Crăciunul pe stil vechi explicat prietenilor mei din București :)

Poza este făcută în fața casei părinților mei din Nordul Basarabiei. Ieri s-au adunat colindătorii. Copiii merg din casă în casă, cu cățel cu tot. 🙂

Ieri am sărbătorit(vorba vine, nici urmă de sărbătoare) Crăciunul pe stil vechi. Pentru cine nu știe, biserica rusă(și alte biserici, un exemplu ar fi cea sârbă) a decis să nu schimbe calendarul Iulian pe care îl folosește și în acest moment. Din cauza asta este în urmă cu 13 zile față de calendarul Gregorian, inclusiv calendarul laic. Prin urmare, în loc să sărbătorească Crăciunul pe 25 decembrie, îl sărbătorește pe 7 ianuarie. Ajunul e pe 6 ianuarie.

Am încheiat scurta lecție de istorie și să trecem la chestii uzuale. Am fost întrebat de nenumărate ori despre Crăciunul pe stil vechi și pentru că prietenii, colegii îmi pun mereu aceleași întrebări, am decis să explic niște aspecte. Nu de alta, dar am observat că suscită interes, iar cei care mă chestionează sunt surprinși de multe chestii noi pe care le află.

Atenție, voi vorbi despre tradițiile din Republica Moldova. Nu știu cum este în Rusia, habar nu am cum e la sârbi. Continue reading…

Ne-am jucat pentru prima dată pe PlayStation – PS4(Vlog)

Discutam cu un coleg despre jocuri, despre console, despre copii.

Îi cumpărase băiatului său o consolă PS4. Mi-a zis că a dat vreo mie de lei. Am aflat cu această ocazie că până pe 28 decembrie e nuș’ce promoție – o consola PS4 Slim 500 GB costă aproape 950lei, iar un joc Spider-Man – aproape 140lei.

Dar să revin la discuție:
– Ce bucurie i-am făcut… A pus mâna pe telefon, și-a sunat colegii, i-a invitat la noi.
– Dar ce jocuri i-ai luat?, l-am întrebat eu.
– Păi, este mic, jocuri din astea, care să-l ajute, să-l inspire. De exemplu, Fifa.
– Și cu timpul pentru joc cum faci?
– Simplu, i-am zis că atunci când are teme de făcut, când are chestii importante, se ocupă de ele. Stă la PlayStation când vrea să se relaxeze. În weekenduri, în timpul vacanțelor, dar mai ales acum, de Crăciun, când o să stea acasă.
– Și cu timpul de ieșit afară cum faci?
– Sigur, iese, se joacă. Dar are nevoie și de momente din astea, de joacă în casă. Să-i vină un prieten. Cum făceam și noi, pe vremuri. Cu jocurile alea care se încărcau o sută de ani. Știi? În plus, vreau să mă joc și eu cu el. M-am și jucat zilele trecute Fifa pe flotări. Mă dor mâinile de la câte flotări am făcut. M-a bătut… Continue reading…

Cronica serbării de Crăciun la clasa pregătitoare

Vin acum de la prima serbare, varianta de școală a Nataliei. Serbarea de Crăciun, evident. Câteva observații la cald, ca să nu le uit. 🙂

Bă, cresc copiii ăștia. Dacă ai clipit o dată, zbang, s-au lungit cu 5 centimetri. Ai mai dat o dată din gene, zdrang, au trecut 2 ani. Pe bune. Trebuie să fie un remediu, ceva, o chestie ca să-i țină mici. Că prea se domnișoresc și încep să înțeleagă și să facă lucrurile ca adulții.

Acum ceva despre serbarea de la școală versus cea de la grădiniță.

Ce să zic? Saltul este uriaș. Se observă o diferență mare. Sărmana educatoare de la grădiniță. În cazul nostru minunata și sufletista doamna Ana. Recita în locul celor mai timizi, cânta pentru jumătate de grupă. Asta în timp ce îi ștergea mucii unuia, îl ținea în brațe pe un altul mai plângăcios. Era omul orchestră. Nu știu cum de le făcea pe toate. Zici că avea 100 de mâini și un miliard de miliarde de celule nervoase. Continue reading…

Povestea celui mai bun om. Bunelul!

