Poveste pentru Natalia: Aricică

Pot să mă cocoloșesc lângă tine, mamă? Da, pui mic. Hai aici! Aricică s-a făcut ghemotoc lângă mama lui și a adormit buștean. De data asta nu a cerut să fie mângâiat înainte de somn cum o făcea de obicei și nici cântecele, 4 la număr, nu a cerut. A obosit, s-a gândit mama lui Aricică.

Afară ningea domol și era atâta liniște în jur, că de ciuleai mai bine urechile, puteai sa auzi cum cad fulgii. Se așezau pufos pe pământul negru și puhav, care aștepta demult să fie nins, să fie și el pregătit de Crăciun.

Aricică și-a ridicat ochii spre cer. Îi era greu să-i țină deschiși pentru că fulgii îi intrau în ochi. Așa că a închis ochii. Fulgii. Albi, mari, ca niște pene. Zboară. Acum i se topeau pe față. Ce e viața unui fulg? De la cer până la pământ și gata? S-a întrebat Aricică. A deschis ochii și i-a văzut cum vin tot mai mulți spre el. Unul s-a așezat chiar pe năsucul său negru. Dar, surpriză! De data asta nu s-a topit, chiar dacă năsucul lui Aricică este calduț și, în mod normal, ar fi trebuit să se transforme într-o picătură care să semene cu un muc pe nasul lui Aricică.

– Hm, s-a gândit, Aricică. Sau nasul meu s-a stricat, sau acest fulg nu e fulg.

– Ba sunt fulg, să știi. Dar am hotărât să nu ma topesc.

Aricică s-a uitat în jur să vadă de unde vine vocea.

– Sunt eu, fulgul de pe năsucul tau. Nu mă vezi?!

Cei doi ochișori negri ai lui Aricică, ca două mărgelușe micuțe, s-au apropiat de năsuc să vadă minunea. Da, este un fulg alb ca toți fulgii, pufos și… vorbește. Continue reading…