Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Victor Mihalachi- un Patza(ichi)n basarabean

Victor Mihalachi este un moldovean ce îi calcă fidel pe urme marelui Patzaichin. L-am cunoscut recent şi am făcut un reportaj despre el. A câştigat campionatul mondial de Kaiac Canoe şi numele lui este pe buzele tuturor. Ar fi fost ciudat să nu câştige. Este puternic, deştept, ambiţios. Bravo lui! Moldova a pierdut un cetăţean de valoare, Romania a câştigat un mare sportiv. Despre acest tip de o modestie impresionantă, dar în acelaşi timp care ştie ce îşi doreşte vedeţi mai jos un  reportaj difuzat de PRO TV Chişinău.

 

 

PS: Referitor la titlu. Patzan, din rusă înseamnă băiat. Cuvântul are, însă, la Chişinău o semnificaţie mai ciudată. Un băiat ce se ţine de cuvânt este un adevărat… patzan. În ceea ce priveşte cuvântul lui Victor Mihalachi, se aseamănă unei vâslituri de pagaie - scurtă, precisă şi acolo unde trebuie.

Cum este să fii bărbat însurat?

Mă tot întreabă lumea. Deh, lumea să întrebe, cu ce să se ocupe săraca. Pentru mine este, însă o provocare întrebarea. Chiar, cum este să fiu bărbat însurat? Oare ce s-a schimbat? Mă întreb eu, iar o parte din mine se desprinde de corp, face un pas într-o parte şi mă analizează. “Bre, parcă nimic. Totul e la fel”, îmi spune analizatorul de mine. “Tu cercetează în profunzime, nu fi superficial”, presez eu.

 

Hm. Au trecut 3 săptămâni şi vrei să simţi schimbări? Păi, ar cam fi. În primul rând, ai o dungă micuţă pe deget chiar dacă îţi scoţi verigheta. În al doilea rând, lumea te priveşte un pic altfel. Tinerel cum eşti mulţi sunt surprinşi când află că “ai făcut pasul cel mare”. Şi apoi, mai sunt fetele care te analizează altfel. Întrebi cum altfel? Curios. Te privesc curios. Un inel pe deget schimbă atât de multe într-o ecuaţie…

 

Cât despre relaţia, aici lucrurile sunt ciudate. Dacă ar fi normale, nu ar fi dragoste, căci dragostea este complicată prin definiţie. Spun doar ce văd. Şi anume că este extrem de plăcut să fii însurat. Asupra tuturor lucrurilor se lasă o liniştă caldă. Certurile vechi, inerente unei relaţii, dispar ca prin minune. Altele noi întârzie să apară. Maşină, reparaţie în casă, o nouă vacanţă, poate un bebe, ai la ce să te gândeşti. În aceste condiţii, de ceartă nici că ai timp. Şi apoi, ai soţie la casă. Iar asta, pe lângă responsabilităţi, înseamnă în acelaşi timp: mâncare caldă, haine călcate, curate. Na, că şi kilogramele te înconjoară, încep să se dea mai aproape, să te înghesuie. Cam asta.

Cu limba, moldoveni!

Să am iertare, stimabili concetăţeni. Am întârziat să vă felicit. Cu limba, dragi moldoveni. A fost sărbătoare ieri, iar eu am fost atât de ocupat… Decât mai târziu, mai bine niciodată. Ups. Nu, invers. Niciodată nu-i bine mai târziu. Of, iar nu e bine ceva. Niciodată nu-i mai târziu decât bine. Dă-l încolo! Cred că aţi înţeles despre ce merge vorba. Pentru că avem o limbă aşa ciotcoasă, trebuie s-o celebrăm ca lumea. Limba noastră, limba cea de stat, trebuie să ne amintim de ea. Eu cred că nu doar o zi pe an. O minută pe zi şi tot trebuie s-o celebrăm. Într-un fel şi sângure vă daţi seama că am dreptate. Limba este sexuală, este figurnaia, adică frumoasă. Încă ceva, nu trebuie să retrăim că vin ruşii peste noi, dacă sărbătorim bine limba nu vin nici într-un fel. De ce bat atâta apa în piuă? Simplu, pentru că cum grăim aşa scrim, cum scrim aşa ştim limba română. Mai bine zis nu ştim. În Chişinău peste tot unde nu ne uităm, peste tot vedem greşeli de limbă română. Aşa că, trebuie să ne amintim ca să nu uităm. Cine nu mă crede să privească fotografiile de mai jos. Aştept comentariile voastre: ce greşeli aţi găsit în poze?

