziune. Într-o bună zi, câteva reportaje ajung la un concurs. Nu-ți faci prea multe iluzii. Ești un jurnalist dintr-o sută de mii, într-o ţară străină. Care sunt șansele ca anume tu să ieşi câștigător? Şi totuşi reuşeşti. Ajungi printre primii 3, de fapt pe locul doi. Într-o zi ești chemat la premiere. Te înfățișezi și ți se pune în mână o diplomă și un iPăd. Așadar, ai de aşteptat cam 10 ani, frațioare.

Calea facilă! Ești jurnalist sau blogger. Nici tu nu știi exact ce. Cert este că jurnalismul este dificil. Chiar trebuie să dai știri, reportaje în fiecare zi? Chiar trebuie să muncești mult? Da. Atunci nu știi dacă este de tine. Refuzi. Preferi să fii liber şi… blogger. Dar aici apare o problemă, una serioasă: cu ce să umpli frigiderul? Răspunsul vine de la sine, eşti blogger de cur’te, dar susţii în continuare că eşti unul independent. În fine. Când ai nevoie de ceva, ceri. Totul depinde de caprizurile șăfului din acel moment. Vrei tare mult o tabletă? Dar nu una simplă. Doreşti un iPăd. Deci ceri! Dorința ţi-e îndeplinită. Recunoşti public că ai luat iPăd-ul, dar nu vezi nicio problemă în asta. Mai mult, te consideri blogger corect, independent, fără cusur. Fiind un lup moralist, asta îţi permite să-i arăţi cu dejtul pe alţii. Şi te exprimi în termeni duri, doar eşti curat şi crezi că îţi permiţi. Toată şmecheria cu cerutul şi primitul îţi poate lua de la un an până la doi. Depinde pe lângă ce şef te guduri.

Voi ce alegeți? Calea grea, pe care dacă mergeți habar nu aveți unde o să fiți peste 10 ani? Calea grea o să-ți roadă coatele de la atâta muncă, neuronii de la mult stres și buricele dejtelor de la scrisul pe calculator. Și, al naibii treabă, nu ești sigur dacă până la urmă te căpătuiești cu iPăd-ul visat. Calea ușoară este cam pentru toată lumea. Oricine poate întinde mâna și cerși! Eu nu vă spun ce să faceți. Nu știu cât de multă voință și chef de muncă aveți. Alegeți voi dacă mergeți la întins mâna sau la muncă. Atât o să vă zic. Ieri, în timpul ceremoniei de înmânare a premiilor “Reporter European 2012” am primit o tabletă. Mai exact, mi s-a pus în mână o diploma și minunata invenție a răposatului Jobs. Tableta este pe masă, lângă calculatorul pe care scriu acest articol. Sunt mulțumit. Sunt sigur că nu ai voie să iei un iPăd de la un politician, dacă vrei să scrii liber, fără constrâgenri. Dacă te mai și lauzi cu asta, după mine, ești pierdut. Am spus toate cele de mai sus pentru că, din punctul meu de vedere, un blogger, care ajunge să fie citit, este cumva un reper. Chiar dacă nu credeţi în asta, el influenţează masele. De ce să inoculeze ideea că a cerşi este ok, cool şi nu reprezintă deloc o decădere morală? E profund greşit!

PS: Ca să câştigi un iPăd pi dijeaba, poţi fi şi blogger. Aşa că, la muncă!

Interviu pentru everydayjournalism.com

Cum arată începutul tău în media?

La început, în naivitatea mea, credeam că facultatea de jurnalism te face jurnalist. Din primul an de universitate am realizat însă că o diplomă te poate ajuta puţin de tot și nu îţi bagă meserie în cap. Așa că am început să caut o redacție unde să-mi pot ascuți penița. Din fericire am ajuns la Basa Press, o agenție de știri din Chișinău extrem de bună la acele vremuri. Practic, așa a început totul pentru mine. Ţin minte că mergeam la conferinţe, la evenimente şi nu aveam decât un pix şi un carnet. Nici vorbă de reportofon. Cum scriam pe teme economice, trebuia să fiu foarte atent la cifre, să le notez cu acurateţe de chirurg. Experienţa de agenţie îmi este de mare folos şi astăzi: mi-am păstrat abilitatea de a nota tot ce este cel mai important într-un carneţel ca să nu mai fiu nevoit să ascult ore întregi de înregistrări în redacţie.

