parlamentul Moldovioarei, Piaţa SRL

Tot am zis că scriu despre asta, despre luptele corp la corp ale deputaţilor din parlamentul Moldovioarei. Băgaţi de seamă, am scris parlament cu “p” mic. Chiar dacă a trecut ceva timp de la scandal, simt încă o greaţă neţărmurită faţă de aceste animale politice. Şi nu o spun ca pe un compliment. Iniţial credeam că mi-e ruşine de ruşinea lor. Mai târziu, însă, am realizat, de unde ruşine la aceşti handicapaţi moral?! Sunt departe de orice morală, respect faţă de valorile umane. Pentru ei nu există nici sentimentul de vinovăţie. Ei sunt putrezi pe interior.

Urmăream cu mult sictir imaginile cu aceşti pitecantropi care se cred oameni. Îi vedeam cum îşi dau brânci şi realizam că Moldovioara este departe, la sute de ani distanţă de civilizaţie. Sunt fericit că am plecat. Nici în România nu este doar lapte şi miere, dar, cel puţin, această ţară aparţine de o structură supranaţională vestică. Dacă pitecantropii de aici încep să arunce cu banane unii în alţii, vine Comisia Europeană şi-i stropeşte cu apă rece, să-i calmeze.

În fine. Mă întrebau unii, ce părere am despre bătăliile din parlamentul Moldovioarei? Repet, parlament cu “p” mic. Le-am zis fără ocolişuri: nişte oligofreni le-au interzis unor dobitoci să intre la şedinţe. Alţi paraziţi au insistat însă şi s-au bătut cu reprezentanţii oligofrenilor. În aceste condiţii, aşa-zişii deputaţi se deosebesc prin ceva de ţăranii din Hânceşti, care vor să vând în nuş’ce piaţă şi se bat cu forţele de ordine ce le interzic accesul? Poate doar prin faptul că ţăranilor din Hânceşti le este foame. Pe când, ţăranii din parlament se bat pentru că nu se mai satură de putere, bani, privilegii. Apropo, se spune că fiecare popor îşi merită conducătorii. Sunt de acord. Moldova îşi merită cu prisosinţă animalele politice de la Chişinău. Huoooo, la piaţa de animale cu voi, stimabili deputaţi!

Aberaţia lui Filat – 65 de euro dacă vrei să intri în ţară cu o maşină cu numere străine

Vlad Filat este duşmanul meu. Din acest moment, decizia domniei sale de a introduce taxa aberantă pentru moldovenii care revin în ţară cu maşina cu numere străine îl transformă într-o persoană mai mult decât antipatică, nesuferită chiar, dar nesuferită nu doar pentru mine, ci şi pentru aproape tot milionul de moldoveni plecaţi. Mutra domniei sale, buhăită şi arogantă, îmi repugnă cu desăvârşire. Sunt absolut sigur că şi acest sentiment poate fi înmulţit cu un milion. Domnule Filat, nu ai dreptul moral, legal, omenesc la urma urmei să arunci încă o taxă în cârca celor care duc ţara în spinare. Remitenţele ţin economia Moldovei pe linia de plutire. Şi totuşi, boii din guvernul Moldovei au decis să rezolve problema maşinilor cu numere străine de pe şoselele patriei inventând o taxă, enormă aş spune eu, pe care s-o plătească cu toţii? Mi se pare o tâmpenie care sfidează până şi bunul simţ.

Repet, ideea domnului Filat, a guvernului de a introduce un fel de vinietă o consider afront personal. Şi eu sunt plecat, şi eu am maşină, şi eu doresc să mă întorc în ţară, la ai mei. Domnul Filat, în miopia sa împărătească, bagă mâna în buzunarul meu, al moldovenilor plecaţi şi scoate 65 de euro. De ce? Doar pentru că ei intră în Moldova cu o maşină cu numere străine? Să vedeţi, stimabile premier, câte sudalme, blesteme şi înjurături o să primiţi înainte de Crăciun, când oamenii or să revină pe la vatră. Dar de câte cuvinte nebisericeşti o să aveţi parte de sfintele sărbători de Paşti?! O să vă umpleţi frigiderul de muuuultă carne. Înţeleg că la aşa-zisul congres al diasporei ne-aţi confirmat că vom plăti vinieta. Vă mulţumesc pentru asigurări! Dar congresul foarte comunist în esenţă al nu ştiu cărei diaspore nu l-a întrebat pe acest curcan îngâmfat aflat în fruntea guvernului: oare cum se face că cei care aduc bani în ţară, sunt şi cei pe care domnia sa se gândeşte să-i mai scurgă de alţii în plus? Un Huooo mare şi congresului docil, şi premierului arogant, şi moldovenilor care vor tăcea şi vor înghiţi afrontul.