 

DSC00114

DSC00026

From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger
From Imagini Blogger

 

PS: Majoritatea pozelor de mai sus au fost preluate de pe un cont de pe Facebook. Câteva instantanee le-am făcut chiar eu în draga Moldovioară. Sincer, nu contează ce scrie în articolul 13 din Constituţie, contează mai mult ce se scrie pe panourile, publicitatea, ziarele, site-urile din Moldova. Încă o dată, cu limba, moldoveni!

Amintiri din concediu: insula Kos, Grecia

Un popor cu nume de femeie - Eleni. O ţară cu o istorie cât o civilizaţie - Grecia. Astăzi, însă, o umbră a ceea ce a fost vreodată Grecia Antică. Recent, acum vreo câteva săptămâni, am fost pe acest tărâm. Trebuie să recunosc: sunt un fan al miturilor greceşti. Aşa că mi-a fost cu neputinţă să nu simt vibraţia acestui pământ atât de vechi. Pietrele de acolo respirau istorie. Jur, am simţit. În copilărie am ros cu ochii tot ce am putut găsi cu privire la perioada antică, în special Grecia. Suprinzător, dar în acele mituri realitatea trecea în miraculos, ci nu invers cum se întâmpla în poveştile populare româneşti. Zeii îi invidiau pe oameni, se amestecau printre ei, le preluau din experienţe, fapte. O întreagă filozofie care m-a marcat, să vă spun drept. Aşa că, de emoţii respiram pe jumătate înainte de aterizare. “Întâlnirea” a fost oarecum dezamăgitoare…

 

Am aterizat pe insula Kos, undeva la marginea mării Egee, foarte aproape de Turcia. Aeroportul micuţ, cam şters şi prost întreţinut. Am urcat în autocar. Drumul bun, fără gropi. Însă ce vedeam pe lângă şosea chiar mă ducea cu gândul la antichitate. Mult praf, puţină activitate. Terenuri pe care creşteau spini şi din loc în loc măslini, oameni destul de amărâţi. Nu erau săraci, dar nici prea bogaţi. Chiar în momentul în care mă gândeam că doar eu am această părere din cauza exigenţei mele prosteşti, însoţitoarea a început să vorbească la microfon: “nu vă lăsaţi impresionaţi de ce vedeţi. Oraşul este destul de civilizat”.

 

Era… oarecum. De pildă, hotelul “Kipriotis Star nu mai ştiu cum” nu era de 5 stele nici dacă eram eu beat atunci când mă cazam. Eram însă treaz. Pe toţi zeii, pe Hermes comerciantul şi marele şmecher, nu prea vreţi voi, elenii, să transpuneţi în fapt ceea ce prezentaţi prin site-uri şi agenţii. Tot mai mult vă plac miturile, dar nu şi realitatea. Dar eram în “săptămâna de miere” şi nu prea aveam chef de amărăciuni. Aşa că mi-am montat ochii doar pentru frumos. Mi-a plăcut marea Egee aflată chiar la graniţa ei: verde, străvezie şi călduţă. A fost bine că pe plajă nimeni nu striga în gura mare că vinde seminţe, crabi, bere cum se întâmplă în Ucraina, la Zatoca. A fost frumos că nu auzeai manele ca în România, la Mamaia. De altfel, plajele nu sunt aglomerate, iar în apă te simţi confortabil şi intim pentru că nu te bălăceşti cu zeci de oameni pe lângă tine. A fost bine că lumea era extrem de relaxată. Chelnerii, vânzătorii, nimeni nu se grăbea nemotivat, iar asta te scotea din stresul cu care vii de obicei dintr-o ţară foarte agitată cum este România.

 

Cel mai mult mi-au plăcut ruinele. A fost ceva. Să mergi prin aceleaşi locuri pe unde se pare că a păşit Hipocrat, să urci pe scena Odeonului de pe timpul Romei Antice - pentru asta a meritat să vii de la peste o mie de kilometri. M-am descălţat şi am stat cu picioarele goale pe acele pietre în care s-a scurs istoria. M-am culcat pe ele, am pus mâinile. Nu ştiu de ce, dar simţeam nevoia să le ating. Mi s-a părut un vis. Pe bune. Dacă în copilărie ar fi venit vreun clarvăzător să-mi spună: “Ştii, peste vreo 15 ani vei merge în acele locuri unde eroi legendari faceau faptele lor măreţe”, nu l-aş fi crezut. Oricum, m-am trezit din vis când am aterizat pe aeroportul din Otopeni, am luat autobuzul spre Bucureşti, iar acolo se certau controlorii cu o femeie pe care au prins-o cu naşul. Acum, poze.