Ce îți aduci aminte din anii de studenție?

Anii de studenţie au fost frumoşi şi cu de toate. Am avut colegi interesanţi, profesori excepţionali. Marele merit al conducerii facultăţii din care am ieşit cu diplomă de jurnalist a fost că ne-a adus nouă, studenţilor, ziarişti cunoscuţi, somităţi în domeniu. Aceşti oameni ne împărtăşeau din experienţa lor bogată şi… ne transmiteau virusul jurnalismului. Este adevărat, nu toţi colegii mei s-au îmbolnăvit, dar pe mine m-a prins. Ca să înţelegeţi cât de mult, o să vă spun porecla pe care o aveam atunci: chiar şi unii colegi de facultate îmi spuneau „jurnalistul”. Nu aveam nimic altceva în minte decât jurnalism, nu mă vedeam făcând nimic altceva.

Ai început cu presa scrisă, ai cochetat cu radioul, acum ești la TV. Ți-ai atins scopul profesional? Sau îți dorești mai Vitalie Cojocarimult?

De multe ori mi s-a râs în faţă când recunoşteam sfios că vreau să fac jurnalism de televiziune. Eram luat peste picior, pentru că, spuneau colegii mei, toată lumea vrea în televiziune, să se facă vedetă, așa că nu am nicio şansă. Zeflemeaua lor m-a ajutat. Am realizat că nu sunt bine pregătit şi că trebuie să încerc prin paşi mici să ajung la ţel. Mai întâi am învăţat meserie pură, gazetărie de bază într-o agenţie de presă. Am stat aproape un an la Basa Press. Apoi, am avut o relaţie de amiciţie, dar nu prea importantă, cu radioul. Mai târziu, câteva articole mi s-au publicat în Ziarul de Gardă, o publicație de jurnalism de investigație din Moldova. Mi-am urmat însă visul şi m-am angajat într-o televiziune micuţă de la Chișinău. Se numea Euronova. Am vrut să înţeleg ce înseamnă viaţa de reporter de televiziune. Într-un final, după mai multe CV-uri trimise, după mai multe interviuri, am reuşit să mă angajez la ProTv Chişinău. Abia aici am simţit cu adevărat cum e sa fii jurnalist de televiziune, ce înseamnă să faci reportaje cu ecou şi efect. A fost o şcoală cum rar găseşti în Moldova. Sunt în continuare la ProTv, numai că în Bucureşti. Evident, îmi doresc mai multe de la această meserie, să fiu mai bun, să fac reportaje deosebite, să cresc. Deci, mă văd exclusiv în televiziune! Asta ştiu să fac, doar asta îmi doresc.

Care e diferența dintre Pro TV Chișinău și Pro TV București din perspectiva experienței tale?

Care este diferenţa dintre Moldova şi România, o să vă întreb la rândul meu? Multe se rezumă la proporţii – totul aici, în Bucureşti, este mai mare, mai impozant. În rest, Pro Tv e Pro Tv de oriunde ar emite. Aceleaşi standarde, aceeaşi calitate, aceeaşi abordare. Ar fi totuşi o deosebire: ritmul ameţitor la care eşti expus şi la care trebuie să lucrezi în Bucureşti. Probabil că oraşul ţi-l impune. Dacă cineva care nu ştie cum funcţionează o televiziune ar fi paraşutat în redacţia ştirilor Pro Tv cu 5 minute înainte de începerea stirilor, nu ar pricepe nimic din ce se întâmplă. Este greu de priceput cum funcţionează lucrurile: toată lumea vorbeşte în gura mare cu toată lumea şi totuşi oamenii se înţeleg, iar treaba merge strună.

Cum ai reușit să lucrezi la Pro Tv București? Îți aminteși primul tău material? Despre ce era?

Visam să muncesc în redacţia Ştirilor ProTv Bucureşti. Era tot ce îşi putea dori puştiul Vitalie Cojocari, reporter de aproape un an la ProTv Chişinău. Iarăşi mi se spunea însă că nu am nicio şansă, s-o las baltă cu visurile şi să mă trezesc. Acum le mulţumesc celor care nu au avut încredere în mine, căci m-au motivat. Evident şi la Bucureşti am trecut printr-o perioadă de probă. Aveam însă experienţa ProTv Chişinău, aşa că mi-a fost mai uşor. Dar problema nu a fost de adaptare în redacţie, ci în ţara în care mă mutasem, dar mai ales în oraşul enorm pe care nu-l ştiam deloc. Asta a fost adevărata provocare. Bucuria mea foarte mare este că am reuşit să trec peste multe bariere, iar astăzi trăiesc un vis împlinit. Cât despre primul material, cred că a fost despre schimbările în calcularea facturilor la încălzire.

Cum arată pentru o zi viața unui reporter la ProTv București? Care e programul său?

De regulă ajung pe la 9.00 la muncă. Plec la filmare pe la 10. Revin în redacţie, scriu textul reportajului. Apoi urmează editarea video. Într-un final materialul filmat va apărea pe post. Simplu? Nu, este o muncă uriaşă. Apropo, un începător o să creadă că cel mai complicat lucru în jurnalismul de televiziune este să concepi reportajul. Greşit, cel mai greu este să-l găseşti. Căci dacă ai talent şi ambiţie o să înveţi meserie. Flerul, însă, nu se poate învăţa.

Ai și un blog personal (cojocari.ro). Ce ne poți spune despre conținutul lui? Când l-ai început și cu ce scop?

Am deja 5 ani de blogging. Am început să scriu pe cojocari.ro când am realizat că nu prea mă interesează ce se întâmplă în Moldova. Doar cu ajutorul blogului mă puteam disciplina să urmăresc situaţia economică, dar şi social-politică de peste Prut. Aşa se face că blogul meu este ca o legătură cu ţara în care m-am născut şi de care, evident, mi-e dor.

Ce te deranjează cel mai mult în presa din România?

Mă deranjază lipsa de profesionalism. Până şi un reportaj de tip tabloid poţi să-l faci cu profesionalism. Mă deranjează când se minte!

Ce părere ai despre televiziunile de peste Prut?

Din păcate, deşi s-a investit masiv în televiziunile din Chişinău în ultima vreme, ele nu sunt tratate ca nişte afaceri şi sunt la cheremul unor politicieni, iar asta e o problemă. În rest, ProTv Chişinău rămâne în continuare de referinţă atunci când vorbim de ştiri.

Vei face doar știri? Te-ai gândit să faci entertainment? Ai avut vreo ofertă?

Orice jurnalist bun are oferte. Dar eu nu vreau să mă implic în divertisment. Îmi place enorm ce fac acum şi nu aş vrea să renunţ.

Te vezi vreodata revenind la Pro Tv Chișinău?

Niciodată nu spun niciodată.

Care e omul de televiziune pe care îl apreciezi?

Este mai complicat să vă dau un răspuns: începând cu Richard Quest, trecând pe la George Buhnici, mergând pe la Leonid Parfenov… sunt tare mulţi. Încerc să fur meserie de la fiecare.

Care ar fi defectul tău cel mai supărător pentru cei din jur?

Habar nu am. Sper să nu fie unul peste care să nu pot trece, în caz că-l observ şi eu.

Cât muncești asupra unui reportaj?

De regulă, se munceşte o zi, dacă este o ştire care “arde” atunci, dar se poate munci şi mai multe zile. Depinde de subiect. Acum am în pregătire mai multe reportaje, unele îşi aşteaptă rândul… uneori chiar şi câte o săptămână. Este bine să ai în tolba ta reportaje în pregătire, căci ştirile sunt ca un balaur flămând ce trebuie hrănit în permanenţă.

A fost vreun moment când ți-ai zis că renunți la TV?