În această clipă vă jur că o să merg la vot. Mi se făcuse lehamite de această îndatorare civică din cauza bătăii de joc a guvernanţilor la adresa cetăţenilor simpli, dar chestia cu vinieta m-a făcut să mă răzgândesc. Vreau să votez pentru oricine, chiar şi pentru comunişti, doar să nu mai încarce omul plecat din ţară cu noi şi noi taxe, viniete, biruri. Este strigător la cer, iar nesimţiţii care stau acum în guvern (observaţi, am scris guvern cu literă mică!) nu pot rezolva o problemă decât dacă o aruncă în cârca tuturor. Atenţie, vorbim de cea mai scumpă vinietă din Europa. Că moldoveanul are de unde, nu-i aşa domnule filat(exact, cu literă mică)? Domnilor deputaţi, acum mă adresez vouă, înţeleg că veţi dezbate proiectul vinietei în Parlament. Fiţi barem pentru o clipă alături de oameni, respingeţi oroarea asta filatelistă… Căci domnul filat ne cere bani, dar nu ne dă drumuri. Am citit în statistica publicată pe site-ul Administraţiei de Stat al Drumurilor, cică Moldova pe lângă drumuri de asfalt (găurite, cum altfel?) are şi drumuri, atenţie la ce urmează, are drumuri… de pământ – un total de 595 de km. Incredibil, deci taxele pentru benzină şi motorină, pentru licenţele din domeniul auto au adus în Fondul Rutier, în 2012 – 65 de milioane de euro. Unde se duc aceşti bani, în condiţiile în care ne mândrim cu drumuri de pe vremea lui Ştefan cel Mare? Culmea, când se apucă bravii drumari ai Moldovei să repare un drum, păi durează zeci de ani câţiva km. Un exemplu, drumul maşinilor stricate: Orhei-Rezina. Îi urăsc pentru ceea ce ne fac şi sper ca această lege tâmpită să nu fie votată de către deputaţi. Aştept să vedem ce va fi şi scrâşnesc din dinţi. Mulţumesc, domnule filat, că vă gândiţi la noi, ăştia plecaţii, în special că vă gândiţi la buzunarul nostru.

Frumuseţea – blestemul moldovencelor

Într-un acces de masochism cinefil am pierdut aproape două ore preţioase din viaţa mea şi m-am forţat să urmăresc cică filmul “6 Bullets”, cu Van Damme în rolul principal. De multă vreme nu am văzut o mai mare porcărie cu pretenţii de film. Prost jocul actorilor, prost scenariul, proastă decoraţia, aproape totul este prost la acest film – părerea mea. Trebuie să ai doar doi neuroni obosiţi în cap ca să-ţi placă aşa-zisa producţie cinematografică. Vă recomand cu căldură… să nu vă uitaţi. Desigur, dacă nu sunteţi un fan înrăit al bătrânelului Van Damme şi un nostalgic după filmele din copilărie, când nu conta jocul actorilor, ci cât de tare dădeau cu pumnul! Un singur lucru m-a intrigat totuşi şi de aceea am urmărit “filmul” cap coadă: faptul că este despre prostituţia din Republica Moldova. Fraţilor, dacă fenomenul prostituţiei moldoveneşti a ajuns până la vedetele de la Hollywood, atunci chiar avem o mare, enormă, gigantică problemă. Din păcate, după vizionarea acestui film, în capetele a nu ştiu câte milioane de femei şi în special bărbaţi din toată lumea – Moldova se va asocia cu sexul plătit.

Să ne mai mirăm că apar ca ciupercile după ploaie sondaje dubioase în care instituţii bizare din vest spun că în Moldova, şapte femei din zece ar fi făcut sex pe bani? Citeam recent un articol într-un ziar din România, mai exact în Evenimentul Zilei. Trata problema prostituţiei din Republica Moldova. Articolul e bun, bine documentat, chiar prea bine documentat, aş zice eu. Dacă îl citiţi o să aflaţi cum vin străinii în Moldova pentru prostituate ieftine, cum îţi pot livra proxeneţii moldoveni femei din Chişinău chiar şi în România. Cum au apărut site-uri online pe care primeşti nuş’ce parolă secretă cu care îţi comanzi orice “gen de femeie” râvneşti. Cu alte cuvinte, Moldova a ridicat prostituţia la rang de industrie. Dar să vedeţi cum îşi începe textul Radu Ţuţuianu, reporterul care semnează articolul: “Frumusețea moldovencelor, combinată cu sărăcia extremă, explică dezvoltarea industriei sexului în Republica Moldova.” Ştiţi de câte ori mi s-a spus că moldovencele sunt femei foarte frumoase? Ştiţi de câte ori mi-a fost dat să aud: “aveţi nişte bunăciuni de femei acolo la Chişinău”? Dacă aş primi câte un dolar pentru fiecare astfel de replică acum îmi luam avion privat. Sincer, m-am săturat să aud complimente la adresa moldovencelor, ştiind că în loc de frumuseţe se are în vedere sexul.