From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari
From Vitalie Cojocari

Unei tinere…

S-a născut acum 19 ani. Are de un an majoratul. Dar are şi o vârstă frumoasă? Nu. Tinereţea ei trăită în sărăcie, în scârnăvie este o mare pierdere de timp. Cu aceşti ani în spate ar trebui să simtă că poate răsturna munţii. Crede însă despre sine că mai bine nu s-ar fi născut. Doar sunt 19 ani de greutăţi. Ani în care ziua de mâine mai bine nu ar fi venit. Este mai hidoasă ca ziua de azi, care, la rândul ei este a naibii de urâtă.

 

E tânără. Dar ce folos? E mică, neputincioasă şi toţi cei care-i fac cu ochiul nu o iubesc cu adevărat. Din păcate este naivă. Se lasă prostită, sedusă, iar apoi abandonată. Aş spune mai mult, este siluită de un vecin mare de peste drum timp de 19 ani. Se întâmplă urât şi în faţa tuturor. Iar toţi tac. Toţi au probleme. Ce le pasă de fătuca asta micuţă de care cineva îşi bate joc? Ipocriţi, după cum îi ştim, recurg la subterfugii lingvistice, la eufemisme, dar să nu recunoască actul violent. Totul ca ei să doarmă liniştiţi în casele lor frumoase deşi ştiu că într-un colţ de lume, unul mare îşi bate joc de una mică.

 

Eh, păcat, căci este frumoasă, este atrăgătoare - o mândreţe. Din fericire, slăbuţă, finuţă, delicată reuşeşte să-şi păstreze sufletul. Se pare că nimic din cele ce i s-au întâmplat nu îi pot răpi farmecul. Toţi au păreri preconcepute despre ea, dar după ce o cunosc şi le schimbă. Rămân vrăjiţi de faptul că în sărăcia lucie în care trăieşte a putut să-şi menţina puritatea.

 

Cum ziceam, face astăzi 19 ani. Eu o felicit. Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că acum 19 ani s-a născut în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Sunt incapabil de o analiză. Aş fi părtinitor şi este nedrept faţă de ea. Aşa că o las să mai prindă la ani şi eu la minte. La mulţi ani, Moldovioara mea!

Închirieri auto cu bucluc în Chişinău

- Domnule, din vina dumitale am pierdut 400 de lei moldoveneşti. Nu o fi o avere, dar totuşi… Aşa că, solicit, pe bună dreptate, să-mi daţi banii cheltuiţi, i-am spus eu tipului de la ghişeu pe un ton extrem de politicos.

- Da, dar eu am vorbit cu şeful meu şi nu este de acord. Dacă vreţi, vă putem oferi încă o zi maşina, îmi răspunde omul impasibil.

- Plec din ţară, nu am nevoie de maşină. Dacă nu decideţi dumneavoastră nimic, vă rog, puneţi-mă în legătură cu un superior, cu şeful care decide, insist eu hotărât.

- Nu se poate, fu răspunsul năucitor al tipului.

- Ok, atunci ce-mi propuneţi să fac? Am pierdut bani, exclusiv din vina dumneavoastră. Nu mi-i returnaţi, cu şeful nu pot vorbi. De maşină oricum nu am nevoie…

- Hm, ridică din umeri omul, la fel de nepăsător, dar un pic iritat de insistenţa mea.

- Bine, atunci nu-mi rămâne decât să vă spun că suntem jurnalişti, iar povestea aceasta va ajunge pe internet.

- Atunci noi vă vom acţiona în judecată, intervine în rusă un tânăr care se recomanda avocatul companiei.

 

Uite-aşa. Cel cu pagubă este şi cu păcat. Proverbul moldovenesc vechi de secole se aplică în zilele noastre în Chişinău, acolo unde clientul nemulţumit rămâne doar cu nemulţumirea în cele mai multe cazuri. Clientul eram chiar eu. Mă vedeam şi ţepuit, şi ameninţat cu judecata că urma să mă plâng pe internet de compania de închirieri auto. Super. Cu adevărat, Moldova - ţărişoara tuturor posibilităţilor. Dar cum am ajuns în această situaţie?

