Olimpiada, moldovenii şi gonoreea

S-a încheiat Olimpiada de la Londra, s-a încheiat şi aventura moldovenilor noştri. Am avut de toate, am avut chiar şi cazuri de dopaj, însă nu am avut medalii de aur şi argint. Am luat totuşi două medăliuţe de bronz. Ambele la haltere şi, cu această ocazie, am stabilit o performanţă unică pentru Moldovioara: prima moldoveancă din istoria ţărişoarei noastre a adus o medalie acasă. Noi ne închinăm în faţa acestor doi Hercules, care cu efortul lor supraomenesc au pus steagul cu zimbru în văzul tuturor. Noi ne închinăm, iar politicienii îşi fac poze cu ei şi le promit apartamente. Bravo pentru apartamente, dar este o abordare tare ciudată a lucrurilor. Căci cu două apartamente nu faci mare performanţă. Politicienii îşi amintesc de sărmanii noştri sportivi doar când le văd medaliile la gât. Populism, deşărtăciune şi bătaie de joc.

Apropo, sunt multe, sunt puţine medaliile obţinute la Londra? Să vedem. În comparaţie cu ultimele două Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Până acum, la fel de multe, tocmai 2, obţinusem în Atlanta şi Sydney. Mă întreabă unii curioşi de prin Bucureşti: “câte medalii a strâns Moldova?” Le răspund mai în glumă, mai în serios: “Moldova a adunat două medalii şi toate… de bronz”. Unii, surprinşi de “performanţă”, nu se feresc să ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le răspund invariabil: poate pentru străini două medalii sunt foarte puţine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezintă un rezultat uluitor. Să trăieşti în 12 metri pătraţi, să te duci la antrenamente zi de zi, să ai parte de condiţii de ev mediu, să ai o viaţă care se compară poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso şi totuşi să urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuţa asta de fetiţă halterofilă trebuie pusă pe stemă, nu alta. Le mai spun miştocarilor, vedea-i-aş pe sportivii americani, chinezi, ruşi antrenându-se în condiţiile noastre. Nu ar rezista nici o săptămână. Căci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu condiţiile în care trăieşti sau te chinui să trăieşti. Un sportiv moldovean trebuie să treacă prin mult mai multe greutăţi ca să ajungă la performanţa celor ce se antrenează prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea şi suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutăţile – ne-am obişnuit cu ele. Noi trebuie să fim de 10 ori mai buni ca să ajungem la rezultatele lor. Viaţa este nedreaptă, dar mulţi reuşesc să o învingă.

Aşa că, stimaţi cetăţeni moldoveni şi nu numai, cele două medalii ale noastră valorează cât sute de-ale lor. Să nu ne mai plângem de greutăţi, dragilor, haideţi… să le ridicăm. Aşa au făcut Cristina şi Anatol, halterofilii noştri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor şi au acţionat, nu au aşteptat să le pice din cer, cum fac mulţi alţii. Citeam un blog al unui cetăţean român stabilit în Chişinău, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reuşita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruţi: “Aşteptăm ca altcineva să ne dea, să ne facă, să ne unească, să ne împartă, să ne bage măcar în vreo uniune euro-asiatică. Aşteptăm drumuri, spitale şi parcă lista e fără sfîrşit… Într-o ţară ce parcă excelează în a aştepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au aşteptat nimic. S-au dus la Londra şi s-au întors cu medalie olimpică.” Iat’aşa, dragi moldoveni!

Căci dacă nu ne respectăm noi, nu nerespectă nici alţii. Acum să vedeţi ce legătură are gonoreea din titlu cu reuşita sportivilor noştri? O să rămâneţi şocaţi ca şi mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeşte bine, o să fii surprins neplăcut. Ei bine, în articol se vorbeşte despre gonoree, care este din ce în ce mai tare şi care a eliminat o listă întreagă de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face şi o comparaţie mai mult decât ciudată: “If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, “dacă eram la nataţie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai şi unde crapă. Am ajuns şi termen de comparaţie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrişi pe listă am avut şi noi un înotător, pe Dănilă Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevărat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe şi domnul Leancă să trimită o scrisorică în care să le ceară explicaţii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar sărăcie, nimicnicie şi puţine medalii nu înseamnă şi lipsă de onoare!

Teroriştii de la Bălţi

Să încercăm pentru o clipă să ne îndepărtăm sufleteşte de ce s-a întâmplat în acest weekend la Bălţi. Să privim lucrurile ca şi cum evenimentele din “capitala de nord” au avut loc în Africa Centrală, iar noi judecăm lucrurile la rece. Aşadar, ce vedem? Nişte inşi au organizat o manifestaţie în susţinerea unei idei. Fie că ţara lor să deschidă o ambasadă pe Lună, fie îşi doresc unirea cu pustiul Sahara, e puţin important. Ceea ce contează: oamenii îşi exprimă public o dorinţă (din păcate pentru dobitocii cu câte doi neuroni leşinaţi, o ţară democratică permite libertatea părerilor). Numai că, dintr-o dată, apar alţi tipi. Supăraţi nevoie mare, aceştia pun mâna pe pietre şi aruncă în manifestanţi. S-au spart capete, s-au bătut boturi. O smardoială veritabilă. Ei bine, ce părere putem avea despre acesti presupusi africani? Că sunt demni de lumea a treia. Că sunt oameni needucaţi, prost crescuţi, intoleranţi, proşti la urma urmei.