Da, există astfel de momente. Are legătură în primul rând cu stresul inerent unei astfel de munci. Aş fi ipocrit să spun că nu am vrut să plec, să renunţ. Din fericire, vine destul de repede şi răsplata, care anulează tot stresul: îţi vezi munca la televizor. Apoi vezi oameni buni şi năpăstuiţi pe care i-ai ajutat, vezi oameni răi care au fost daţi în vileag şi ştii că nu munceşti degeaba. De fapt, asta este răsplata supremă.

De la cine ai primit cele mai multe critici care te-au ajutat unde ești acum?

Critici trebuie să primeşti în fiecare zi ca să evoluezi. Autosuficienţa este o cucoană tare şireată şi nu simţi când te fură, te crezi cel mai tare, iar drept rezultat te plafonezi. Accept orice critică şi mă bucur când învăţ câte ceva de la cei care îmi fac observaţii.

Recent ai câștigat un premiu. Despre ce este vorba?

Este vorba despre premiul al II-lea în cadrul concursului „Reporter European” ediţia 2012. La început am fost chiar fericit când am aflat că o ştire de-a mea a fost aleasă de juriu. „Trofeul” mi-a revenit pentru un material despre un şir de autostrăzi care ar trebui să traverseze România, dar din lipsă de fonduri totul rămâne un vis frumos.

Vitalie CojocariCum împarți meseria cu familia? Te critică soția pentru timpul oferit prea mult Pro-ului?

Din fericire pentru mine, soţia este şi ea un reporter de televiziune foarte bun şi înţelege riscurile meseriei. Acum că a apărut pe lume Natalia, fetiţa mea, încerc să-mi fac mai mult timp pentru familie. Sincer să vă spun, familia mea este tot ce am mai important pe lume, centrul universului meu.

Ce faci în timpul liber?

Citesc, blogăresc, fac sport, ies în parc cu Natalia. Din păcate am atât de puţin timp la dispoziţie, încât nu reuşesc să mă plictisesc.

Faci sport? Ce preferi?

Înainte alergam după minge, jucam fotbal. Astăzi prefer să fac mai mult sport de întreţinere, aşa că merg de cel puţin trei ori pe săptămână la sală.

Citești cărți? Care e ultima?

Acum citesc Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. O minunăţie de carte. Din păcate, puţinul timp pe care îl am nu-mi permite să citesc cât mi-aş dori. Am avut o copilărie fericită tocmai datorită cărţilor. Eram un devorator de cărţi. Cred că asta m-a ajutat cel mai mult. Mai mult decât şcoala, liceul, facultatea.

Ai vreun dor? Care este el?

Desigur, mi-e dor de ţară, de părinţi, de fraţi. Din fericire, mi-l potolesc cu ajutorul noilor tehnologii. Vorbesc cu ai mei prin mesageria instant pe internet şi parcă sunt acasă.

Mergi des în RM?

Rar, foarte rar. Merg atunci când am treabă. Altfel, nu prea am motive. Moldova a devenit o ţară din care nu se pleacă, se fuge. Mă întristez amarnic când ajung pe acasă, pe la Chişinău. Este dezolant ce văd, în special toamna, iarna, când verdele frumos al naturii nu poate acoperi drumurile sparte, blocurile cenuşii şi triste, privirile secate ale oamenilor.

Ce mesaj le transmiți celor care vor să devină reporteri de TV?

Să înţeleagă faptul că reporteria este o muncă, nu vedetism. Să priceapă că trebuie să pună osul la treabă dacă vor să se facă reporteri buni. Nimic nu vine de-a gata şi cel mai greu este să te schimbi pe tine, să încerci să te depăşeşti. În plus să nu le pese de cei care îi descurajează, dimpotrivă, ar trebui să-i ajute. Doar ceea ce nu ne doboară ne face mai puternici.