Fraţilor, este nedemn pentru un popor să-şi expună şi să-şi exploateze femeile în halul în care o fac moldovenii. Este jignitor pentru mine ca bărbat să aud cum toată lumea laudă frumuseţea moldovencelor, dar o parte dintre această lume se referă la faptul că sexul se obţine relativ ieftin în Moldova. M-am săturat atât de tare, încât îmi vine să strig, băăăăi, noi avem cele mai urâte femei din lume, perverşi nenorociţi ce sunteţi. Sincer, dacă aş fi în vreo funcţie de apărător al ordinii publice şi aş prinde un italian care şi-a cumpărat o moldoveancă pentru câteva zile, i-aş tăia un coi. Să nu uite, dacă se mai arată prin Moldova rămâne şi fără cealaltă bijuterie. Femeilor nu le-aş face nimic. Soarta şi ţara şi-au bătut joc suficient de ele. Căci nu ar trebui să judecăm moldovencele care practică această profesie ruşinoasă. Este infim de mică, aproape inexistentă probabilitatea să o facă din plăcere. Cu siguranţă sărăcia le împinge spre trotuar.

Din păcate, însă, Moldova are parte de femei frumoase, dar de puţin bărbaţi adevăraţi. La o ştire despre nişte prostituate prinse şi amendate de poliţie am citit zeci de comentarii denigratoare din partea unor aşa numiţi bărbaţi. Ruşine. Ruşine bărbaţilor moldoveni, care fie plătesc bani pentru sex, fie trafică femei, fie comentează pe forumuri vorbind aiurea şi judecând superficial o situaţie pe care nu o s-o înţeleagă niciodată. Ruşine organizaţiilor neguvernamentale, care toacă sute de mii de euro pe mese rotunde, conferinţe şi dezbateri sterile în jurul sloganului “Tu nu eşti marfă!”, dar în mare parte totul rămâne la nivelul de discuţie. Ruşine mare, mare statului care nu face mai nimic pentru rezolvarea problemei, iar când aceasta se dezbate în Parlament, graşii de acolo se umflă şi mai mult în untura lor hăhăindu-se ca animalele. Am ajuns să considerăm frumuseţea nu ca pe o binecuvântare, ci ca pe un blestem aruncat pe capul sărmanelor moldovence.

De ce nu am candidat pentru Moldova 1?

Mă întreabă lumea, de ce NU mi-am depus dosarul pentru concursul de director la Moldova 1? Am evitat şi ezitat să răspund pentru că doream să se termine înscrierea: eram tare curios să văd candidaturile. Acum să vă explic motivele mele. În primul rând, să nu mă acuzaţi de egoism, dar actualul meu job este, cel puţin pentru mine, de o sută de ori mai avantajos şi mai prestigios decât să fiu director la Moldova 1. Am infinit mai multe posibilităţi de avansare, de realizare profesională, decât să mă arunc în mizeria numită Moldova 1. Îmi place enorm ceea ce fac, iar asta cred şi sper că se vede la televizor. De când mă ştiu, de când eram mic m-am văzut cu microfonul în mână, intervievând, făcând reportaje de tot felul. Nu am renunţat niciodată la vis, iar acum îl trăiesc. Să renunţ la el? Să renunţ la tot ce am obţinut? Pentru ce?

Chiar aşa, veţi zice, de ce ţi-ai mai depus actele atunci, prima dată? Am spus-o de multe ori şi nu mă deranjează să o repet: cred că am suficientă inteligenţă, experienţă să scot o televiziune din rahat. Dar cel mai important, consider că trebuie să încerci să-ţi ajuţi ţara, să-ţi pui la bătaie cunoştinţele pentru a face ceva pentru locul de unde vii. Mi s-a părut că trebuie să ajut piciorul meu de plai. Nu a fost să fie. Am descoperit că piciorul de plai nu mă vrea. Cel puţin nu mă vor conducătorii, politicienii piciorului de plai. S-au opus vehement, iar acesta este încă un motiv pentru care nu mai vreau să mă implic în mascarada numită “alegerea directorului Moldova1”.