De altfel, handicapaţii moral, decăzuţii, cretinii, bastarzii societăţii, idioţii rău intenţionaţi, proştii incapabili să judece nu au etnie, crez, cetăţenie. Cretinismul şi tâmpenia socială este internaţională, iar la Bălţi nu s-au bătut ruşii cu moldovenii! Nici stataliştii cu unioniştii. Ieri am fost martorii unui atac al teroriştilor bunului simţ. Aceştia au arătat lumii întregi că în Republica Moldova cine gândeşte altceva decât ei, teroriştii stabilităţii sociale, o vor încasa la moacă. Repet, contează mai puţin ideea pe care o combat… cu piatra. Manifestanţii puteau să ceară plantarea panseluţelor pe marginea drumurilor, interzicerea mărţişorului. Dacă teroriştii civici sunt de altă părere, gata, incepe ploaia de pietre. Din punctul meu de vedere lucrurile trebuiesc privite fără emoţie, fără scandal de catre politicieni, de către factorii de decizie: IERI, LA BĂLŢI NU AM AVUT UN CONFLICT ETNIC! Pur şi simplu un grup de debili moral, terorişti sociali nu ştiu să-şi impună altfel punctul de vedere decât cu pumnul. Atenţie mare la declaraţii! Atenţie mare, stimaţi colegi din presă, la ce se scrie prin ziare, bloguri, facebook (am văzut deja chemări la răzbunare) – supărarea etnică este un diavol tare ademenitor. Îţi toarnă răzbunare în sânge, un drog plăcut, dar de care un popor nu scapă cu una, cu două.

Iar când vorbesc de politicieni mă refer la cei care contează în acest moment, cei care au hăţurile administrativ-politice în mâini. Ei ar trebui să restabilească dreptatea făcută harcea-parcea de nişte terorişti… ai ordinii publice. În ceea ce-i priveşte pe căcănarii de teapa lui Dodon, Şelin, Tkaciuk, aceştia sunt ca nişte piţipoance siliconate, care nu pot fără scandal. Numai scandalul îi aduce în atenţia publică. Pe undeva e normal să urle ca disperaţii despre conflictele dintre unionişti, statalişti, pupincurişti, pederaşti, homosexuali, călugări ş.a.m.d. Când e linişte în jur, ei dispar. E foarte simplu. Deci, stimaţi poliţişti, miniştri, prim-ministru, punem mâna şi depistăm teroriştii de la Bălţi, îi pedepsim cum scrie în lege. Au încălcat ordinea publică, au lovit oameni, au atentat la integritatea lor fizică, chiar la viaţa acestora (vezi sărmănica reporteriţă de la Jurnal TV), acum trebuie să plătească. Handicapaţii morali şi sociali care au distrus Parlamentul şi Preşedinţia nu trebuie să recidiveze din nou, din nou, din nou. Pe teroriştii de la Bălţi îi găsiţi uşor: internetul e plin de poze şi filmuleţe. Unul Brega are probabil o arhivă întreagă. În fine, Republica Moldova trebuie să fie o ţară în care să-ţi poţi spune liber gândul. Căci, după cele văzute, este tare uşor să pui ţărişoara noastră pe harta Africii. Părem fix d’acolo. Hai, totuşi, să nu dăm impresia asta “partenerilor externi”! Dacă mulţi occidentali certaţi cu geografia încurcă deja Chişinăul cu Kinshasa, capitala Congo. Oraşul Bălţi ce o fi? Damasc, capitala Siriei?

Despre low-cost: o promisiune neonorată = o demisie de onoare

Gata, a trecut şi ziua de doi iulie, ziua low-costului care nu va mai fi. Putem să o trecem cu negru în calendar pentru că moldovenii au zburat scump, zboară scump, şi scump vor zbura în continuare. Este mai mult decât clar – promisiunile politicienilor moldoveni sunt făcute exclusiv pentru a fraieri alegătorii. Dar să le luăm pe rând, pentru că în haosul acesta aerian ne pierdem în detalii. De fapt, să ne întoarcem chiar la campania electorală, când, într-o bună zi, moldovenii au primit nişte fluturaşi de propagandă. Erau de culoare verde şi aveau pe mijloc un stejar. Politicienii care stăteau la umbra stejarului promiteau multe, dar printre altele vizau şi zborurile low-cost. Biletele ieftine ar fi fost disponibile şi moldoveanului de rând cu o singură condiţie: să voteze. Sunt sigur sută’n sută că stejarii au câştigat suficiente voturi datorită acestei utopii frumoase: zboruri low-cost din Moldovioara.

