Măsuram holurile maternității cu multă atenție. Cercetam cu înfrigurare gresia și știam fiecare culoare, pată, crăpătură. Eram ca un leu într-o cușcă și abia așteptam să mă întâlnesc cu cea care urma să-mi definească viața. Despre Natalia, fetița mea este vorba.
Din cauza nerăbdării și a curiozității, cred că intrasem într-un fel de transă. Când s-a strigat prima dată: ”tatăl Nataliei Cojocari”, nu am băgat de seamă. Am tresărit la a doua strigare. Angajata maternității, cu ceva ascuns în niște pânze, o luase deja pe scări în sus.
”Eeeeu, eu sunt”, am țipat, trezindu-i din transele lor pe alți viitor tați. Am sărit câte patru scări, am ajuns lângă asistentă și gâfâind nu i-am zis nimic. Femeia a înțeles cine sunt și mi-a prezentat-o. M-am uitat la Natalia, la fetița mea. Am văzut mogâldeața asta cu ochi de o șchioapă din poza de mai sus. Poza este la câteva zile distanță, că nu cred că am fost suficient de lucid să scot pe loc telefonul.
Apoi au urmat 7 ani. 7 ani fericiți. 7 ani în care Natalia m-a tot purtat prin paradisul ei. Este frumoasă, este deșteaptă, este puternică, este talentată, cântă la pian, mă mângâie când mă doare capul după muncă, joacă tenis cu talent ieșit din comun, a făcut balet, mă face să râd, datorită ei mă bucur cu adevărat de viață și sunt cu adevărat fericit.
După ce am făcut cunoștință cu Natalia, a urmat ceea ce vedeți în pozele de mai jos. Și o să urmeze atâtea și atâtea poze. Pentru că Natalia este minunată, Maia este mama ei frumoasă, iar eu sunt pur și simplu norocos.
Aci este în gura unui beci moldovenesc, cu verișoara sa, Alina.
Aci este fericită, la Disneyland, îmbrățișându-l pe Mickey, personaj de care îi plăcea mult atunci.
