Haterii

”Nu vreau să fac proiectul ăsta pentru că mi-e frică de ce ar putea spune lumea”, fraza asta o aud tot mai des. Oameni în toată firea se tem să se apuce de un proiect nou, se tem să iasă în față, stau și se plafonează pe același loc/job deși au un potențial uriaș. De ce? Simplu, pun mult preț pe gura lumii.

Nu vor să fie ținta haterilor. Ei simt că nu vor putea duce prea mult o stare de disconfort psihologic și preferă să nu facă nimic. Vorba aia, când nu faci nimic, nu ai cum să greșești.

Din proprie experiență pot spune că Facebook-ul a devenit un rai pentru hateri. Sunt mulți și au o plăcere sadică să comenteze urât. Este greu să reziști tentației să le răspunzi așa cum merită, dar e cea mai mare greșeală pe care o poți face. Continue reading…

Funcționarul neospitalier

Când am intrat în biroul său, funcționarul nici nu a catadicsit să-mi răspundă la salut. A continuat să-și vadă de hârtiile de pe masă.

Era un om foarte important, iar eu eram un intrus în lumea sa superioară. Eram cetățeanul care îi tulbura Olimpul. Mă simțeam în plus, îi simțeam valoarea, mă copleșea chiar, dar situația mă amuza în același timp. Mă vedeam personaj din Kafka. Parcă eram tipul ce urma să ajungă la proces ori cetățeanul ce trebuia să treacă de toți funcționarii ăia de la castel.

Să revenim la mine, cel care se muta de pe un picior de pe altul în fața funcționarului. Biroul era cufundat într-o semiumbră, doar eu eram în lumină și extrem de jenat de situație. Nu știam ce să fac. Trecuseră vreo două minute, dar parcă am stat o oră acolo.

Mi-am repetat salutul respectuos. Continue reading…

Bucureștiul – periculos pentru femei?

Cazurile de mai jos sunt, din păcate, sută la sută reale! Mi-au fost povestite de femei care au fost agresate fizic sau verbal în ultima lună în București. Oare orașul devine tot mai periculos? Nu știu ce să zic. Mai întâi le las pe ele să ne povestească.

Mergeam pe o stradă din București, prin cartierul meu. Era în plină zi, dar o zi cu puțină lume pe stradă. Din față venea un tip, să fi avut 25-30 de ani. Priveam în pământ. Nu eram îmbrăcată provocator(de parcă asta ar conta). Mi-am dat seama că vine spre mine și m-am ferit. Dar nu am scăpat. M-a împins între mașini. A încercat să mă îmbrățișeze, iar eu am țipat. Tare, tare. Abia atunci m-a lăsat în pace. A plecat.

Altă poveste nasoală. Continue reading…

Povestea celor doi lei… de la spălătorie

Am decis să spăl CojoCar-ul, dar spălătoria la care mergeam în mod obișnuit era prea aglomerată. Așa e de regulă acolo unde se face treabă bună. Și atunci am mers la alta.

– Bună ziua, interior-exterior, vă rog.
– Da, boss, o facem.

Mă uit în portofel. Am suficienți bani. 25 de lei, așa cum scria pe afiș și, evident, șpaga aferentă. Aveam 7 lei pentru șpagă.

Mă uit, băiatul de la spălătorie se învârte pe lângă mașina mea. Se scarpină după ureche. Fumează o țigare. Pe a doua o pune după ureche și se pune să-mi spele mașina. Sărmanul, avea atâta chef, că m-a moleșit și pe mine.

La exterior a mers cum a mai mers. La interior părea că nu mai termină. Cum să vă zic, un melc s-ar fi descurcat mai bine. Se mișca așa cum se construiesc autostrăzi în țara noastră. Peste un secol, în sfârșit, a terminat. Între timp, mă uitam extrem de mirat că spălătoria era pustie. Deși angajatul a spălat mașina extrem de lent, nu se formase nicio coadă în spatele meu.

Deja mă pusese pe gânduri treaba asta, dar m-a trezit băiatul. Continue reading…

Când îl invoci pe Dumnezeu, nu este suficient să fii civilizat

– Doamne ajută… Mă bucur că vă văd. Dumnezeu e mare…
– Oh, bunul Dumnezeu te-a adus în calea mea, ce mă bucur…

Cele două cupluri se îmbrățișau și îl slăveau pe Domnul în parcarea magazinului. Bărbații erau îmbrăcați în ceva sobru, negru. Ele două erau ceva mai colorate, dar aveau fuste lungi. Acum nu știu dacă țineau de vreo sectă anume sau de ritul majoritar din România. Puțin contează. M-a șocat continuarea. Continue reading…

Cum l-am dezvățat pe angajatul de la Lidl să-mi umble prin lucruri ca să verifice dacă am furat din magazin :)

poză simbol

Am intrat cu rucsacul în spate într-un magazin Lidl. Veneam de la sală și am zis să iau mai multe pentru casă. Intru, mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nu există cărucioare, nici coșuri. Io ce fac acum? Încerc să ies. Ușile se deschid doar dacă vrei să intri. Ce chestie! Mă întorc, mă învârtesc, io cum naiba ies din magazinul ăsta?

