Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Natalia merge la școală în clasa pregătitoare! Dacă am emoții? Pff…

”Ai emoții?”, m-a întrebat o vecină în fața blocului. M-am oprit blocat. Ce vrea să zică? Ah, da. Vorbește despre prima zi de școală a Nataliei.

Ha, ha, ha! Râd și acum în sinea mea. Să am emoții pentru Natalia? Pentru fetița mea, care vorbește așa de frumos cu oamenii, care înțelege mai bine decât mine regulile sociale? Pentru ea, care a învățat rusa fără efort, iar acum stă cu engleza pe vârful limbii? Pentru Nati, care a făcut balet de la 3 ani, iar acum face șpagatul fără probleme. Pentru Natali, care face lejer 10 flotări? Eu să am emoții? Pff! 🙂

Evident că am. Cuvântul ăsta, “emoții”, este descris în dicționar cu poza mea când sunt întrebat dacă am emoții pentru școlărița Natalia. Adevărul este că mă doare pieptul de cât de tare mi se zbate inima când mă gândesc la Nati și la școală.  Continue reading…

Reuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)

Cu pași grăbiți m-am îndreptate spre sala de festivități. Aci era vânzoleala adevărată. Bine, nu 90 de foști copii, acum bărbați și femei în toată firea, dar erau vreo 30-40. M-am uitat în stânga, în dreapta. Pfff. Recunoșteam doar un sfert din ei. Nu pentru că s-au schimbat în cei 16 ani. Pur și simplu, erau din alte clase paralele. Atât de paralele, că nu ne intersectam. Cum am zis, eu eram la real, ei erau la profil umanist. În plus, venisem destul de târziu în liceu, iar 3 ani nu mi-au fost suficienți să-i cunosc pe toți. Păcat. Aș fi fost fericit să țin legătura cu oameni atât de cool, îndrăzneți, puternici, haioși, harnici… Aș continua cu epitetele, dar trec la niște chestii mai triste.

Iată toată clasa de profil real care s-a adunat la liceu. 4 colegi. Mulți nu au putut veni, chit că erau în țară. Problema este că alții sunt plecați. S-au împrăștiat în toată lumea: Canada, SUA și toată Europa… M-am bucurat mult să-i revăd. De la stânga la dreapta: Io; Tania, despre care v-am spus în prima postare despre reuniune; domnul Boguș, celebru deja pe acest blog; Dana, cu ochii albaștri de felină; Mîțu, cu spiritul lui de antreprenor sadea.

Această hartă este dovada. Am încercat să ne dăm seama unde au ajuns colegii noștri, în ce părți ale lumii. Europa este plină de absolvenți ai Liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei. Câțiva sunt peste ocean. Harta nu este completă. Încă nu o completasem. Am făcut și un calcul, deh, sunt absolvent de profil real. Din 28 de elevi, câți au fost la mine în clasă, 11 sunt plecați din Republica Moldova. În plus, mulți dintre cei rămași nu ar spune NU unei relocări. Iar asta este trist, pentru că oamenii nu pleacă în număr așa de mare de la bine, pleacă de disperare.

Continue reading…

Reuniunea de liceu(partea I)

Vă eram dator cu o descriere a reuniunii de liceu la care am fost în weekend. Așadar, doamnelor și domnilor, promoția 2002, Liceul ”Onisifor Ghibu”, orașul Orhei, Republica Moldova.

Am ajuns la liceu cu 15 minute înainte să sune clopoțelul. Pe strada din față erau parcate un șir de mașini. Abia am găsit loc de parcare… Semn bun, mi-am zis. Cel puțin colegii mei au mijloace de locomoție, iar 16 ani nu au trecut degeaba. 🙂

În fața liceului m-a lovit însă liniștea. În închipuirea mea, aproape 90 de femei și bărbați în floarea vârstei arată… altfel, mai aglomerat. Atâția au fost în cele trei clase. Deci, mare mi-a fost mirarea să nu văd pe nimeni.