Nu este un secret pentru nimeni că prezenţa mea la primul concurs a încurcat rău iţele unor politicieni. Nu pozez într-un salvator sau erou care a venit să salveze Moldova 1. Departe de mine gândul. Pur şi simplu conştientizez că am reuşit să câştig încrederea a doi dintre membrii juriului. Doi oameni şi-au dat votul pentru mine absolut dezinteresat, într-un moment în care s-a pus presiune enormă pe ei. Sunt conştient că au un merit uriaş prin faptul că s-au opus discuţiilor ce păreau mai curând interogatorii miliţieneşti. De exemplu, li se inocula ideea că dacă nu se votează omul bun, adică oponentul meu, Plahotniuc va pune mâna pe Moldova 1. Mda. Mare meşteşug de tâmpit oamenii. Nu am avut nicio putere politică în spate. Am venit doar eu, cu proiectul meu, cu experienţa mea şi atât… Dar pentru Moldova nu este suficient.

Aşadar, cum cei doi membri ai juriului nu au putut fi persuadaţi(a se înţelege manipulaţi) să voteze “cum trebuie” lucrurile au rămas în aer, eu am revenit la Bucureşti cu un mare gol în suflet, iar ei au rămas la Chişinău să conceapă o nouă strategie de alegere a noului director. Ştiţi ce au făcut? Ceva ce reprezintă pentru mine culmea comunismului, ceva ce nici mintea perversă a lui Voronin nu ar gândi. Au băgat condiţii în plus, evident cu dedicaţie, toţi concurenţii să aibă experienţă de manager. Aşa da! Bravo. Acum ar avea o acoperire beton să comenteze: “nu l-am putut vota pe acest domn pentru că nu se încadrează criteriilor!” Dar ştiţi ce o să vă spun? Munca mea de aici este chiar mai solicitantă, mai dură decât ceea ce face un director la Moldova 1. Am văzut şi ştiu exact cu ce se ocupă, mai curând, cu ce nu se ocupă managerii de pe acolo. Comunismul a fost de mult înlocuit de un miserupism, de o bătaie totală de joc. E groaznic.

Ştiu că erau pregătiţi de posibila mea candidatură. Ştiu că au pregătit alţi oameni de-ai casei, tocmai în ideea de a face opinia publică să creadă că au ales persoana potrivită. Ştiu că nu sunt dorit. Ştiu că ar face orice numai să nu lase un om necontrolat politic într-o funcţie mult prea importantă pentru ei. Nu ştiu dacă voi ştiţi asta, dar eu am trăit-o pe propria mea piele. Mulţumesc partidului, acelui partid, pentru faptul că a fost suficient de îndârjit încât să-mi dau seama că nu am de ce să depun dosarul. Ar fi fost o şaradă, o butaforie, cu nişte oameni puşi să voteze cum trebuie şi alţi oameni care, deşi votează cum cred ei că e mai bine, vor fi presaţi să meargă în direcţia potrivită. Eu nu vreau să le justific jocurile. Îmi văd de viaţa şi cariera mea în continuare. Poate într-o altă vreme ţara chiar va avea nevoie de experienţa mea.

Recent, Portugalia a anunţat că vrea să privatizeze televiziunea de stat. Nu de alta, dar era mare mâncătoare de bani. Şi Marea Britanie are probleme cu BBC-ul. Aceasta televiziune profund birocratica, bugetofagă ajunsese la nişte costuri uriaşe. Citeam că la anumite evenimente publice mergeau şi câte 3, 4 echipe de jurnalişti, făceau materiale pe care nu le publicau pentru că… nu erau de interes. Nu mai zic de TVR, un colos care papă milioane şi nu produce mai nimic. Dar asta se întâmplă în televiziunile de stat. De ce Moldova 1 ar fi o excepţie? Televiziunea de stat sau publică este prin definiţie bugetofagă. Ţara trebuie să-şi asume nişte cheltuieli dacă vrea un program nealterat de goana după rating. Este simplu. Problema majora a televiziunii Moldova 1 este alta: că este ţinută în frâie de politicienii moldoveni doar pentru a manipula opinia publică. AIE nu se deosebeşte cu nimic de PCRM. Noua guvernare vrea ce a vrut fosta: să dea bine pe sticlă în faţa prostimii ţiitoare de ştampilă “votat” în mână.

