Reuniunea de liceu(partea I)

Vă eram dator cu o descriere a reuniunii de liceu la care am fost în weekend. Așadar, doamnelor și domnilor, promoția 2002, Liceul ”Onisifor Ghibu”, orașul Orhei, Republica Moldova.

Am ajuns la liceu cu 15 minute înainte să sune clopoțelul. Pe strada din față erau parcate un șir de mașini. Abia am găsit loc de parcare… Semn bun, mi-am zis. Cel puțin colegii mei au mijloace de locomoție, iar 16 ani nu au trecut degeaba. 🙂

În fața liceului m-a lovit însă liniștea. În închipuirea mea, aproape 90 de femei și bărbați în floarea vârstei arată… altfel, mai aglomerat. Atâția au fost în cele trei clase. Deci, mare mi-a fost mirarea să nu văd pe nimeni.

Dar am avut timp să mă analizez curtea liceului. Arăta diferit față de cum o țineam eu minte. Parcă mai mică, poate că am crescut între timp. Ce-i drept era mai verde, au fost plantați niște copaci.

Continue reading…

Mâine merg la întâlnirea cu Absolvenții. Liceul ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

Deci, cum vă ziceam în articolul de mai jos, sâmbătă(mâine, 25.08.2018) merg la Întâlnirea Cu Absolvenții. Pe scurt, ÎCA. 🙂

Habar nu am câți colegi urmează să vină. Problema este că sunt atât de mulți plecați din Republica Moldova, inclusiv subsemnatul este plecat, că va fi o surpriză uriașă să ne putem aduna jumătate.

Apropo, urmărind de la distanță discuțiile despre organizarea ÎCA mi-am dat seama cât de greu se face un asemenea eveniment. Adevărul: dacă niște colege inimoase și colegi săritori la nevoie rămași la vatră nu ar fi făcut demersurile necesare, ÎCA era doar un vis frumos. Continue reading…

Nostalgie! Sâmbătă merg la întâlnirea cu colegii mei, absolvenții liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

S. cel mai bun prieten din liceu. Știe multe secrete despre mine. Știu multe secrete de-ale lui. Am făcut sute de kilometri împreună spre liceu și înapoi acasă. Bun la baschet și cel mai bun la matematică. Era as la calcule, la chimie, la fizică. Mi-a arătat prima dată cum se intră pe internet și cum se folosește Mirc-ul. Nu ne-am prea văzut în timpul facultății, dar ne-am reîntâlnit după aia și m-am bucurat mult, pentru că un prieten din copilărie este cât 1000 de prieteni la maturitate.

V. avea un telefon mobil. Era singurul din clasă cu mobil la brâu. Prin anul 2000 era mare lucru. L-am și auzit vorbind la telefon, un model Motorola, de câteva ori. Deși unii colegi din clasă nu mă credeau. Niște invidioși. 🙂 Un telefon mobil pe vremea aia îți ridica statutul la cer. V. e un tip foarte deștept. Am avut noroc să stau cu el într-o bancă toți anii de liceu. Acum este un abil și priceput IT-ist. Cum altfel? Doar a fost primul coleg cu telefon mobil din clasă.

A. mi-a dat voie să merg cu mașina tatălui său. O Lada roșie. Am uitat să o bag în viteză și am turat-o atât de mult, că era să-i sară motorul de sub capotă. Apoi am dat într-o groapă de a trebuit să ciocănească mult și bine la o jantă până să o îndrepte. Dar era un băiat foarte bun, cumsecade și deși m-a dat jos imediat de la volan, nu mi-a reproșat niciodată nimic. Avea o calitate, ori de câte ori se rușina, se înroșea ca focul. Continue reading…

When Vitalie met Maia(am făcut 8 ani de căsătorie)

Ieri, pe 7 august, am făcut 8 ani de când statul, biserica și lumea ne poate numi oficial soț și soție. Eu și Maia mea suntem însă împreună de 16 ani. A fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața asta. Întâmplare care a adus la alta, la fel de fericită și care mă împlinește: Natalia. Fără Maia nu era Natalia. Fără Maia nu eram eu, cel de azi.

8 ani este o cifră care predestinează infinitul. Până când moartea ne va despărți e pentru fraieri, noi o să fim împreună și dincolo de ea.

Acum 8 ani, pe o căldură insuportabilă, am luat-o de mânuță pe cea mai firavă, dulce, minunată și cea mai ochioasă femeie din lume, am urcat-o pe cal, pe avion, am dus-o în brațe. Doar s-o fac să spună da. Și a zis. Era ziua nunții noastre. Continue reading…

Cum e la grădi, la serbare? Vlog pe COJOCARI.RO

Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.

Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.

Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.

Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.

Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂

Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.

Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.

De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:

*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.

Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost:

Natalia a ajuns la 6 ani! La mulți ani!

Când ne-am găndit că ar fi bine să facem un copil, nu ne-a trecut prin cap că o să fie Natalia. Nici în cele mai frumoase, mai roz și mai plăcute vise nu ne-am închipuit-o așa.

Mulți spun că este frumoasă, dar toate fetițele sunt. Noi spunem că este deosebită, dar toți părinții își consideră copiii speciali. Cei care o cunosc ne zic că este un copil cuminte și deștept, dar orice copil poate părea un îngeraș când stai cu el doar câteva minute.

Adevărul este că nu frumusețea, nu inteligența, nu zâmbetul ca apariția soarelui după furtună, nici măcar ochii verzi ca iarba în zorii zilei nu te fac deosebită, Natalia. Îmi place caracterul tău, fetița mea. Ai cu adevărat ceva frumos, micuța mea dragă: sufletul uimitor de bun. Continue reading…

Până la ce vârstă este ok să te ții de mână?

Treceam pe lângă o școală. Mergeam după ei, tată și fiică, și mă amuzam de situație. Fetița, să fi avut peste zece ani, îl ținea de mânuță pe tatăl ei. Nimic neobișnuit până aici. Doar că de după colț a apărut un stol de fetițe. Se vede treabă că se cunoșteau. Ele i-au salutat, iar fetița i-a aruncat cât colo mâna tătâne-su.

Chipurile, vedeți, mă, fetelor, sunt fată mare. Nu am nevoie de mâna lu’ ăsta bătrânu'(ta-su avea cel mult 40 de ani) ca să merg pe stradă. Omul nu a reacționat în niciun fel. Cred că era obișnuit cu treaba asta. Așa că mergea relaxat. Continue reading…

Prâslea cel Voinic

Când a intrat în viața mea, aveam vreo 13 ani. Eram deja 3 frați, eu fiind cel mai mare, iar Andrei(Andrușca pentru familie) venea să ne arate că vorba aia românească, unde-s trei încape și al patrulea, e perfect adevărată.

Era mic, micuț. L-am ținut în brațe, l-am ajutat să se ridice. Am văzut primii lui pași. Am trecut cu bucurie și amuzament peste tot felul de prostii făcute de Prâslea. Era bondoc, micuț, grăsun și tot timpul foarte optimist. Un copil minunat. Continue reading…