Rupem repede filele din calendar şi ajungem în primăvara acestui an (la mai bine de doi ani de la apariţia primului fluturaş cu stejarul low-cost). Vorbim de momentul în care ministrul Transporturilor mai coace o promisiune: 15 iunie este ziua în care vom şti ce preţuri au zborurile low-cost tipic moldoveneşti. Nu vor fi scumpe, nu ieftine, atât cât să le închidem gura celor care n-au înţeles că i-am minţit cu fluturaşii şi ne freacă într-una: “unde-i low-costul, unde-i low-costul?” Numai că ziua de 15 iunie a trecut şi nu s-a întâmplat nimic. Low-cost zero barat pentru moldoveni. Atunci, imediat dupa 15 iunie, scriam că Air Moldova a venit cu pretenţii mult prea mari şi Blue Air, compania românească, n-a mai căzut la pace referitor la vânzarea biletelor. Apoi a apărut ministrul Transporturilor la televizor şi a promis din nou: pe 2 iulie vom şti sigur cât ne costă low-costul. A trebuit să anunţe alt termen, nu de alta, dar există în continuare moldoveni care au tupeul maxim să le ceară socoteală politicienilor. Chiar nu le este clar că au minţit? Au promis ceea ce nu pot face şi nu vor face curând. Ţăranii ăştia, sărăntocii ăştia de moldoveni chiar nu pot zbura cu Air Moldova şi basta? Lor le trebuie low-cost? Ce oameni suciţi, bre!

Dar a trecut 2 iulie şi tot nimic. Întrebat de colegii mei de la PRO TV Chişinău: “domnu’ ministru, unde-i low-costu’?” Domnu Şalaru a răspuns: “Blue Air este de vină. Ei mi-au promis că vom avea pe 2 iulie preţurile low-cost. Eu nu am nicio vină!” Câtă impotenţă, fraţilor, câtă neputinţă – asta ca să nu se interpreteze! Ministru Şalaru nu controlează aproape nimic în domeniul pe care îl conduce. De ce nu avem low-cost? Blue Air este de vină, nu am ce să le fac. De ce nu avem un drum reparat între Orhei şi Rezina? Şelin este de vină, nu am ce să-i fac! De ce sunt scumpe biletele la Air Moldova? Aeroportul din Chişinău are taxe prea mari, n-am ce să-i fac. Aşadar, Şalaru îşi recunoaşte impotenţa, pardon, neputinţa. În acest caz, domnule ministru, nu vă rămâne decât să renunţaţi la fotoliul pe care staţi de pomană! Apropo de demisii, domnule ministru Şalaru, aţi promis (câtă nesimţire din partea mea să vă amintesc chiar toate promisiunile nerespectate, nu-i aşa?!) că dacă nici pe 2 iulie nu ştim nimic despre zborurile low-cost cineva va fi demis. Pe cine aţi demis, domnule ministru, pe femeia de serviciu? Căci dacă nimeni nu a răspuns “cu capul” pentru neîndeplinirea termenului asumat, cu atât mai mult trebuie să vă daţi demisia! Nici nu trebuie să ne daţi un nou termen, singura veste pe care o aşteptăm de la domnia voastră este scurtă: “îmi dau demisia de onoare!” Dacă dumneavoastră nu vreţi să plecaţi, trebuie să vă dea afară şeful domniei voastre, domnul prim-ministru Vlad Filat. Dacă nici dânsul nu vă remaniază, trebuie să plece chiar domnia sa! Este atât de simplu încât nu înţeleg de ce mai trebuie să vină un jurnalist ca mine şi să vă amintească despre onoarea dumneavoastră. Onoare care este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.

I-am sunat şi pe cei de la Blue Air. Le-a spus, domnilor, ministrul Şalaru a aruncat pisica în curtea dumneavoastră. “Nu comentăm”, fu răspunsul lor diplomatic. Dar ce comentarii ar putea face? Este clar, o companie privată caută profit. Doar nu o fi Maica Tereza ca să-i transporte pe moldoveni pe ochi frumoşi. Este evident că au zărit o posibilitate de a face afaceri la Chişinău. Să nu uităm, avem aproape un milion de moldoveni plecaţi la muncă peste graniţă. Aşadar, unde s-a scurtcircuitat schema? Cine încurcă firmele aeriene low-cost să vină în Moldova? O întrebare retorică, nu pentru că nu am avea nevoie de un răspuns, ci pentru că nimeni din guvernul Filat nu poate să ne răspundă. În aceste condiţii să plece şi Şalaru, şi Filat. Pentru că nu-şi onorează promisiunile, să-şi dea demisiile de onoare!

Noi pe cine trimitem la puşcărie?