 

Noi aveam nevoie de o maşină. Am sunat pe la companii, în sfârşit am găsit una care ne convenea ca preţ şi ca model. “O luăm, îi zic tipului care-mi răspunde la telefon, numai dacă are aer condiţionat. Căci pe căldura asta ar fi un coşmar să călătorim într-un cuptor”. “Ok, are aer condiţionat, este în regulă. Veniţi.” Sosim, luăm maşinuţa. Plătim banii, verific aerul condiţionat. Funcţionează, numai că maşina a stat în soare şi nu prea simţim răcoarea. Plecăm. Peste 50 de kilometri maşina tot nu produce aer răcoros. Ne-am luat ţeapă. Sun imediat la companie: “Domnule, aerul condiţionat nu funcţionează. Ce facem?”. Zice: “Veniţi mâine, se rezolvă imediat.” Ok, venim a doua zi de la 120 km depărtare. Doar că se rezolvă pe naiba. Cică să venim a doua zi. Plecăm 120 de kilometri, venim 120 de kilometri. A doua zi aşteptăm vreo 3 ore până când service-ul rezolva problema. Merg în oficiul companiei: “Am făcut 440 de kilometri degeaba cu maşina. Am pierdut timp. Am plătit combustibilul. Nu contează timpul pierdut de mine. Mi-l asum. Vreau doar să plătiţi benzina aceasta. 400 de lei în total.” Acelaşi tip îmi zice: “Ok, să vorbesc cu şeful”. Un pic mai târziu îi amintesc de oferta mea de rezolvare a problemei: “îmi plătiţi benzina pe care am consumat-o?”. Răspunde “da” şi îşi caută de treabă. Mai târziu am realizat că a fost un “da” aruncat ca să scape de mine.

 

Discuţia de la începutul articolului am purtat-o atunci când am întors maşina. M-am simţit umilit, luat în bătaie de joc de o astfel de atitudine. Sincer, nu este o avere şi cred că aş fi renunţat la bani, dar a devenit o chestie de principiu. Dacă nici jurnaliştii nu-şi pot apăra interesele, oare ce se întâmplă cu alţi oameni? Dar pentru că suntem jurnalişti şi ştim să găsim oameni, i-am dibuit până la urmă numărul de telefon al unuia dintre şefii companiei. Am vorbit cu acesta la telefon. Şi-a cerut scuze. I-am spus că nu are de ce să-şi ceară scuze, ci să facă ceva ca această problemă să nu se mai repete. Ne-a promis că va rezolva totul şi ne-a rugat să mergem din nou în birou să ridicăm banii pe care ni-i datora. Până la urmă totul s-a rezolvat amiabil.

 

Concluzii: în Chişinău “Clientul meu - şeful meu” sunt doar vorbe. În Chişinău nu există nicio instituţie de protecţie a consumatorilor. În Chişinău interesele consumatorilor sunt pe planul doi. În Chişinău trebuie să fii tare, tare insistent ca să ţi se recunoască drepturile.

O nuntă nonconformistă… cu limite

Din categoria, cum faci o nuntă în Moldova, îmi expun scumpa experienţă mai jos. Gratuit oameni buni! Aşa că citiţi repede, altfel poate şterg postul, iar mai târziu - cu bani. În primul rând vreau să se consemneze că eu şi mireasa mea am încercat din toate puterile să fim miri nonconformişti. Nu, nu de aceia care se căsătoresc pe motociclete sau îl urcă pe preot pe munte şi transmit nunta pe internet. Un nonconformism cuminte. Am dorit să fie totul frumos, cu gust. Gustul nostru. Acum să ia aminte cei care sunt pe punctul de a deveni miri: cu cât este mai mulţumită mireasa, cu atât nunta este mai reuşită. Căci, dragilor bărbaţi, un gând m-a vizitat: noi, mirii, suntem în umbra frumoasei, suplei, gingaşei făpturi în rochie albă. Nu mă credeţi? Hm, cum vreţi. O precizare, în cazul nostru rochia a fost de fapt o rochiţă. Ce se mai întorceau oamenii după noi pe stradă… Ce se mai cruceau babele scandalizate de o rochie de mireasă ce se oprea deasupra genunchilor…

 

Treaba lor. Noi ne-am văzut de nunta noastră. Verighete din aur alb în stilul clasic al verighetelor, adică fără inscripţii, gravuri - mici şi rotunde. Mirele, papion, costum negru. Despre rochia miresei v-am spus. Localul departe, departe. Peste 99 de dealuri şi 99 de văi distanţă de Chişinău. Mai exact într-o vinărie. Oamenii din zonă îi spun “cetate”, dar este vorba despre vinăria Purcari. De ce acolo? Simplu, ni s-a oferit ocazia să facem cununia civilă pe gazon, sub o arcadă. Ne-a unit civil reprezentanta unei primării din preajmă. Deci, arcadă cu flori, scaune albe, iarbă verde, arbori frunzoşi, noi doi, invitaţii înşiraţi sub un cort alb. Ilidic, după gustul nostru. 