”Pe la casele de marcat”, îmi spune amuzat ”badigardul” și îmi arată cu degetul. Aha, bine de știut, am învățat ceva și azi. Merg, deci, la casele de marcat.

”Pardon, pardon, mă scuzați, vă rog să mă lăsați să trec”, le spun celor 7-8 inși cu cărucioare care stau deja la casă. Mai de voie, mai de nevoie se feresc din calea mea. Oameni deștepți. Au știut că în Lidl nu se intră fără căruț. Că trebuie să ți-l iei de afară. Nu ca mine, fraierul, care tre să facă două drumuri. Și mai deranjează pe alții…

”Domnu, domnu, ce aveți în rucsac?”, mă întreabă angajatul de la casă în timp ce scana produsele unui client deranjat de mine.

Io, mirat, mă opresc, mă uit la rucsac, mă uit la el: ”păi, lucruri personale, știți, am uitat coșul, merg să-l iau și să…”

”Domnu, domnu, veniți pe aici să verific ce aveți în rucsac, nu puteți ieși așa”, îmi spune cu dojană în voce angajatul și se oprește din scanat. Continue reading…

Nu-i mai stigmatizați pe părinții cu copii

Am ajuns să o văd și pe asta. Părinții cu copii să fie stigmatizați că vor să nu se închidă școlile și grădinițele. Li se aruncă în față la mișto sau serios că nu au voie să se plângă. Chit că nu au în grija cui lăsa copiii, să înghită și să accepte situația. Că e iarnă.

Și există tone de argumente pentru asta. Hai să le analizăm.

Nu ai voie să te plângi pentru că tu ai făcut copilul, să nu te plângi că e o greutate pentru tine. Auzi, dar de când este scris asta în Constituție? Poate de aia avem o demografie înfloritoare. Că faci copii, ai greutăți, nu ai voie să te plângi și nu primești nici ajutor. Prost e ăla care vrea să se reproducă, nu? Bravo, stat român! Aferim, societate! Nu mai faceți copii că veți fi puși la stâlpul infamiei când vine un viscol, iar voi puneți întrebarea legitimă: dar eu cum merg la muncă dacă nu am cu cine lăsa copilul?

Școala sau grădinița nu sunt instituții în care copilul să fie îngrijit, păzit. Sunt pentru educarea copilului. Bine, bine. Uităm când ne aruncăm cu patos în epitete și înghițim microfonul în prima zi de școală decretând: școala, grădinița – a doua casă, iar educatoarea, profesoara – a doua mamă. Măcar să spunem clar de la început: fraților, totul până la prima ninsoare. Dacă vorbim serios, eu nu înțeleg un lucru. Societatea asta este construită astfel: tu muncești, câștigi bani și îi plătești statului ca, în timp ce faci bani, el să aibă grijă și să-ți educe copilul. Da, să aibă grijă de el cât tu faci niște nenorociți de bani. Altfel s-ar duce naibii toată construcția socială. Ne întoarcem în Evul Mediu și am terminat treaba. Dacă nu există îngrijire la școală, să ni se spună clar și să nu-i mai ducem la școală, facem ”houmsculingul” și am rezolvat problemele. Continue reading…

Dacă eram Elon, l-aș fi trimis în cosmos, la volanul Teslei

Mergeam liniștit cu CojoCar-ul prin Militari. Eram pe Iuliu Maniu. Am văzut-o în retrovizoare cum venea. O Supernova. Modelul de la Dacia. Avea ceva cosmic în ea. Adică o viteză mult prea mare, un vuiet năucitor și părea că se dezmembrează în mers ca un meteorit ce a ajuns în atmosferă.

Io ce să-i fac? Eram în coloană, pe banda întâi, circulam regulamentar.

Și cum venea cometa asta semidezmembrată, face bâști de volan și se pune în fața mea. Io, frână de să claxonez cu nasul. El, bâști de volan pe banda a doua, bruscându-l pe alt șofer.

De regulă, în astfel de situații, zici, ducă-se pe pustii și nu-ți faci mari probleme. Doar că povestea are o continuare. Continue reading…