(sursa: www.everydayjournalism.com)

Despre cum am vorbit cu domnul Bălan, Mihai Bălan, directorul SIS

Ceea ce o să vă povestesc mai jos este real, nu e vorba de niciun pamflet sau banc. Aşa că luaţi drept adevărate cuvintele mele şi judecaţi, vorba poetului, “ce e rău şi ce e bine…” În articolul de mai jos îmi exprimam un regret, mai curând un reproş, la adresa directorului SIS, Mihai Bălan. Spuneam: “am să-i reproșez un lucru extrem de grav domnului Mihai Bălan, șefului Serviciilor Secrete din Moldova, soțul Ludmilei Bălan, tatăl Sandei și lui Dan. Cum își permite directorul SIS să folosească mașina dată de stat, plătită din banii contribuabililor pentru a-și aduce soția la nunta fiicei sale? Nu înțeleg. Noi, cetățenii Republicii Moldovioara, îi plătim carburantul, întreținerea mașinii, salariul unui șofer, taxele de drum doar pentru ca dânsul să-și plimbe soția?

La mai puţin de 6 ore după ce am publicat articolul, m-a sunat chiar Mihai Bălan, directorul SIS şi am avut o discuţie… extrem de interesantă şi captivantă chiar. Iniţial mi-a zis că îmi urmăreşte blogul şi că mă citeşte. I-am răspuns în glumă: “domnule director, nu ştiu dacă este să fiu măgulit sau să mă sperii.” A râs, dar am simţit o uşoară încordare în voce. Sau poate mi s-o părut, mai ales că era clar, nu m-a sunat să schimbăm amabilităţi. Apoi m-a informat că vrea să facă din SIS o structură civilizată, occidentală, să nu mai spună lumea KGB când se gândeşte la SIS. “Tocmai de aceea cer de la angajaţii mei, dar şi de la mine corectitudine”, a concluzionat dânsul şi a trecut la subiect. Mi-a confirmat că era maşina sa, cea care a adus-o pe Tanti Ludmila la nuntă: “însă, am plătit pentru închirierea maşinii”. Mi-a explicat că are şi factură, că a cerut să-i fie calculate toate costurile, ale salariului şoferului, carburantului şi tot ce ţine de maşină.

Am zis că mi se pare normal să se plătească pentru maşinile de serviciu dacă sunt folosite în interese proprii de către funcţionari. A fost de acord şi mi-a jurat – bine, nu s-a jurat, a spus simplu – că tot timpul a făcut acest lucru. Înainte de a încheia scurta noastră convorbire l-am felicitat pentru două lucruri, că a decis să fie transparent şi că plăteşte din buzunar atunci când foloseşte maşina de la SIS în interes personal. Ca să fie lucrurile clare, transparente până la capăt, l-am rugat ca discuţia noastră să aibă o finalitate. Să pună la dispoziţia presei de la Chişinău, în special pentru PRO TV Chişinău, factura. Asta ca să facă dovada plăţii. Mi-a promis că aşa va fi. Se pare că s-a ţinut de cuvânt. Colegii mei de la PRO TV Chişinău au vorbit deja cu domnia sa şi vor primi factura.

ps: Probabil că domnul director are un program destul de încărcat, cel puţin aşa ar trebui să fie, în condiţiile în care Moldova are multe, tare multe probleme cu securitatea, totuşi Mihai Bălan a găsit cinci minute ca să stea de vorbă cu un biet jurnalist din Bucureşti. Şi dacă domnul director al SIS a avut curajul, buna cuviinţă să lămurească problema, cei care se ocupă de relaţia cu presa au carenţe la capitolul transparenţă. Căci imediat după ce au fost contactaţi de colegii mei de la Chişinău l-au luat pe NU în braţe. Cică ei “nu vor comenta cazul”. Dar şi-au găsit naşul. Colegii mei i-au întrebat curioşi, cum să nu comenteze, când discuţia cu domnul director pe acest subiect va fi publicată astăzi pe blogul cojocari.ro? Abia după această precizare au găsit şi ceva transparenţă în activitatea lor… În fine. Ştiţi cât costă maşina directorului SIS Moldova, probabil pe o noapte, cu tot cu şofer? Exact 3758 de lei şi 22 de bani! Iată aşa! Acum comentarii…