Despre scandalul Natei Albot

Toată lumea a auzit de scandalul plecării prezentatorului emisiunii matinale de la Jurnal TV? Întreb pentru că nu am chef să repet istorioara, mai ales că este complicat să redai toate detaliile: am aflat mult prea multe lucruri care, de altfel, nu se spun până şi în cazul unor astfel de despărţiri scandaloase. Bloggeri, făisbukişti, chiar şi simpli comentatori s-au implicat pătimaş în cearta jurnaltevecească şi se întreabă: cine este vinovat? O să spun şi eu câteva cuvinte, dar nu pentru că am careva sentimente faţă de Jurnal TV, pur şi simplu consider că ştiu oleacă de televiziune. Din punctul meu de vedere Nata Albot este vinovată. Vinovată pentru că… nu l-a demis mai demult pe acest prezentator. Am citit pe blogul ei un lung pomelnic plin cu păcate de-ale prezentatorului. Oau! Pe la jumătatea listei m-am întrebat, Nata Albot este masochistă sau doar bună la inimă? Este incredibil câte îşi permite cineva şi câte i se trec cu vederea.

Ştiu, piaţa mediatică din Republica Moldova a suferit şi suferă încă o penurie de jurnalişti buni, de prezentatori mai acătării. După explozia de televiziuni, multe redacţii s-au trezit că nu mai au pe cine angaja. Alte redacţii nou înfiinţate au început să “fure” oameni, momindu-i cu salarii “gigantice” pentru nivelul Chişinăului. Aşa că, pe undeva înţeleg reţinerea în a concedia angajaţi chiar şi pentru trăsnăile enunţate de Nata. Dar până şi în aceste condiţii este greşit să ţii un om cu o grenadă în suflet, chiar dacă respectivul este important pentru redacţie. Orice televiziune este o muncă de echipă. Deci e suficient să apară un coleg mai mereu nemulţumit, care nu pune osul la treabă, care bagă strâmbe şi s-a dus dracului toată munca şi, evident, echipa. De aceea spuneam, dacă este adevărat tot ce a scri în articolul de pe blog, Nata a greşit că nu i-a făcut vânt omului mai devreme. Priviţi în ce s-a transformat demisia sa întârziată. Acum afectează imaginea întregii televiziuni.

După câte aţi observat, am evitat să spun numele prezentatorului – pur şi simplu habar nu am cine este şi nu am chef să dau un google. La nunţi în Moldova nu am prea fost, Jurnal TV nu este printre canalele de televiziune la care să mă uit barem o dată pe lună, darămite zilnic. Aşa că mi-e puţin cunoscută activitatea “profesională” a tipului. Din ceea ce am văzut – mânat de sfânta curiozitate – pe youtube, pot spune că îi lipsesc multe: vocabularul, accentul, chiar şi dicţia. Dar nu băgaţi în seamă o părere făcută doar din vizionarea a câteva clipuri pe net. Pe de altă parte, ştiu cine este Nata Albot. O femeie frumoasă, inteligentă, o prezentatoare cu mult şarm şi un om de televiziune cu multe idei. Am zis, nu sunt fan Jurnal TV, dar imaginea acestei televiziuni s-a schimbat radical după ce a pus ea osul la treabă. Puţini oameni de la Chişinău pot rebrandui o televiziune. În plus, nu ştiu ce “aptitudini” de dictator are Nata Albot, ştiu însă că în faţa profesionistului Nata Albot îmi scot pălăria! Mai cunosc că unii o detestă, probabil din cauza invidiei strămoşeşti – doar nouă nu ne plac moldovenii deştepţi, frumoşi şi care, foarte important, s-au ridicat dintre noi ajungând “undeva”. Cât de “dictatură”. Ca să aibă succes, o televiziune trebuie să se bazeze şi pe o disciplină inspirată oarecum din armată. Desigur, această disciplină trebuie să conţină în filozofia sa, ca un fir roşu, politica editorială. Dacă te înrolezi, bine, dacă nu, nimeni nu te ţine. Demisia, frate! Este atât de simplu… pentru profesionişti.

PS: Vă rog din suflet, nu-l numiţi jurnalist pe tipul care a prezentat emisiunea matinală de la Jurnal TV. NU ESTE. Meseria asta presupune mult mai multe decât datul din gură în faţa camerei ori circăreală de prost gust. În afară de vocabular, un jurnalist trebuie să aibă abilitatea de a culege informaţia, de a comunica bine cu sursele şi, cel mai important, de a reda informaţia cu stil. Mă enervează la culme că toţi piţiponcii, toate piţipoancele dezbrăcate sunt numiţi jurnalişti/jurnaliste doar pentru că au ţinut în mână un microfon şi au apărut la teveu.