Dar am avut timp să mă analizez curtea liceului. Arăta diferit față de cum o țineam eu minte. Parcă mai mică, poate că am crescut între timp. Ce-i drept era mai verde, au fost plantați niște copaci.

Continue reading…

Mâine merg la întâlnirea cu Absolvenții. Liceul ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

Deci, cum vă ziceam în articolul de mai jos, sâmbătă(mâine, 25.08.2018) merg la Întâlnirea Cu Absolvenții. Pe scurt, ÎCA. 🙂

Habar nu am câți colegi urmează să vină. Problema este că sunt atât de mulți plecați din Republica Moldova, inclusiv subsemnatul este plecat, că va fi o surpriză uriașă să ne putem aduna jumătate.

Apropo, urmărind de la distanță discuțiile despre organizarea ÎCA mi-am dat seama cât de greu se face un asemenea eveniment. Adevărul: dacă niște colege inimoase și colegi săritori la nevoie rămași la vatră nu ar fi făcut demersurile necesare, ÎCA era doar un vis frumos. Continue reading…

Nostalgie! Sâmbătă merg la întâlnirea cu colegii mei, absolvenții liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

S. cel mai bun prieten din liceu. Știe multe secrete despre mine. Știu multe secrete de-ale lui. Am făcut sute de kilometri împreună spre liceu și înapoi acasă. Bun la baschet și cel mai bun la matematică. Era as la calcule, la chimie, la fizică. Mi-a arătat prima dată cum se intră pe internet și cum se folosește Mirc-ul. Nu ne-am prea văzut în timpul facultății, dar ne-am reîntâlnit după aia și m-am bucurat mult, pentru că un prieten din copilărie este cât 1000 de prieteni la maturitate.

V. avea un telefon mobil. Era singurul din clasă cu mobil la brâu. Prin anul 2000 era mare lucru. L-am și auzit vorbind la telefon, un model Motorola, de câteva ori. Deși unii colegi din clasă nu mă credeau. Niște invidioși. 🙂 Un telefon mobil pe vremea aia îți ridica statutul la cer. V. e un tip foarte deștept. Am avut noroc să stau cu el într-o bancă toți anii de liceu. Acum este un abil și priceput IT-ist. Cum altfel? Doar a fost primul coleg cu telefon mobil din clasă.

A. mi-a dat voie să merg cu mașina tatălui său. O Lada roșie. Am uitat să o bag în viteză și am turat-o atât de mult, că era să-i sară motorul de sub capotă. Apoi am dat într-o groapă de a trebuit să ciocănească mult și bine la o jantă până să o îndrepte. Dar era un băiat foarte bun, cumsecade și deși m-a dat jos imediat de la volan, nu mi-a reproșat niciodată nimic. Avea o calitate, ori de câte ori se rușina, se înroșea ca focul. Continue reading…

When Vitalie met Maia(am făcut 8 ani de căsătorie)

Ieri, pe 7 august, am făcut 8 ani de când statul, biserica și lumea ne poate numi oficial soț și soție. Eu și Maia mea suntem însă împreună de 16 ani. A fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața asta. Întâmplare care a adus la alta, la fel de fericită și care mă împlinește: Natalia. Fără Maia nu era Natalia. Fără Maia nu eram eu, cel de azi.

8 ani este o cifră care predestinează infinitul. Până când moartea ne va despărți e pentru fraieri, noi o să fim împreună și dincolo de ea.

Acum 8 ani, pe o căldură insuportabilă, am luat-o de mânuță pe cea mai firavă, dulce, minunată și cea mai ochioasă femeie din lume, am urcat-o pe cal, pe avion, am dus-o în brațe. Doar s-o fac să spună da. Și a zis. Era ziua nunții noastre. Continue reading…

Cum e la grădi, la serbare? Vlog pe COJOCARI.RO

Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.

Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.

Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.

Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.

Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂

Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.

Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.

De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:

*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.

Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost: