Povestea celui mai bun om. Bunelul!

Se spune că după ce mori, cineva trebuie să-ți povestească viața. Se spune că trăim prin amintirile pe care le lăsăm. Bunelul meu nu mai este printre noi. A trăit 91 de ani fără 3 luni. O viață lungă, plină de lipsuri și griji, dar care nu i-au afectat câtuși de puțin bunătatea.

Bunelul a fost cel mai bun om…

Este cel mai greu text pe care l-am scris vreodată. Îmi rup cuvintele din suflet cu cleștele în timp ce șterg lacrimile de pe tastatură. Am așteptat să se aștearnă un pic de timp peste durerea despărțirii ca să fiu în stare să scriu ceva.

Știu, a trăit mult, dar asta nu mă face să accept moartea Bunelului. Nu pot. Aș fi vrut să treacă și peste iarna asta. Să îl mai văd o dată în viață. Să mai stăm de vorbă. Să-i aud vocea moale și bună. Bunele, nu accept că erai ”bătrân” și e ok să fii plecat. O să regret toată viața că nu te-am mai văzut o dată în viață…

Bunelul! Ce cuvânt frumos pentru un om cu adevărat BUN!

Bunelul! Așa i-am spus bunicului Profir dintotdeauna. Mai jos veți citi povestea lui de viață. Continue reading…

Distracție la Petshop(Vlog cu Natalia)

Oriunde intrăm cu Natalia, adică în orice loc nou sau mai special, începe distracția. Iar unde începe distracția, încep și vlogurile noastre.

Salut sau bună ziua și… dăi cu aventura.

Ultima dată am intrat… într-un Petshop. 🙂

Apropo, ați observat cât de mult se distrează copiii într-un Petshop? Continue reading…

Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Natalia merge la școală în clasa pregătitoare! Dacă am emoții? Pff…

”Ai emoții?”, m-a întrebat o vecină în fața blocului. M-am oprit blocat. Ce vrea să zică? Ah, da. Vorbește despre prima zi de școală a Nataliei.

Ha, ha, ha! Râd și acum în sinea mea. Să am emoții pentru Natalia? Pentru fetița mea, care vorbește așa de frumos cu oamenii, care înțelege mai bine decât mine regulile sociale? Pentru ea, care a învățat rusa fără efort, iar acum stă cu engleza pe vârful limbii? Pentru Nati, care a făcut balet de la 3 ani, iar acum face șpagatul fără probleme. Pentru Natali, care face lejer 10 flotări? Eu să am emoții? Pff! 🙂

Evident că am. Cuvântul ăsta, “emoții”, este descris în dicționar cu poza mea când sunt întrebat dacă am emoții pentru școlărița Natalia. Adevărul este că mă doare pieptul de cât de tare mi se zbate inima când mă gândesc la Nati și la școală.  Continue reading…

Reuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)

Cu pași grăbiți m-am îndreptate spre sala de festivități. Aci era vânzoleala adevărată. Bine, nu 90 de foști copii, acum bărbați și femei în toată firea, dar erau vreo 30-40. M-am uitat în stânga, în dreapta. Pfff. Recunoșteam doar un sfert din ei. Nu pentru că s-au schimbat în cei 16 ani. Pur și simplu, erau din alte clase paralele. Atât de paralele, că nu ne intersectam. Cum am zis, eu eram la real, ei erau la profil umanist. În plus, venisem destul de târziu în liceu, iar 3 ani nu mi-au fost suficienți să-i cunosc pe toți. Păcat. Aș fi fost fericit să țin legătura cu oameni atât de cool, îndrăzneți, puternici, haioși, harnici… Aș continua cu epitetele, dar trec la niște chestii mai triste.

Iată toată clasa de profil real care s-a adunat la liceu. 4 colegi. Mulți nu au putut veni, chit că erau în țară. Problema este că alții sunt plecați. S-au împrăștiat în toată lumea: Canada, SUA și toată Europa… M-am bucurat mult să-i revăd. De la stânga la dreapta: Io; Tania, despre care v-am spus în prima postare despre reuniune; domnul Boguș, celebru deja pe acest blog; Dana, cu ochii albaștri de felină; Mîțu, cu spiritul lui de antreprenor sadea.