Articol pentru VIP Magazin: Ce am învăţat în luna iunie?

Eu in VIP

Am fost întrebat: „De ce te-ai înscris în concursul pentru ocuparea funcţiei de director la Moldova1?”. De obicei răspund evaziv, altfel ar trebui să-i vorbesc curiosului o oră despre amărâta de televiziune naţională care are echipament tehnic, spaţiu, bani, rating (da, plictisitoarea Moldova 1 are rating!), dar nu are un lider să-i dea un suflu nou, o direcţie clară. Ar trebui să-l trec şi prin filozofia mea despre întoarcerea tinerilor specialişti fără de care Moldovioara va rămâne cum o ştim, săracă, săracă, săracă. La final, ar urma să-i zic ce am învăţat în şapte ani de când muncesc pentru cea mai eficientă şi de succes televiziune din România.

Acum o să deschid parantezele. Motivaţia mea este beton armat: ştiu televiziune, sunt suficient de energic până şi pentru o instituţie amorfă. În plus, îmi doresc să fiu de folos Moldovioarei mele. Nu-s cuvinte goale. Urăsc ipocriţii care înalţă imnuri deşarte pe 27 august, pentru ca a doua zi să arunce jvacică pe jos.

Spuneam că am învăţat multe în România, la PRO TV – cei şapte ani au fost o şcoală la care un jurnalist ar putea doar să viseze – să ştiţi însă că am acumulat suficiente învăţături şi la concurs. Unu, când politicienii îi cheamă pe tineri acasă, nu-i doresc cu adevărat. Acasă sunt deja oameni „de-ai casei” care să ocupe posturi, să răspundă la comenzi. Doi, în Moldovioara, adevărata bărbăţie stă în suflete de femei. Vă pot şopti că, spre deosebire de bărbaţi, două femei din CO nu au votat cu „omul casei”, deşi s-au făcut presiuni uriaşe ca anume acesta să fie uns. Trei, democratizarea, transparenţa, schimbarea din Moldovioara s-au făcut de faţadă. Căci Alianţa pentru Integrare Eternă a reformat discursul politic, nu şi politica. Stimabilii noştri lideri democraţi folosesc aceleaşi procedee comuniste pentru a-şi asigura o vizibilitate exclusiv pozitivă la televiziunea publică. Pun presiune pe cei care o conduc ca să aleagă oameni dezirabili şi să ia decizii aranjate. Învăţăminte preţioase, nu-i aşa stimaţi fraieri votanţi?

(Articolul de mai sus a apărut în VIP Magazin. Colegii de acolo au vrut să ştie ce am învăţat în luna iunie. Articolul poate fi găsit aici )

Bătaie de joc: halterofila Cristina Iovu s-a antrenat pentru Olimpiadă cu haltere rupte

Ne-am bucurat din plin de olimpicii noştri. Ne-am burzuluit că până şi noi, amărâţii de moldoveni, suntem acolo sus. Ne-am mândrit atât de tare de cele două medăliuţe de bronz, de parcă le-am fi câştigat chiar noi. Ooo, doar ştim să ne fălim cu succesele altora. Suntem campioni la asta – la asumarea meritelor ce nu ne aparţin. La noi victoria are o sută de taţi. Până şi faţa serioasă, împietrită a lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului a schiţat zilele acestea un zâmbet de genul: “în sfârşit, nepoţilor, m-aţi făcut să nu-mi pară rău că v-am lăsat Moldova, cel puţin numele şi o bucăţică din ea!” Lăsând gluma la o parte, să vă zic ce m-a surprins neplăcut. Citeam elucubraţiile unora pe net. Cât de moldoveni se simţeau ei în când vorbeau de medalii! Cum se băteau cu pumnii în piept! Cât de tare li se bulbucau ochii de la atâtea sentimente! Adevăraţi “patrioţi de moment”, care îşi amintesc că iubesc Patria de: Ziua Independenţei, când Moldova face o figură bună la Eurovision, când un moldovean câştigă o medalie pe undeva.

Mâine, mulţi astfel de patrioţi ai momentului vor uita de medalii şi de Olimpiadă. Mâine vor arunca hârtii pe jos, îşi vor bate nevestele, vor fura, vor înjura, vor minţi, vor scuipa seminţe, vor bea ca să se “raslaghească”, se vor lua la pumni ş.a.m.d. Într-un cuvânt se vor purta ca nişte moldoveni adevăraţi. S-a întrebat cineva dintre patrioţii mult prea pasionali ai momentului euforic cum au ajuns la medalii cei doi sportivi? Dar de ce vorbesc doar de patrioţii momentului? Să ne îndreptăm atenţia spre guvernanţi. Aceştia şi-au făcut poze cu medaliaţii, le-au dat premii, nişte apartamente şi… aşteaptă să le curgă aprecieri şi voturi. Campanie electorală, demagogie, ipocrizie? Din toate câte oleacă. Unde erau aceşti guvernanţi înainte de olimpiadă? Unde erau pozele, unde erau vorbele frumoase? O greaţă plină de mânie mi se iscă în suflet. Am discutat cu talentata, frumoasa şi puternica noastră halterofilă, Cristina Iovu. Eram curios să aflu cum se antrenează un sportiv în Moldova, în special un maestru al greutăţilor. Am abordat-o direct, întrucât nu am găsit niciun articol despre asta. Se pare că jurnaliştii din Chişinău nu au avut astfel de interese, este mai important să urmăreşti declaraţiile triste ale lui Filat, Lupu, Ghimpu şi compania.

Aşa am aflat nişte lucruri care ar putea fi haioase dacă nu li s-ar întâmpla campionilor noştri. Altfel este extrem, extrem de trist. O să încerc să redau cât mai exact ceea ce mi-a spus Cristina Iovu despre cum este susţinut (sau mai exact nu este susţinut!) sportul în Moldova:

Sunt foarte multe lucruri care nu se fac la noi, nu numai pentru mine, ci pentru toţi sportivii. După ce am participat la Campionatul European şi am ieşit campioană, am venit acasă să încep pregatirile pentru Olimpiada. O lună nu s-au decis unde mă duc, o lună am stat fără cantonament. Cu mare greu antrenorii mei au reuşit să obţină ceva mai concret: sa ne ducem în cantonament la o tabără din Molovata. Ajunşi acolo, a trebuit să treacă ceva timp până ne-au dat discuri noi, adică discuri de calitatea celor de nivel internaţional. Până atunci m-am antrenat cu o halteră cu discuri rupte. Este foarte important pentru halterofili ca discurile sa fie bune, de nivel internaţional. Alta este balansarea, discurile stau altfel, sunt şi mai multe. Deja, pentru noi, nu mai e atât de grav sa ne antrenam cu haltere rupte. De acum ne-am obişnuit. 🙂 , 🙂

Cât de partea financiară: nu am văzut niciun leu de nicăieri. Este adevărat, pentru cantonament ni s-au dat bani, şi pentru deplasări la campionate, dar după Campionatul European cheltuielile au fost foarte mari. De exemplu, pentru tratamentul meu am cheltuit foarte mult. Căci pentru fiecare traumă, oricât de mica, ai nevoie de bani. Şi mai sunt alte “mărunţişuri” care costă… Toate cheltuielele au fost acoperite de mine şi de antrenorii mei. Aş avea foarte mare nevoie de sponsori, dar nu se găsesc şi nu înţeleg de ce? De parcă halterele sunt date uitării de toţi deşi, dupa rezultate, sunt cele mai vizibile. Deocamdată nu am avut nicio invitaţie de a pleca şi de a reprezenta altă ţară. Dacă aş primi o ofertă nu ştiu ce aş face!

V-au trecut euforia celor două medalii, stimabili guvernanţi? Ce veţi face de mâine, când nu mai avem Jocuri Olimpice, dar avem antrenamente, avem traume, avem nevoi speciale pentru sportivi speciali? Oare dacă halterofila Cristina Iovu se antrena la timp, dacă avea discuri bune, haltere de calitate şi bani pentru tratamente reuşea să obţină aur, argint şi nu bronz? Nu ştim. Ştim cu siguranţă însă că avea şanse mai mari. Mai ştim că halterofilii altor ţări doar ridică greutăţi. În schimb, ai noştri trebuie să le şi înlăture. Nepăsarea, indolenţa, ipocrizia, indiferenţa faţă de necesităţile sportivilor – acestea sunt greutăţile pe care societatea, statul ar trebui să le ridice din faţa unor halterofili. Aceşti oameni nu sunt cerşetori. Ei au nevoie doar de condiţii, în rest se descurcă, doar au forţă nu glumă. În ceea ce-i priveşte pe posibilii sponsori. Stimabili aşa zişi oameni de afaceri din Moldova, am un sfat, încetaţi să investiţi atât de mult în fotbal, un sport corupt şi care nu ne-a adus niciodată nimic pe plan internaţional. Aveţi adevăraţi sportivi sub nas, cu rezultate şi care ne fac o imagine extraordinară. Desigur, atât cât îi mai aveţi, căci halterofila Cristina Iovu nu ştie cum va răspunde unei oferte venite din afară. Dacă ar pleca nu aş condamna-o. Să te antrenezi cu haltere rupte în Moldovioara mi se pare culmea sportului.

