When Vitalie met Maia(am făcut 8 ani de căsătorie)

Ieri, pe 7 august, am făcut 8 ani de când statul, biserica și lumea ne poate numi oficial soț și soție. Eu și Maia mea suntem însă împreună de 16 ani. A fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața asta. Întâmplare care a adus la alta, la fel de fericită și care mă împlinește: Natalia. Fără Maia nu era Natalia. Fără Maia nu eram eu, cel de azi.

8 ani este o cifră care predestinează infinitul. Până când moartea ne va despărți e pentru fraieri, noi o să fim împreună și dincolo de ea.

Acum 8 ani, pe o căldură insuportabilă, am luat-o de mânuță pe cea mai firavă, dulce, minunată și cea mai ochioasă femeie din lume, am urcat-o pe cal, pe avion, am dus-o în brațe. Doar s-o fac să spună da. Și a zis. Era ziua nunții noastre. Continue reading…

Cum e la grădi, la serbare? Vlog pe COJOCARI.RO

Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.

Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.

Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.

Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.

Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂

Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.

Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.

De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:

*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.

Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost:

Natalia a ajuns la 6 ani! La mulți ani!

Când ne-am găndit că ar fi bine să facem un copil, nu ne-a trecut prin cap că o să fie Natalia. Nici în cele mai frumoase, mai roz și mai plăcute vise nu ne-am închipuit-o așa.

Mulți spun că este frumoasă, dar toate fetițele sunt. Noi spunem că este deosebită, dar toți părinții își consideră copiii speciali. Cei care o cunosc ne zic că este un copil cuminte și deștept, dar orice copil poate părea un îngeraș când stai cu el doar câteva minute.

Adevărul este că nu frumusețea, nu inteligența, nu zâmbetul ca apariția soarelui după furtună, nici măcar ochii verzi ca iarba în zorii zilei nu te fac deosebită, Natalia. Îmi place caracterul tău, fetița mea. Ai cu adevărat ceva frumos, micuța mea dragă: sufletul uimitor de bun. Continue reading…

Până la ce vârstă este ok să te ții de mână?

Treceam pe lângă o școală. Mergeam după ei, tată și fiică, și mă amuzam de situație. Fetița, să fi avut peste zece ani, îl ținea de mânuță pe tatăl ei. Nimic neobișnuit până aici. Doar că de după colț a apărut un stol de fetițe. Se vede treabă că se cunoșteau. Ele i-au salutat, iar fetița i-a aruncat cât colo mâna tătâne-su.

Chipurile, vedeți, mă, fetelor, sunt fată mare. Nu am nevoie de mâna lu’ ăsta bătrânu'(ta-su avea cel mult 40 de ani) ca să merg pe stradă. Omul nu a reacționat în niciun fel. Cred că era obișnuit cu treaba asta. Așa că mergea relaxat. Continue reading…

Prâslea cel Voinic

Când a intrat în viața mea, aveam vreo 13 ani. Eram deja 3 frați, eu fiind cel mai mare, iar Andrei(Andrușca pentru familie) venea să ne arate că vorba aia românească, unde-s trei încape și al patrulea, e perfect adevărată.

Era mic, micuț. L-am ținut în brațe, l-am ajutat să se ridice. Am văzut primii lui pași. Am trecut cu bucurie și amuzament peste tot felul de prostii făcute de Prâslea. Era bondoc, micuț, grăsun și tot timpul foarte optimist. Un copil minunat. Continue reading…

Cât rezistă un copil într-un muzeu de muzică în care nu poate pune mâna pe instrumente? Vlogul de luni de pe COJOCARI.RO

Eram în Italia, în Padova(un oraș din Nordul Italiei) și am văzut muzeul acesta. De fapt, o expoziție. Prezentau niște instrumente, niște chestii despre muzică și evoluția acesteia în timp. Un moment numai bun să testăm toleranța Nataliei la… plictiseală.

Să nu mă credeți un tată denaturat și care nu vrea să-și educe copilul. Am încercat, vă jur cu mânuța pe inimă. Dar cât rezistă un copil într-un muzeu de muzică în care nu poate pune mâna pe instrumente? Am făcut acest experiment. Așadar, recordul personal al Nataliei este… Continue reading…

Maia și magazinul online de bomboane BUCURIA.RO

Maia mea minunată, fata cu ochii albaștri, care mi-a furat inima într-o zi superbă de mai, a reușit să mă uimească. Din nou. Dar așa se întâmplă când ai prea multe talente – nu te poți opri niciodată, o provocare este exact ceea ce cauți.

Așadar, Maia este frumoasă(dar pe asta v-am mai spus-o), știe să cânte(trebuie să o vedeți la pian), știe să scrie de-ți rupe inima(a făcut jurnalism mulți ani), iar mai nou(mă rog, de câțiva ani deja) face pași hotărâți și preciși într-un domeniu în care puțini au curajul să intre: antreprenoriat.

Ei nu-i place cuvântul acesta. Eu o înțeleg. Când te ocupi de dezvoltarea magazinului online BUCURIA.RO, unde pot fi găsite și comandate celebrele bomboane Bucuria de la Chișinău, este greșit să spui că faci afaceri. Nope! Livrezi bucurie, livrezi bomboane, livrezi gustul copilăriei. Asta nu mai e afacere. 🙂 Continue reading…

Bucureștiul unor oameni mișto!

Peste câteva zile iarna asta târzie o să fie o amintire. Una rece și puțin importantă. Se prea poate că prin iunie o să ne amintim cu drag de răcoarea de minus 19 grade de acum. Am adunat câteva instantanee din București. Un oraș în care poți vedea lucruri mișto și oameni mișto sau haioși. Așa cum este acest bărbat cu umbrela lui roz. L-am văzut prin oraș și mi s-a părut extrem de simpatic… Nene cu umbrela roz, ai haz, nu glumă. Ai ieșit în evidență, dacă asta ți-ai dorit.

 

Continue reading…