 

Cât de cununia religioasă, v-am zis deja într-un articol de mai jos. S-a consumat la Chişinău, la catedrala “Teodora de la Sihla”. Iniţial ne oprisem alegerea asupra unei bisericuţe mici micuţe dintr-un sătuc. Frumos, discret şi nu în Chişinău, dar până aici i-a fost nonconformismului nostru. Teologia s-a pus pieziş: trăim păcatul de a ne fi cununat sâmbăta. Deci, soartea ne-a aruncat în minunata catedrală din centrul capitalei Moldovei. A fost frumos, iar preoţii de acolo au ţinut un adevărat recital atunci când au cântat “Mulţi Ani trăiască!”. În 8 voci, un cor la o cununie civilă. Uite-aşa. Deosebit. Diferit. Cum ne-am şi dorit.

 

Apoi pozele. Am pozat în diferite ipostaze, în diferite locuri, ne-am distrat. Să enumerăm. Pe cal? Bifat, ne-am pozat. La benzinărie? Bifat. Pe garduleţul PMAN? Este. Pe trunchiuri de copaci proaspăt tăiaţi? Desigur. La Nistru? Şi acolo. Pe avion? Da, pe avion… Eh. Şi apoi nunta. Valsul miresei? Da de unde? Ce-aţi zice de un tango al miresei? Perfect, iar după aceasta dansuri, dansuri, dansuri. Primii au cedat cei mai în vârstă. S-au retras şi i-au urmărit pe tineri, inclusiv tinerii însurăţei, care şi-au rupt nu doar pantofii, dar şi picioarele. Sunt prea dur. Nu şi-au rupt picioarele, şi-au făcut bătături.

 

În aceste condiţii prielnice, frumoase, nici nu am observat că microfonul a făcut figuri. Pur şi simplu am tunat cu vocea. Am trecut peste faptul că s-a terminat apa plată. S-a rezolvat relativ simplu: o maşină, un verişor extrem de descurcăreţ de-al miresei şi un patron de magazin trezit în tăria nopţii. Acest lanţ logic a adus mult H2O în stomacurile mesenilor. N-am văzut nici pe unii chelneri care cică ar fi tăinuit din băutură. I-au văzut însă mătuşile cu acel veşnic ochi treaz. Ce să-i faci, un instinct moldovenesc ce nu dispare nici în cele mai rafinate locuri! Totuşi, cum să vezi şi să ţii minte lucruri urâte, când ai ochi doar pentru frumos şi bine? Poze.

From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie
From Cojocari Vitalie

Un bărbat însurat

Cu atât de mult patos şi explicaţii luxuriante am spus mai jos două cuvinte “mă însor” încât mă întreb: ce a fost cu mine? Analizându-mă acum, la adăpostul amintirilor, realizez că nunta a fost o perioadă plină de emoţii tari de tot. Aşa că este explicabil. Sufletul răvăşit a dat pe afară, iar rezultatul - această autoanaliză mult prea filozofică.

 

Una peste alta, gata, am făcut-o şi pe asta. Sunt om însurat, la casa mea, cu femeia mea. Doamna Cojocari. Sună straniu, dar al naibii de plăcut. Ce s-a schimbat? Păi, în primul rând atunci când îmi prezint consoarta, zic: “faceţi cunoştinţă, soţia mea!” În plus, relaţia, conexiunea dintre noi doi a trecut la un alt nivel. Nici nu bănuiam să fie atât de plăcut. Bun şi cam atât cu confidenţele’mi atât de intime. Trecem la lucruri mult mai practice, mai legate de viaţa reală.

 

Îmi expuneam într-un post de mai jos răzvrătirea împotriva conformităţilor în ceea ce priveşte nunţile la moldoveni. Eram în plină organizare şi ştiam ce nuntă nu vroiam. Să nu fie luxoasă, să nu fie exuberantă. Să fie distractivă, diferită. Aşa că am tăiat localurile din Chişinău de pe orice listă. Am găsit un loc superb în satul Purcari. Este vorba de vinăria Purcari. Am bătut palma cu primăria din satul din preajmă să ne cunune civil chiar pe gazonul verde al vinăriei Purcari, sub o arcadă împodobită, înflorată. Am tocmit un dj. Am renunţat la limuzina, am închiriat o maşină de la o companie de închirieri auto. La biserică, însă, ne-am poticnit. Ne doream să se înfăptuiască şi cununia religioasă, şi civilă într-o singură zi, adică sâmbătă, dar, vedeţi voi, bisericile ce ţin de Mitropolia Moldovei nu cunună sâmbătă. “Mare păcat şi pentru miri, şi pentru preot”, ne-au explicat slujitorii din sfintele lăcaşuri. Când vine vorba de o discuţie teologică despre originea păcatului cununiei civile într-o zi de sâmbătă sunt un mare ageamiu. Nu ştiu nimic şi prefer să fac cel mai deştept lucru, să bat în retragere. Din fericire, am găsit înţelegere la biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Uite-aici ne-am unit sufletele creştineşte.

