Fusesem la Paris de câteva ori până acum. De fiecare dată pe repede înainte. Concluzia: îmi plăcu Parisul. Și voiam să îl vadă și fetele mele.
Minunea s-a întâmplat acum câteva zile când am putut să mergem în familie la Paris. Nici de data asta nu am stat suficient de mult, atât cât mi-aș fi dorit eu. Dar tot a fost perfect.
Acestea sunt pozele din plimbarea noastră prin Paris, iar după ele veți citi și câteva reguli de bază ale călătoriei.
Măsuram holurile maternității cu multă atenție. Cercetam cu înfrigurare gresia și știam fiecare culoare, pată, crăpătură. Eram ca un leu într-o cușcă și abia așteptam să mă întâlnesc cu cea care urma să-mi definească viața. Despre Natalia, fetița mea este vorba.
Din cauza nerăbdării și a curiozității, cred că intrasem într-un fel de transă. Când s-a strigat prima dată: ”tatăl Nataliei Cojocari”, nu am băgat de seamă. Am tresărit la a doua strigare. Angajata maternității, cu ceva ascuns în niște pânze, o luase deja pe scări în sus.
”Eeeeu, eu sunt”, am țipat, trezindu-i din transele lor pe alți viitor tați. Am sărit câte patru scări, am ajuns lângă asistentă și gâfâind nu i-am zis nimic. Femeia a înțeles cine sunt și mi-a prezentat-o. M-am uitat la Natalia, la fetița mea. Am văzut mogâldeața asta cu ochi de o șchioapă din poza de mai sus. Poza este la câteva zile distanță, că nu cred că am fost suficient de lucid să scot pe loc telefonul.
Apoi au urmat 7 ani. 7 ani fericiți. 7 ani în care Natalia m-a tot purtat prin paradisul ei. Este frumoasă, este deșteaptă, este puternică, este talentată, cântă la pian, mă mângâie când mă doare capul după muncă, joacă tenis cu talent ieșit din comun, a făcut balet, mă face să râd, datorită ei mă bucur cu adevărat de viață și sunt cu adevărat fericit.
După ce am făcut cunoștință cu Natalia, a urmat ceea ce vedeți în pozele de mai jos. Și o să urmeze atâtea și atâtea poze. Pentru că Natalia este minunată, Maia este mama ei frumoasă, iar eu sunt pur și simplu norocos.
Aci este în gura unui beci moldovenesc, cu verișoara sa, Alina.
Aci este fericită, la Disneyland, îmbrățișându-l pe Mickey, personaj de care îi plăcea mult atunci.
I-am citit Nataliei frumoasa carte din copilăria mea – ”Pippi Josețica” și am descoperit că o vede diferit. Adică, diferit față de mine, adultul.
Desigur, țineam minte din copilărie că e o carte extrem amuzantă. Pippi își ținea calul în sufragerie, îi ridiculiza pe niște hoți, dar Nati m-a surprins. Știți care a fost momentul la care a râs cu lacrimi?
În carte se povestea cum Pippi ajunge la școală, iar profesoara o pune să facă tot felul de chestii. Aritmetică, desen. Când îi cere să scrie litera ”i”, Pippi se arată nedumerită că punctul seamănă cu caca de muscă.
Natalia mea se ținea de burtă hohotind. Am râs și eu. Dar nu de ce citeam, ci de râsul ei. Continue reading…
Am 35 de ani. Sunt tată. Sunt soț. Sunt fericit. Cu adevărat fericit.
Nu pot spune că nu am vise și nu aspir la mai multe. Da, banii sunt o problemă. Ca pentru oricine. Mă gândesc cu îngrijorare la ziua de mâine. Ca orice om. Chit că îmi place, jobul este o sursă eternă de stres. Dar toate acestea nu mă încurcă să mă bucur de ce am. De ziua de azi. Continue reading…
Doar cei care nu au ținut o rachetă în mână, care nu și-au dat copilul la un sport sau care nu au făcut în viața lor mai mult de câteva săptămâni legate ceva activitate fizică vor putea comenta cu ușurință rezultatele altora din sport. Pe de o parte unii vorbesc cu emfază, pe de altă parte alții vorbesc cu bătaie de joc despre echipa de tenis a României. Sincer, nu mi se pare în regulă.
Prea ușor, mult prea ușor se pun etichete. Doza de respect față de muncă, față de cei pe care îi urmărim de pe margine este prea mică. Poate că unii au impresia că dacă vor reduce importanța unor sportivi lenea și inactivitatea lor nu va mai fi atât de dureroasă. Dar nu este așa. Nu poți arunca cu noroi în cineva fără să-ți murdărești mâinile. Continue reading…
Când s-a născut Natalia mi-am dorit să facă sport, să crească un om sănătos și frumos. Oamenii sportivi, de regulă, chiar dacă nu fac performanță, arată bine, se simt bine, iar asta le influențează pozitiv lumea interioară.
Dar cum să fac asta? Cum să o conving să adopte acest stil sănătos de viață. La îndemână era metoda clasică și, evident, cea mai ușoară. Dai copilul la niște ore sport și îl pisezi să se țină de treabă.
Doar că poate mirosi a ipocrizie umană. Nu credeți? Copilul poate spune lejer: pe mine mă chinui, mă alergi, mă trimiți să transpir, să am activități sportive intense, iar tu ai 120 de kile pe un picior, ultima dată ai făcut mișcare când a trebuit să alergi de Paște ca să iei ultimul salam rămas pe raft la hypermarket. Continue reading…
Așa au fost orânduite lucrurile ca Natalia să aibă tocmai 2 mătuși. Mare noroc. În calitatea mea de deținător al unui detașament de mătuși pot spune că mai mare fericire pe capul unui copchil nu există. Mătușile sunt făcute să îți îmbunătățească net calitatea vieții. Acesta este jobul lor de bază.
Ideea acestui articol mi-a venit de aici. Continue reading…
Când mă gândesc la mine, cel de acum 25-28 de ani, îmi amintesc că eram un copil destul de timid. 🙂 Dacă mă întâlniți azi și vorbesc cam mult, să nu vă duceți după fentă.
Poate pentru că am auzit de un miliard de ori: ”să fii cuminte, să stai în banca ta, să nu vorbești aiurea, să nu spui prostii, să nu te faci de râs.” Nu condamn pe nimeni, dar așa stăteau lucrurile atunci. Eu eram produsul acelei educații. Cam timid, cam prea la locul său. 🙂
Nu i-am dorit asta Nataliei. Am vrut să nu aibă timiditatea pe care cu greu am învins-o(poate că nu am învins-o). Așa că am învățat-o să vorbească fără frică. Cel puțin am încercat să o convingem să nu-i fie frică de oameni. Să nu-i fie frică de statutul lor. Până acum, se pare, suntem pe drumul bun. 🙂 Bine, să ne înțelegem. Lipsa fricii de a vorbi în public, de a vorbi cu oamenii nu presupune lipsa respectului. Continue reading…