Toată ziua “raidări” în sus, “raidări” în jos. Cutare companie a fost ţinta unui atac “raidăr”, iar alta a şi ajuns pe mâna bandiţilor prin astfel de metode, ne anuţă presa scandalizată de acţiunile unor inşi cu bani şi putere. Există şi o parte bună în toate astea. Moldovenii s-au ales cu un cuvânt nou în vocabular, cuvântul “raidăr”. Dar la ce i-ar folosi? Ar putea spune, de pildă: “băi, Ioane, ia, dă un raidăr prin economiile nevestei tale şi hai să bem la bar”. Sau ar mai fi una: “nu mă enerva, că când (îmi place cacofonia asta) fac un raidăr în tine rămâi ca Ţopa fără acţiuni la Victoria Bank”. Lăsând gluma la o parte, este trist ce se întâmplă în Moldova. Trist pentru că închisorile suspină cu jale după zecile de contrabandişti de ţigări, hoţi cu acte de deputat, raidărişti veterani deja în ale meseriei. Suspină, dar nu se întâmplă nimic.

Probabil aţi aflat că România a răsuflat recent extrem de uşurată şi mulţumită, iar, cel puţin pentru o noapte, cetăţenii cinstiţi şi care nu fură au dormit cu inimile împăcate: un mare corupt a ajuns la răcorică. Se numeşte Adrian Năstase şi de curând s-a mai făcut cu o casă pe lângă cele şase… cât zice gura lumii că ar avea. Numai că, vedeţi voi, casa asta este strâmtă şi tare neplăcută. Nu pot să zic decât: Bravo, România! Pe unu l-ai băgat după zăbrele, la mai mulţi şi la mai mare! Să ne întoarcem spre Moldovioara noastră dragă şi să ne întrebăm ca în titlu: “noi pe cine băgăm la pârnaie?”

Că de candidaţi care să ocupe locuri libere pe paturile supraetajate nu ducem lipsă, slava Domnului! Este plină ţara de corupţi. Pe vremea tovarăşului Voronin am avut cu tonele, iar acestora li s-au adăugat sute de mii din timpurile domniei domnului Filat. Totuşi este lipsă mare de înalţi funcţionari de stat corupţi la puşcărie. Dar de ce nu ajung acolo băieţii noştri deştepţi? Am o teorie care se numeşte scurt: “corb la corb nu-şi scoate ochii.” Adicătelea, cum ar putea un corb venit la putere să îl bage pe un alt corb în colivie. Există doar un fel de solidaritate a corbilor. Aceşti băieţi care se află acum la putere n-au niciun interes ca cineva din vechea gardă să ajungă în frăţia ocnaşilor.

În aceste, condiţii realizăm clar că actuala putere a pus mâna pe hăţuri, dar nu ca să ducă această căruţă numită Moldovioara spre drumul luminos, ci spre hambarele lor, ca să poată fura cât le încape. Evident, totul spre binele lor, al copchiilor, al familiilor şi neamurilor lor. Deci nu vor reforma poliţia, justiţia. Aceste instituţii ale statului trebuie să fie neputincioase, hămesite ca să nu-i poată prinde pe hoţii adevăraţi. Şi nici nu contează dacă aceşti corupţi sunt vechi sau noi. De fapt, nu vedeţi că noii, pe care îi avem astăzi la putere, sunt tot vechi? Cum se spune, vin ai noştri, pleac’ai noştri, noi rămânem tot ca… Tot pe aici rămânem, cu aceleaşi probleme şi aceeaşi întrebare: “noi pe cine băgăm la pârnaie?” Răspunsul: pe nimeni, deocamdată.

Dragi şi stimaţi jurnalişti din Republica Moldovioara, vă rog mult de tot, nu mai puneţi botul la conferinţele de presă ale politicienilor, care vin să ne anunţe că iar s-a organizat un atac “raidăr” asupra unei bănci, că iar nişte tâlhari şi hoţi au furat din averea statului. Nu politicienii trebuie să ne informeze despre atacurile “raidăr”. Este ca şi cum hoţul ar striga prinde hoţul. Poliţiştii, procurorii, judecătorii într-un final ar trebui să ne spună pe cine au prins, pe cine acuză şi pe cine bagă după gratii. În această ordine! Căci asta înseamnă civilizaţie, asta înseamnă stat de drept şi democraţie. Justiţia nu se face în conferinţe de presă, stimaţi jurnalişti şi concetăţeni! România ne-a demonstrat că se poate. Urmăm experienţa fratelui/soră mai mare?

“Percheziţia sutienelor la BAC” – o reformă începută de la coadă

Probabil că mulţi dintre puştii din Moldovioara, care iau BAC-ul în acest an, se vor supăra pe ceea ce scriu mai jos, dar asta este puţin important. Important e că nu toţi mă vor urî. Până la urmă există şi copii care învaţă, elevi care se pregătesc de Bacalaureat, dar nu freacă menta prin cluburi pe banii părinţilor ce trudesc în Portugalia. Aşadar, ca să vă spun sincer, susţin şi sunt perfect de acord cu măsurile draconice pe care le-au luat autorităţile de la Chişinău în timpul examenelor! Mai rar o să mă auziţi spunând asta pe blog, mai ales că ţi l-am bălăcărit la un moment dat pe domnul ministru Şleahtiţchi, dar să ştiţi că şcolile moldoveneşti chiar au nevoie de un regim de puşcărie în timpul BAC-ului.