 

Pentru că vreau să vă spun mai multe. Vreau să vă împărtăşesc lucruri de care m-am lovit şi pe care le-am trăit cu multă intensitate… mă opresc aici şi vă spun că va urma. Acum nu prea am timp.

Însurătoarea - un nou început

Omul se naşte şi moare. Pe scurt - viaţa. Numai că, vedeţi voi, între aceste mari evenimente au loc altele, parcă mai importante decât începutul şi sfârşitul. Părerea mea. Sunt întâmplări care ne definesc, ne fac să spunem că am trăit. Cât de importantă este, de pildă, căsătoria? Nu, nu vreau să lansez o dezbatere. Vreau să spun doar că pentru fiecare însurătoarea are propria semnificaţie. Este aiurea să ne lansăm în aprecieri din moment ce suntem atât de diferiţi. Vom vorbi în propriile limbi, nu ne vom înţelege, ne vom certa şi vom uita lucrul cel mai important: că trebuie să trăim… să trăim evenimentele importante.

-

Deci viaţă, adică timpul dintre naştere şi moarte, înseamnă evenimente, păi, evenimentul “căsătoria” merită să existe. Merită să se întâmple. Pentru tine, pentru omul iubit. Nu pentru alţii. Cad într-o filozofare exagerată. Mă apucă uneori. De ce? Pentru că mă însor, iar în aceste moment atât de important pentru mine mă gândesc la început şi la sfârşit. Vorba lui Creangă, chiar şi la cea mai interesantă şi înfocată petrecere omul poate cădea în cea mai mare disperare şi tristeţe.

-

Aşa că nu privesc în urmă, privesc doar înainte. Sâmbătă este ziua în care fac pasul mare. Spun “da” şi am o viaţă înainte.  O viaţă frumoasă alături de EA. Ei şi, căsătoria este un nou început în această viaţă.

-

ps: Cam atât de la Chişinău, unde acum este caniculă, iar eu o fac pe organizatorul de nunţi. Priceperea de jurnalist mă ajută să învăţ din prima lucruri despre care nu aveam habar. Oare mă las de meserie? Nunţile par profitabile în Moldova.

Subsemnata, Transnistria, vreau independenţă!

Imediat ce independenţa Kosovo a fost recunoscută, fosilele de la Tiraspol au sărit de pe scaun : “vrem şi noi. Şi nouă trebuie să ne recunoască independenţa comunitatea internaţională”. Câtă ipocrizie! Înainte de a vă explica de ce, o să vă spun că autorităţile de la Chişinău greşesc când le este frică de aceste discuţii pornite de “transnistreni”. Pur şi simplu ar trebui să-i ignore pe smirnovenii din stânga Nistrului.

 

Ipocrizia autorităţilor nerecunoscute de la Tiraspol este la vedere. Urlă în sus şi în jos că vor să le fie recunoscută independenţa, dar pentru orice puşti este clar că nici nu se gândesc să o obţină. Motivele sunt evidente. În primul rând banii. Atât cei veniţi de la ruşi, cât şi cei obţinuţi prin trafic cu tot felul de produse nu vor mai intra în conturile lor larg deschise. Doar o ţară independentă are tot felul de obligaţii şi este încorsetată într-un sistem de drept internaţional. În al doilea rând - nimeni, desigur în afară de ruşi, nu le va recunoaşte independenţa. Deci, să se adreseze la ONU, NATO, UE, OSCE, toate, toate, toate instituţiile internaţionale. Nu cred că cineva le va acorda barem atenţia. Darămite să le recunoască suveranitatea…

 

Aşa că, Tiraspolul este ipocrit. Urlă că este pe picior de egalitate cu Kosovo, dar nu ridică niciun deget ca să se adreseze cu cel puţin o scrisorică. Nu fac nimic, nimic. Discuţiile acestea sterile despre posibila independenţă care trebuie recunoscută nu sunt decât o furtuncă într-un pahar cu apă. Aş vrea să văd şi eu un mic răvaş, o adresare: “Dragă comunitate internaţională! Prin prezenta cerere, subsemnata, Transnistria, îmi doresc independenţă.” O fi atât de complicat?