Se spune că după ce mori, cineva trebuie să-ți povestească viața. Se spune că trăim prin amintirile pe care le lăsăm. Bunelul meu nu mai este printre noi. A trăit 91 de ani fără 3 luni. O viață lungă, plină de lipsuri și griji, dar care nu i-au afectat câtuși de puțin bunătatea.

Bunelul a fost cel mai bun om…

Este cel mai greu text pe care l-am scris vreodată. Îmi rup cuvintele din suflet cu cleștele în timp ce șterg lacrimile de pe tastatură. Am așteptat să se aștearnă un pic de timp peste durerea despărțirii ca să fiu în stare să scriu ceva.

Știu, a trăit mult, dar asta nu mă face să accept moartea Bunelului. Nu pot. Aș fi vrut să treacă și peste iarna asta. Să îl mai văd o dată în viață. Să mai stăm de vorbă. Să-i aud vocea moale și bună. Bunele, nu accept că erai ”bătrân” și e ok să fii plecat. O să regret toată viața că nu te-am mai văzut o dată în viață…

Bunelul! Ce cuvânt frumos pentru un om cu adevărat BUN!

Bunelul! Așa i-am spus bunicului Profir dintotdeauna. Mai jos veți citi povestea lui de viață. Continue reading…

Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Natalia merge la școală în clasa pregătitoare! Dacă am emoții? Pff…

”Ai emoții?”, m-a întrebat o vecină în fața blocului. M-am oprit blocat. Ce vrea să zică? Ah, da. Vorbește despre prima zi de școală a Nataliei.

Ha, ha, ha! Râd și acum în sinea mea. Să am emoții pentru Natalia? Pentru fetița mea, care vorbește așa de frumos cu oamenii, care înțelege mai bine decât mine regulile sociale? Pentru ea, care a învățat rusa fără efort, iar acum stă cu engleza pe vârful limbii? Pentru Nati, care a făcut balet de la 3 ani, iar acum face șpagatul fără probleme. Pentru Natali, care face lejer 10 flotări? Eu să am emoții? Pff! 🙂

Evident că am. Cuvântul ăsta, “emoții”, este descris în dicționar cu poza mea când sunt întrebat dacă am emoții pentru școlărița Natalia. Adevărul este că mă doare pieptul de cât de tare mi se zbate inima când mă gândesc la Nati și la școală.  Continue reading…

Reuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)

Cu pași grăbiți m-am îndreptate spre sala de festivități. Aci era vânzoleala adevărată. Bine, nu 90 de foști copii, acum bărbați și femei în toată firea, dar erau vreo 30-40. M-am uitat în stânga, în dreapta. Pfff. Recunoșteam doar un sfert din ei. Nu pentru că s-au schimbat în cei 16 ani. Pur și simplu, erau din alte clase paralele. Atât de paralele, că nu ne intersectam. Cum am zis, eu eram la real, ei erau la profil umanist. În plus, venisem destul de târziu în liceu, iar 3 ani nu mi-au fost suficienți să-i cunosc pe toți. Păcat. Aș fi fost fericit să țin legătura cu oameni atât de cool, îndrăzneți, puternici, haioși, harnici… Aș continua cu epitetele, dar trec la niște chestii mai triste.

Iată toată clasa de profil real care s-a adunat la liceu. 4 colegi. Mulți nu au putut veni, chit că erau în țară. Problema este că alții sunt plecați. S-au împrăștiat în toată lumea: Canada, SUA și toată Europa… M-am bucurat mult să-i revăd. De la stânga la dreapta: Io; Tania, despre care v-am spus în prima postare despre reuniune; domnul Boguș, celebru deja pe acest blog; Dana, cu ochii albaștri de felină; Mîțu, cu spiritul lui de antreprenor sadea.

Această hartă este dovada. Am încercat să ne dăm seama unde au ajuns colegii noștri, în ce părți ale lumii. Europa este plină de absolvenți ai Liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei. Câțiva sunt peste ocean. Harta nu este completă. Încă nu o completasem. Am făcut și un calcul, deh, sunt absolvent de profil real. Din 28 de elevi, câți au fost la mine în clasă, 11 sunt plecați din Republica Moldova. În plus, mulți dintre cei rămași nu ar spune NU unei relocări. Iar asta este trist, pentru că oamenii nu pleacă în număr așa de mare de la bine, pleacă de disperare.

Continue reading…