Toată lumea ştie, este un fel de axiomă, elevii moldoveni copiază de rup. Cât de BAC, săracu’ BAC, s-a demonetizat rău. Nu mai dai o ceapă degerată pe o diplomă de liceu în prezent. Motivul? Până şi prostul care rage a tâmpit ia BAC-ul cu 100 de euro trimişi de “papan şi maman di la Italia”. Poate tariful este mai mare în Chişinău, dar sunt sigur că în centrul de BAC din Cucuieţii de Sus este numai bun. Am auzit şi am citit zeci de lamentări de genul: vai, ne-au percheziţionat! Vai, noi suntem stresaţi de atâta presiune. Încetaţi. Ajunge să vă mai plângeţi. Dacă aţi fi învăţat, dacă veneaţi la examen fără copiuţe, sau aparate electronice care să vă ajute la furat, nu mai aveaţi nici un stres. Cel care învaţă, se ştie, nu are decât emoţii, nicidecum teamă şi stres. Apropo, în ţările pe care vrem să le ajungem la capitolul nivel de trai copiatul la examen este considerat furt, mai degrabă un furt intelectual, şi îţi atrage o ruşine mare, de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap şi să pleci ca să nu te mai arate toţi cu degetul: “uite, tipul acesta a furat la examenul de BAC”. La noi, în Moldovioara, eşti fraier dacă nu copiezi, iar elevul care învaţă zi şi noapte este considerat prost cu acte.

Aşadar, burta pe carte, limba după dinţi şi… sutienul la vedere. Percheziţionaţi din cap până în picioare, elevii trebuie să intre în sala de examinare ca pe lumea de apoi – să aibă în creier doar ceea ce au făcut în 12 ani de viaţă, pardon, de şcoală. Altfel nu se poate. Ne furăm pălăria. Ne prefacem că avem examen, după care ne plângem că noile generaţii nu au în cap decât feisbuc, odnoclasnichi şi mesăndjer. Copiii trebuie să ştie, intră în viaţă printr-un examen corect în care cel mai bun este notat după cunoştinţe, nu după pilele lu’ mami, sau banii lu’ tati. Altfel, dai bani la BAC, dai bani la facultate, pe urmă dai bani să termini facultatea şi, culmea-culmilor, dai bani ca să-ţi găseşti un loc de muncă. Aici dai bani să creşti mai repede în funcţie, pe urmă începi să primeşti bani, că, deh, salariul e mic, nevoile sunt mari, şi, uite-aşa, ne trezim că sistemul este putred de corupt. De unde încep toate? De la un simplu examen de BAC.

Acum câţiva ani mi s-a povestit o întâmplare care m-a lăsat efectiv cu gura căscată. Este genul de anecdotă care pare prea ireală ca să nu fie adevărată. Cică într-o şcoală din Moldovioara, nu dau nume ca să nu supăr, a venit luna examenelor. Era examenul de mate, la clasa a 9. Au intrat elevii în săli, au scris ce au ştiut, iar după aia lucrările au fost trimise la raion, la control. Erau aproape 30 de copchii, iar cea mai mare notă a fost 4. Au picat toţi. Ce credeţi că s-a întâmplat? La următoarea sesiune de examinare, învăţătorii s-au pus serios pe treabă şi… au rezolvat în locul elevilor toate problemele. Numai aşa a scăpat şcoala de marea ruşine. Ce vreau să spun prin acest exemplu? Că nu doar elevii sau părinţii care îi lasă nesupravegheaţi sunt de vină pentru debandada de la BAC. Vina o poartă şi minunatul minister al Educaţiei. Acum o să-i trag o scatoalcă. Acest minister este ca o femeie de moravuri uşoare care noaptea îşi etalează desuurile la marginea trotuarului, iar ziua pozează în fată cuminte. Unde a fost acest minister tot anul, toţi anii, să vadă cum se învaţă în şcolile din Moldovioara? De ce este neprihănit doar în timpul examenelor? Mizeria de peste an din şcoli nu o vede? Este de la sine înţeles că nici 20 la sută dintre elevii moldoveni nu o să poată trece pe bune BAC-ul în condiţiile în care nu se mai face carte. Este o bătaie continuă de joc, domnule ministru Şleahtiţchi! Reforma nu începe cu percheziţionarea sutienelor, reforma trebuie să se termine cu această percheziţie. Aţi greşit ordinea, aţi luat-o de la coadă la cap. Căci trebuie să aveţi profesori de calitate în şcoli, să le oferiţi condiţii elevilor. Doar educaţia şi şcoala vor mai putea salva Moldova! Din păcate noi nu avem nici şcoală, nici educaţie. Deci, suntem pierduţi!

Politicienii moldoveni ar trebui să meargă numai în căruţe!

Dacă o companie, o firmă privată o duce greu. Dacă afacerea se cam năruie, iar de aproape 20 de ani activitatea comercială mai mult stagnează. Dacă muncitorii părăsesc întreprinderea pentru altele mai bogate, iar cei care au rămas sunt extrem de nemulţumiţi, cine-i de vină? Evident, conducerea. Şi dacă şefii acestei companii îşi cumpără maşini scumpe, că deh, “nu-şi permit să meargă în căruţe”, ce putem crede despre aceşti oameni? Că sunt ipocriţi, incompetenţi, nesimţiţi, iar maşinile lor de lux reprezintă o bătaie de joc la adresa muncitorilor şi a situaţiei proaste în care se află firma.

Aţi văzut, şi conducerea de vârf a Moldovioarei şi-a tras automobile de lux. “Noi nu putem merge în căruţe”, ne-a explicat ironic preşedintele de parcă ne-ar fi “stuchit” în suflet. Păi, domnule Preşedinte, ar cam trebui să mergeţi în căruţă, în condiţiile în care ţara are drumuri de căruţă şi oameni care nu-şi permit nicio căruţă, iar economia se mişcă exact ca o căruţă: încet, încetişor spre deloc. Este o mare, o uriaşă chiar bătaie de joc în adresa moldovenilor! Şi e pe faţă! BRE POLITICIENILOR, NU AVEŢI VOIE SĂ VĂ PUNEŢI FUNDURILE MARI ÎN ACELE MAŞINI, NESIMŢIŢILOR! Şi ştiţi de ce domnule premier, domnule preşedinte de Parlament, domnule preşedinte de ţară? Pentru că sunteţi în slujba cetăţeanului, nu aţi ajuns la putere să vă faceţi viaţa mai uşoară. V-am angajat pe funcţiile pe care le deţineţi să ne scoateţi economia din criza în care se află de peste 20 de ani, nu să vă lăfăiţi în lux. Aveţi barem bunul simţ să nu rânjiţi cu toţi dinţii când vă întreabă câte un jurnalist despre aceste maşini mult prea scumpe pentru o ţară mult prea săracă.

O să vă dau un exemplu din România. Poate este un exemplu de demagogie, de populism politic, dar iată că se poate. Preşedintele Traian Băsescu, oriunde se duce în “interes propriu”, de pildă, la cumpărături ori la munte, merge în special cu Loganul. Teoretic, promovează maşina produsă în România, practic însă vrea să arate că este om “de-al nostru”, din popor şi nu se simte umilit la volanul “Ligheanului”. În aceste condiţii apare o întrebare ce ţine de logică: dacă România produce Dacia Logan şi preşedintele ţării merge în Dacia Logan, iar Moldova produce căruţe, în ce ar trebui să meargă domnul preşedinte Timofti? Apropo, este o nesimţire crasă să spui că ai cumpărat nişte merţane doar pentru că erau mai ieftine. Ei bine, nu erau! O maşină a costat 120 de mii de euro. Doamne, ce sumă! Dar preţul unui Mercedes din aceeaşi clasă porneşte de la 75 de mii de euro, cel puţin la dealerii din România. De ce nu aţi cumpărat maşini la un astfel de preţ? Poate nu ar fi fost la fel de bine dotate, însă nici politicienii de la Chişinău nu sunt Angela Merkel ori Barack Obama. În plus, există atâtea automobile noi pe care le puteaţi cumpăra şi de zece ori mai ieftin. De ce nu un Chevrolet Cruze la 12 mii de euro?

Săracii moldoveni au prăşit pe dealuri, au muncit în Italia, au stat în birourile sufocante din Chişinău, dar până la urmă au reuşit să plătească din banii lor, din impozitele lor, din munca lor chinuită 120 de mii de euro pentru o maşină de lux. Şi-o fi zis oamenii, bre, trebuie să le arătăm că ţinem la ei, că vrem să le fie bine, poate s-or gândi şi la noi, cei care ţinem în spate această ţară. Eu zic că aţi greşit, iubiţii mei moldoveni. Eu cred că trebuie să mergeţi încă o dată în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi să vă luaţi, care o roată, care o aripă, care volanul. Nu o să vă ajungă la toţi, însă nici ei nu trebuie să aibă parte de acest lux nemeritat. Şi da, domnule preşedinte Timofti, la cum merge Moldova, locul politicienilor este la coada calului, în căruţă! Oare de unde atâta nesimţire?

PS: Dragi politicieni aflaţi la conducerea ţării, dacă vreţi să nu aveţi parte de articole critice pe alte bloguri, la mine nu merge, vă sfătuiesc să organizaţi un offline cu nişte bloggeri şi să-i plimbaţi cu maşinuţele câteva minute prin oraş. Apoi, să nu-mi spuneţi pe nume dacă nu o să fie anume aşa, o să găsiţi în blogosferă multe, multe laude şi pupături la locul moale. Este adevărat, nu o să aveţi succes sută la sută, dar jur că există bloggeri care o să pună botul. Succes!