Decizia

Bărbaţii iubesc. Bărbaţii adevăraţi ştiu să iubească cu adevărat. În viaţa unui bărbat vine un moment în care îşi spune că trebuie să facă ceva cu soarta lui. Emoţii, frică, dragoste, plăcere desăvârşită, nostalgie, curaj - un amalgam de sentimente parcă în contradictoriu, peste care vine ca un capac nevoia de a proteja un suflet gingaş, micuţ, firav… şi frumos - asta simţi. Este furtuna care îţi răvăşeşte mintea în momentul în care ai luat decizia. Decizia de a-ţi uni destinele cu cea care este prinţesa ta. Este frumos. Este plăcut. Este înălţător. Viaţa este minunată…

Salariul miniştrilor moldoveni - secret de stat!

“Lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba!” Proverbul ajuns la noi din negura inteligenţei populare era un clişeu pe vremea tătucului Voronin când discutam despre comunişti. S-a schimbat conducerea şi avem alţi lupi paznici la oi. Oare ce fel de nărav au? Un mic experiment pe care l-am făcut mi-a demonstrat că… ACELAŞI! Marea majoritate a lupilor nu este nici mai democrată, nici mai transparentă! Miniştrii noii puteri nu au înţeles că sunt funcţionari într-o democraţie, iar şeful lor nu este primul ministru, dar eu, cetăţeanul plătitor de impozite.

 

Iar acum - experimentul. Le-am trimis aproape tuturor ministerelor din Moldova următorul email: “In conformitatea cu legea numarul 982, din 11.05.2000 privind accesul la informatii, va rog sa-mi puneti la dispozitie urmatoarele informatii de interes general. Care este salariul de baza, dar si sporurile pe care le primesc urmatoarele persoane din conducerea ministerului: ministrul, viceministrii. Care a fost salariul ridicat de ministru pentru luna aprilie? Mentionez ca as dori sa-mi raspundeti la intrebare in termenele stabilite de lege pe email, la adresa: cojocarivitalie@yahoo.com.” Şi nu am trimis doar ministerelor. Câteva autorităţi, agenţii au primit răvaşul meu. Apropo, ştiţi de ce ziceam că am trimis aproape tuturor ministerele? Pentru că unele nu au o adresă de email! (SIC!) Ce să-i faci? Moldova secolului 21! Dar să vedeţi ce răspunsuri am primit.

 

CCCEC: “La adresarea dvs., vă aducem la cunoştinţă că informaţia ce vă interesează o puteţi obţine consultînd: Legea nr. 355-XVi din 23.12.2005 cu privire la sistemul de salarizare în S( ‘arul bugetar, sau, accesînd pagina web a Centrului: www.cccec.gov.md/cadrul juridic/ cadrul normativ/salarizarea angajaţilor CCCEC” - Deşi am cerut altceva, nu o pagină de web, am dat click! Surpriză, pagina nu există. Încercaţi şi dumneavoastră.

 

Ministerul Construcţiilor: “Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale a examinat solicitarea Dvs. din 12.07.2010 la care vă comunicăm, că salarizarea ministrului şi a viceminiştrilor din cadrul Ministerului se efectuează în conformitate cu prevederile Anexei nr. 3 a Legii cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, nr. 355 din 23.12.2005. Referitor la alte venituri ale conducerii ministerului, adresaţi-vă Comisiei centrale de control a declaraţilor pe venit pentru a primi un extras din declaraţia pentru venituri şi proprietate.” Am cerut o cifră, mi s-a arătat o instituţie, adică uşa. Mi se pare destul de democratic.

 

Ministerul Afacerilor Externe: “Prin prezenta, cu referire la solicitarea Dumneavoastră din data de 12 iulie 2010, Vă informăm că conducerea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene este salarizată în conformitate cu Legea nr.355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, anexa nr. 3. Suplimentar la salariul de bază este stabilit un spor pentru acces permanent la secretul de stat conform Hotărîrii Guvernului nr. 863 din 01 august 2006 cu privire la stabilirea pentru funcţionarii publici a sporurilor la salariul de funcţie pentru acces permanent la secretul de stat. Pentru luna aprilie conducerea ministerului a fost salarizată în conformitate cu actele legislative şi normative menţionate mai sus. Cu respect, Mihai Căpăţină. Secretar General” Oare cât de greu le-o fi fost ca în loc de nişte legi să-mi răspundă exact la întrebare? Oare ce secret de stat ar fi încălcat? Cu ei vrem să ne integrăm în Uniunea Europeana? Niciodată! Mai curând în Uniunea Sovietică.