Această hartă este dovada. Am încercat să ne dăm seama unde au ajuns colegii noștri, în ce părți ale lumii. Europa este plină de absolvenți ai Liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei. Câțiva sunt peste ocean. Harta nu este completă. Încă nu o completasem. Am făcut și un calcul, deh, sunt absolvent de profil real. Din 28 de elevi, câți au fost la mine în clasă, 11 sunt plecați din Republica Moldova. În plus, mulți dintre cei rămași nu ar spune NU unei relocări. Iar asta este trist, pentru că oamenii nu pleacă în număr așa de mare de la bine, pleacă de disperare.

Continue reading…

Reuniunea de liceu(partea I)

Vă eram dator cu o descriere a reuniunii de liceu la care am fost în weekend. Așadar, doamnelor și domnilor, promoția 2002, Liceul ”Onisifor Ghibu”, orașul Orhei, Republica Moldova.

Am ajuns la liceu cu 15 minute înainte să sune clopoțelul. Pe strada din față erau parcate un șir de mașini. Abia am găsit loc de parcare… Semn bun, mi-am zis. Cel puțin colegii mei au mijloace de locomoție, iar 16 ani nu au trecut degeaba. 🙂

În fața liceului m-a lovit însă liniștea. În închipuirea mea, aproape 90 de femei și bărbați în floarea vârstei arată… altfel, mai aglomerat. Atâția au fost în cele trei clase. Deci, mare mi-a fost mirarea să nu văd pe nimeni.

Dar am avut timp să mă analizez curtea liceului. Arăta diferit față de cum o țineam eu minte. Parcă mai mică, poate că am crescut între timp. Ce-i drept era mai verde, au fost plantați niște copaci.

Continue reading…

Mâine merg la întâlnirea cu Absolvenții. Liceul ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

Deci, cum vă ziceam în articolul de mai jos, sâmbătă(mâine, 25.08.2018) merg la Întâlnirea Cu Absolvenții. Pe scurt, ÎCA. 🙂

Habar nu am câți colegi urmează să vină. Problema este că sunt atât de mulți plecați din Republica Moldova, inclusiv subsemnatul este plecat, că va fi o surpriză uriașă să ne putem aduna jumătate.

Apropo, urmărind de la distanță discuțiile despre organizarea ÎCA mi-am dat seama cât de greu se face un asemenea eveniment. Adevărul: dacă niște colege inimoase și colegi săritori la nevoie rămași la vatră nu ar fi făcut demersurile necesare, ÎCA era doar un vis frumos. Continue reading…

Nostalgie! Sâmbătă merg la întâlnirea cu colegii mei, absolvenții liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

S. cel mai bun prieten din liceu. Știe multe secrete despre mine. Știu multe secrete de-ale lui. Am făcut sute de kilometri împreună spre liceu și înapoi acasă. Bun la baschet și cel mai bun la matematică. Era as la calcule, la chimie, la fizică. Mi-a arătat prima dată cum se intră pe internet și cum se folosește Mirc-ul. Nu ne-am prea văzut în timpul facultății, dar ne-am reîntâlnit după aia și m-am bucurat mult, pentru că un prieten din copilărie este cât 1000 de prieteni la maturitate.

V. avea un telefon mobil. Era singurul din clasă cu mobil la brâu. Prin anul 2000 era mare lucru. L-am și auzit vorbind la telefon, un model Motorola, de câteva ori. Deși unii colegi din clasă nu mă credeau. Niște invidioși. 🙂 Un telefon mobil pe vremea aia îți ridica statutul la cer. V. e un tip foarte deștept. Am avut noroc să stau cu el într-o bancă toți anii de liceu. Acum este un abil și priceput IT-ist. Cum altfel? Doar a fost primul coleg cu telefon mobil din clasă.

A. mi-a dat voie să merg cu mașina tatălui său. O Lada roșie. Am uitat să o bag în viteză și am turat-o atât de mult, că era să-i sară motorul de sub capotă. Apoi am dat într-o groapă de a trebuit să ciocănească mult și bine la o jantă până să o îndrepte. Dar era un băiat foarte bun, cumsecade și deși m-a dat jos imediat de la volan, nu mi-a reproșat niciodată nimic. Avea o calitate, ori de câte ori se rușina, se înroșea ca focul. Continue reading…