Dedicaţii cu adresă fixă: criteriile pentru ocuparea postului de director Moldova 1

10 ani de activitate în mass-media, 5 ani de experienţă în audiovizual, 2 ani în televiziune şi experienţă managerială, sunt noile rigori pentru candidaţii la funcţia de director Moldova 1. Criteriile au fost stabilite în cadrul şedinţei Consiliului de Observatori din 6 iunie(sursa TRM).

Aşadar, s-au tranşat lucrurile. În sfârşit se vede de la o poştă că Consiliul de Observatori (să-mi iertaţi cacofonia) este decis să aleagă un director pentru Moldova 1. Am citit cu mare atenţie, la fel ca şi mulţi dintre voi – cei care m-aţi contactat cu această ocazie, noile rigori ale concursului. Deci, un director al televiziunii naţionale nu poate fi un terchea-berchea. Trebuie să satisfacă cam toate (scuze pentru altă cacofonie) noile cerinţe, altfel nu pupă nici mort o funcţie atât de importantă, responsabilă, dorită, vânată chiar! Cu unele criterii sunt de acord, altele însă sunt cu “dedicaţie”. La adresa cui? Să-mi spuneţi voi. Dar să le luăm pe rând.

Văzui că zilele de la anunţarea concursului până la data limită de depunere a dosarului sunt mult mai puţine. Ce înseamnă asta? Că candidaţii (am boala lui Lupu, iar o cacofonie, sorry!) au mai puţin timp la dispoziţie să-şi definească proiectul de intenţie. Sincer, asta nu este o problemă… pentru cei care sunt în Moldova. În schimb, cei care stau şi lucrează în afară sunt puşi la ananghie. Durează o zi, două până afli că a fost anunţată depunerea dosarelor: nu ştiu de ce, dar informaţia asta apare pitită undeva pe site-ul TRM-ului, într-un Monitor Oficial, care nu este publicat online sau într-un clip publicitar de la Moldova 1 la care, evident, nu ai cum să te uiţi non-stop ca să fii pe fază. În plus, până ţi-ai perfectat actele, până le trimiţi la Chişinău, până ajung acestea – rişti să ratezi data limită. Apropo, zilele libere şi weekendurile se iau în calcul în perioada de înregistrare, dar nimeni nu este la post ca să primească dosarele. La ultimul concurs expirarea termenului era la o zi după sărbătoarea Paştelui Blajinilor. Ei bine, de Prohoade, în Teleradio-Moldova, sufla un vânt tăios de miserupism, ceva de groază! Nu era nimeni, nu primea nimeni niciun fel de dosar.

Dar să zicem că reuşeşti să prinzi cele 7 zile. În continuare nu vă relaxaţi, nu-i aşa de uşor. În faţă ţi se ridică ca un perete (cred că o să-mi mai cer o dată iertare pentru altă cacofonie) o altă cerinţă, desigur, tot cu dedicaţie. Se numeşte “experienţă managerială”. Ei bine, aici am un rând de nelămuriri. Ce înseamnă “experienţă managerială”? “Experienţă managerială” în televiziune? Atunci numărul posibililor candidaţi s-ar reduce drastic. Câţi au condus televiziuni sau redacţii de televiziune? Apoi aceşti oameni cu experienţă au de obicei mulţi ani în spate, timp în care s-au făcut remarcaţi în special pentru obedienţa deosebită, nicidecum prin mari realizări profesionale. Dar poate că “experienţă managerială” înseamnă aptitudini şi atitudini de manager? Bine, bine, dar cine stabileşte dacă ai sau nu suficiente aptitudini pentru a conduce televiziunea? Şi încă una, dacă ai condus fabrica de cartoane, eşti bun de director la televiziune ori ba? Intrăm, aşadar, pe un teren extrem de subiectiv şi nesigur. De pildă, Mark Zuckerberg a clădit un imperiu dintr-o idee şi bazându-se pe un marketing agresiv, dar deştept. A dovedit aptitudini de manager deşi n-a administrat în viaţa lui nicio şaormerie. Mark o fi bun oare pentru Moldova 1? Nu prea cred, doar nu are experienţă în audiovizual, în special audiovizualul moldovenesc. În plus, este mult prea tânăr pentru exigenţele domnilor din CO.

În final vreau să zic că nu pozez într-o victimă. Nu sunt. Am şi eu un of, domnilor, nu meritam chiar atât de multă muncă din partea domniilor voastre. Domnul preşedinte al CO, domnul Râbca a accentuat până la epuizare o întrebare atunci când se interesa de proiectul de intenţie al subsemnatului: ce experienţă de manager aveţi? Oare ideea cu introducerea “experienţei manageriale” în noile rigori a fost a domniei sale? Şi încă ceva, ştiu că am spus  atunci, în timpul concursului, că am o experienţă de aproape 7 ani în presa din România, în televiziune. Totuşi, dacă-i aduni cu cei 4 ani de presar din Moldova îmi ies mai mulţi de 10, stimabile domn Râbca. Noroc de aritmetică asta. De fapt, mulţumesc pentru dedicaţiile făcute. Gurile rele zic că mi-au fost adresate. Eu tind să cred că domniile voastre, cei  din CO vreţi cel mai bun director pentru Moldova 1, unul care să fi administrat BBC, să aibă master degree la Harvard şi să cunoască la perfecţie 20 de limbi. Sunt încântat că Moldova 1, această televiziune modernă, urmărită cu sufletul la gură de moldovenii mici şi mari, cu bugete uriaşe de publicitate va avea un şef ales pe sprânceană. Permiteţi-mi să mai vin cu câteva dedicaţii, pardon, criterii. Cred că aşa îl veţi putea alege pe cel mai bun. Candidatul să fie în pragul pensiei, să aibă vârsta minimă de 65 de ani, să aibă părul grizonant, să vrea să facă emisiuni cu ping-pong pe la sate, iar numele noului director nu trebuie să înceapă cu literele C şi V. Sunt preferate literele N şi J.

Nesimţire low-cost

Nu vreau să vă par comunist sau pornit împotriva actualei guvernări, dar să ştiţi: nu-i înghit deloc. Să vă explic. Am citit ştirea despre cum au apărut, în sfârşit, în Moldovioara “cursele aeriene low-cost”. Observaţi, am folosit ghilimelele. Căci de ce, Doamne iartă-mă, să numeşti low-cost un bilet care costă 85 de euro?! Atenţie, asta numai dus. Cum, de regulă, biletele se iau dus şi întors preţul lor ajunge lejer la 170 de euro. Iar eu sunt sigur că nu ni s-a vorbit şi de taxele ascunse, pe care tot noi, moldovenii amărâţi, le plătim.

Este urât, domnu’ Anatol, ministru pe transporturile Moldovioarei. Aţi promis curse low-cost, dar tot high-cost sunt. Ieftinirea este, iertaţi-mi nemulţumirea, praf în ochi. Doar un bilet normal către Italia costă în jur de 100 de euro. Cu cât i-aţi scăzut preţul? Cu 15 euro?! Dar este strigător la cer. Din păcate, moldoveanul plăteşte, înghite şi tace. Pe asta mizaţi, dom’le ministru? Că oamenii nu au de ales, doar nu există concurenţă în spaţiul aerian moldovenesc şi sunt nevoiţi să vă cumpere low-costul dumneavoastră. Adică, cine n-are bani, vine cu autobuzul. Cine are bani sau situaţia îi bagă sula-n coaste îşi cumpără bilete “super ieftine” de doar 85 de euro bucata. Stimaţi moldoveni, nu înghiţiţi găluşca! Un bilet low-cost trebuie să coste 5, 10, 25, fie şi 50 de euro până în Italia. Nicidecum 85. Culmea, Air Moldova are deja preţuri mai mici decât low-cost-ul lui peşte uscat. Spre Bologna, de pildă, zborul dus costă 83 de euro. Deci, despre ce vorbim?

Aceşti oameni din conducerea ţării, printre care şi domnul ministru Anatol, ne-au făcut robii unor companii care, teoretic sunt de stat. Practic, însă, aceste companii, gen Air Moldova, sunt doar trofee pentru cei care se fac de folos în timpul campaniilor electorale. Adică, dacă tu eşti un agarici, care alergi cu limba scoasă de la Soroca la Cahul şi înapoi în nord până la Edineţ, iar partidul tău câştigă, tătuca preşedinte de partid n-o să te uite. Cum sunt doar 101 de locuri în parlament şi câteva sute de funcţii bănoase în guvern, agaricii urmează să fie răsplătiţi altfel. Se aleg cu o funcţioară de consilier (a se înţelege mutător şi semnător de hârtii birocratice) în compania de stat Air Moldova, de pildă. Nici nu vă puteţi închipui ce salarii fabuloase au unii oameni de acolo! Fabuloase este puţin spus. Sunt uriaşe nu doar pentru Chişinău, ci şi pentru Paris, Londra, Milano. Vă daţi seama că o schemă stufoasă de personal trebuie întreţinută din banii proştilor, care plătesc inclusiv făcături de “bilete low-cost”. Este evident că ei au nevoie de dumneavoastră, oamenii care zburaţi în Italia, Spania, Franţa ca să-şi susţină salariile gigantice. Aşa se face că nimeni nu este interesat să lase companiile străine să intre pe piaţa moldovenească şi să ieftinească cu adevărat biletele. Aşa se face că Moldovioara va fi prima ţară din lume cu bilete low-cost la fel de scumpe ca biletele obişnuite. Un singur cuvânt, nesimţire.