 

Ministerul Culturii: “In conformitate cu Legea numarul 982, din 11.05.2000 privind accesul la informatie, dar si in baza altor acte normative, solicitarea Dvs poate fi satisfacuta numai daca va adresati in scris. In acest context, va mai informam ca Legea cu privire la semnatura electronica, care sa ne permita sa lucram oficial si in reteaua de net, inca nu a fost adoptata, deci noi respectam legislatia existenta.” O scuză ridicolă. Nici nu m-aş încurca să aduc argumente ca s-o fac praf. E praf şi pulbere de la sine. Vreau să spun doar că cei de la ministerul Culturii nu prea au cultura comunicării electronice şi vreau să întreb: cum se face că alte ministere au răspuns, iar acesta consideră că nu trebuie să răspundă? Celelalte au încălcat legea?

 

Ministerul Economiei: “Buna ziua, intrebarile Dvs nu tin de competenta Ministerului Economiei. Chestiunile legate de salarizare inclusiv a ministrilor tin de competenta Ministerului Muncii, Protectiei Sociale si a Familiei. O zi buna!” Măcar mi-a urat o zi bună. Cert este că într-o ţară în care ministerul economiei (în mod special cu litere mici) crede că faptul de a număra banii de la remunerarea ministrului ţine de alt minister are un viitor… sărac. Ce trebuie să mai comentez? Cum este economia, pardon, sărăcia, la fel este şi răspunsul: la pământ şi extrem de prost.

 

Agenţia Naţională pentru Reglementarea în Energetică: “Referitor la Solicitarea D-stră, Vă informăm că ea a fost înaintată Agenţiei cu nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 5 şi 10 din Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994. Totodată, precizăm că mărimea salariului mediu al directorilor ANRE a fost făcută publică în cadrul şedinţei Parlamentului Republicii Moldova. De asemenea, cu referire la directorii ANRE, informaţia dată poate fi solicitată şi de la Comisia centrală de control a declaraţiilor cu privire la venituri şi proprietate, care este deţinător al declaraţiilor depuse de demnitarii de stat, judecători, procurori, funcţionari publici şi unele persoane cu funcţii de conducere, în conformitate cu Legea nr.1264-XV din 19.07.2002. Cât priveşte şefii departamentelor ANRE, categoria respectivă de salariaţi, la fel ca şi membrii Consiliului Directorilor, nu au statut de funcţionari publici şi în cazul lor sunt aplicabile clauzele prevăzute la alin.3 art.128 din Codul muncii, art.37 din Legea salarizării nr.847/14.02.2002, alin.1 art.7 şi art.19 din Legea privind accesul la informaţie nr.982/11.05.2000. Cu respect, Victor Parlicov, Director General.” Desigur, metoda clasică, evităm răspunsul cu multă abnegaţie.  De altfel, nu ştiu de ce consideră domnii de la ANRE emailul meu o petiţie, din moment ce fac trimitere la legea cu privire la accesul la informaţiei. Noi le plătim salariul, iar ei nici nu ne spun cât ne iau din buzunar. Unde s-a mai văzut una ca asta? Ştiu, în Moldova.

 

De altfel, nu au binevoit să răspundă până în acest moment: Agenţia Turismului, Biroul Relaţii Interetnice, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, Agenţia Rezerve Minerale, Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării, Ministerul Construcţiilor.

 

Desigur, există şi excepţii. De pildă, ministrul Tehnologiilor informaţionale a ridicat în luna aprilie 7100 de lei, iar cei trei viceminiştri ai săi 6500 de lei.  Ministrul Sănătăţii a luat tot în aprilie 7092 de lei. Ministerul Tineretului şi Sportului a ridicat în aceeaşi lună 7100 de lei. De altfel, 10 la sută din remunerare este pentru păstrarea secretului de stat. Acum mă adresez primului ministru: nu-i aşa că demersul meu nu este un strigăt în pustiu? Nu-i aşa că veţi lua măsuri? Nu-i aşa că-i veţi muştrului pe miniştri?

 

UPDATE Ministrul Muncii a răspuns solicitării la timp, însă răspunsul nu a fost cuprins în articolul de mai sus din motive ce nu ţin de mine. Mai mult, a fost cel mai detaliat răspuns. Citez: “salariului lunar al unui ministru este de 7100 lei, iar a viceministrului 6500 lei.[...]Beneficiază de spor pentru grad ştiinţific în cuantum de 350 sau 150 lei, precum şi spor pentru păstrarea secretului de stat în cuantum de 20 la sută din salariul lunar.” Deci, se poate!!! S-ar putea să mai apară şi alte răspunsuri. Aşa că, TO BE CONTINUED!