Olimpiada, moldovenii şi gonoreea

S-a încheiat Olimpiada de la Londra, s-a încheiat şi aventura moldovenilor noştri. Am avut de toate, am avut chiar şi cazuri de dopaj, însă nu am avut medalii de aur şi argint. Am luat totuşi două medăliuţe de bronz. Ambele la haltere şi, cu această ocazie, am stabilit o performanţă unică pentru Moldovioara: prima moldoveancă din istoria ţărişoarei noastre a adus o medalie acasă. Noi ne închinăm în faţa acestor doi Hercules, care cu efortul lor supraomenesc au pus steagul cu zimbru în văzul tuturor. Noi ne închinăm, iar politicienii îşi fac poze cu ei şi le promit apartamente. Bravo pentru apartamente, dar este o abordare tare ciudată a lucrurilor. Căci cu două apartamente nu faci mare performanţă. Politicienii îşi amintesc de sărmanii noştri sportivi doar când le văd medaliile la gât. Populism, deşărtăciune şi bătaie de joc.

Apropo, sunt multe, sunt puţine medaliile obţinute la Londra? Să vedem. În comparaţie cu ultimele două Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Până acum, la fel de multe, tocmai 2, obţinusem în Atlanta şi Sydney. Mă întreabă unii curioşi de prin Bucureşti: “câte medalii a strâns Moldova?” Le răspund mai în glumă, mai în serios: “Moldova a adunat două medalii şi toate… de bronz”. Unii, surprinşi de “performanţă”, nu se feresc să ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le răspund invariabil: poate pentru străini două medalii sunt foarte puţine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezintă un rezultat uluitor. Să trăieşti în 12 metri pătraţi, să te duci la antrenamente zi de zi, să ai parte de condiţii de ev mediu, să ai o viaţă care se compară poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso şi totuşi să urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuţa asta de fetiţă halterofilă trebuie pusă pe stemă, nu alta. Le mai spun miştocarilor, vedea-i-aş pe sportivii americani, chinezi, ruşi antrenându-se în condiţiile noastre. Nu ar rezista nici o săptămână. Căci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu condiţiile în care trăieşti sau te chinui să trăieşti. Un sportiv moldovean trebuie să treacă prin mult mai multe greutăţi ca să ajungă la performanţa celor ce se antrenează prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea şi suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutăţile – ne-am obişnuit cu ele. Noi trebuie să fim de 10 ori mai buni ca să ajungem la rezultatele lor. Viaţa este nedreaptă, dar mulţi reuşesc să o învingă.

Aşa că, stimaţi cetăţeni moldoveni şi nu numai, cele două medalii ale noastră valorează cât sute de-ale lor. Să nu ne mai plângem de greutăţi, dragilor, haideţi… să le ridicăm. Aşa au făcut Cristina şi Anatol, halterofilii noştri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor şi au acţionat, nu au aşteptat să le pice din cer, cum fac mulţi alţii. Citeam un blog al unui cetăţean român stabilit în Chişinău, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reuşita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruţi: “Aşteptăm ca altcineva să ne dea, să ne facă, să ne unească, să ne împartă, să ne bage măcar în vreo uniune euro-asiatică. Aşteptăm drumuri, spitale şi parcă lista e fără sfîrşit… Într-o ţară ce parcă excelează în a aştepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au aşteptat nimic. S-au dus la Londra şi s-au întors cu medalie olimpică.” Iat’aşa, dragi moldoveni!

Căci dacă nu ne respectăm noi, nu nerespectă nici alţii. Acum să vedeţi ce legătură are gonoreea din titlu cu reuşita sportivilor noştri? O să rămâneţi şocaţi ca şi mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeşte bine, o să fii surprins neplăcut. Ei bine, în articol se vorbeşte despre gonoree, care este din ce în ce mai tare şi care a eliminat o listă întreagă de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face şi o comparaţie mai mult decât ciudată: “If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, “dacă eram la nataţie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai şi unde crapă. Am ajuns şi termen de comparaţie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrişi pe listă am avut şi noi un înotător, pe Dănilă Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevărat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe şi domnul Leancă să trimită o scrisorică în care să le ceară explicaţii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar sărăcie, nimicnicie şi puţine medalii nu înseamnă şi lipsă de onoare!