Astăzi este ziua mea de naştere. Cum sunt în Republica Moldova aştept cadourile mai târziu: o listăvă trimit pe email mai târziu. Deocamdată accept felicitări. Deocamdată.

La mulţi ani Maia, mamă, mamă, Marta, Viky femeile care sunt acum în viaţa mea, dar şi toate femeile pe care le cunosc. La mulţi şi să aveţi tot ce vă doriţi. Nu am timp să scriu prea multe. Promit să mă revanşez.

Din păcate, oricât aş fi vrut să evit subiectul, oricât aş fi vrut să scriu despre Herta Muller şi cartea ei tristă - nu pot. Pavel Turcu nu-mi dă pace. Mă agasează. Deschid calculatorul, accesez emailul, pornesc telefonul - e peste tot. A devenit ubicuu. Eu în Bucureşti, el în Chişinău, şi totuşi mă stresează. Ieri, în timp ce îşi cânta eurovizionul pe la Moldova 1, am primit un sms. Citez exact: “Ghici unde’s la md1la eurovision uit ativA larg pavel turcu pajalusta votati.valuta pup larg minereu totala energie electrica normal.” Nu ştiu cine are numărul meu de mobil, dar a greşit adresa. Nu pot vota de la Bucureşti.

Atunci, volens, nolens, am început să caut în Turcu un om al providenţei, o persoană metafizică. Am ajuns la concluzia că acest personaj ne reprezintă. Moldova este o ţară a Turcilor. Suntem nişte Turci, noi, moldovenii. Adică, mediocri şi cam tăntălăi. Nu ştim bine nici limba rusă, dar mai ales nu ştim româna. Cântăm ca nişte puşti de grădiniţă. Când vorbim, mai bine tăceam: propoziţiile sunt scurte, cuvintele arhaice, cât să ne facem înţeleşi. Contează informaţia, nu şi calitatea ei. Iar proverbul “prostul nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul” ne defineşte prin excelenţă. Altfel nu se explică de ce ajungem să ne exaltăm şi să rânjim ca debilii ajunşi la paroxism, când un penibil cântă pe scenă. Şi ce cântă?! Doaaamneeee!!! Îţi sunt recunoscător că nu l-ai trimis la Eurovision.

Băieţi, eu înţeleg că vă pricăliţi, dar gata, terminaţi joaca. Ajunge. Este adevărat: Pavel Turcu pare rupt din peisajul pieselor general acceptate pentru a fi trimise la Eurovision. Da, dacă ajungea acolo ieşea în evidenţă. Da, piesa Târei sau Ţârei este un rahat cu perje. Da, Turcu ar fi atras atenţia mai mult decât fetiţa asta. Da, ne reprezintă până în vârful fiecărui firicel de păr. Totuşi, nu-l puteam trimite. Nu înţelegeţi de ce? Simplu. Românii nu şi-ar trimite un ţigan ce cântă manele - pe Adi Minune de pildă, deşi acesta reprezintă milioane de admiratori ai acestui “gen melodios de melodii”. Ruşii nu vor trimite un slavean beţiv, un consumator industrial de vodcă, deşi i-ar reprezenta cu prisosinţă. Englezul de la Eurovision nu va fi un hooligan al Manchesterului, ce ar ieşi pe scenă cu o bere în mână. Olandezul nu va horcăi cu bale la gură de la iarba fumată în exces. Francezul nu va scoate o balercuţă de şampanie pe scenă şi nu va râgâi de la gazele ce-i vor ieşi pe nas.

Ce să mai zic? Doar că nu înţeleg patimile aprinse în jurul Eurovision-ului. Oricum nu putem câştiga. Niciodată. Îmi pare rău să vă dezamăgesc. Dar asta-i viaţa. Ex-sovieticii se votează între ei. Ex-Iugoslavii între ei. Balticii între ei. Scandinavii cu ale lor. Noi 12 românilor, românii 12, nouă. Algebră şi dezamăgire. Sincer, dacă nu mă îngreţoşa Turcu, oglinda asta perfectă a moldoveanului penibil, Eurovision-ul din acest an mă lasa rece.

Aţi uitat să mâncaţi, v-aţi deshidratat, aţi pierdut noţiunea de zi şi noapte jucându-vă la calculator? Aparent, se pare, experienţa aceasta este chiar de ajutor. Ştiu trei motive. Unu, ştiţi să porniţi şi să opriţi un computer. Doi, aţi învăţat tastele principale: săgeată sus, săgeată jos, ctrl+shift. Trei, puteţi fi angajat să vă jucaţi în continuare. Adică angajat, angajat. Cu carte de muncă, cu salariu. Da, aţi înţeles corect - doar să vă jucaţi.

Părţile proaste ştiţi care sunt? Că nu vă puteţi juca noaptea şi nu veţi putea chema toţi prietenii să fumaţi iarbă în camera voastră de cămin. Iar acum, atenţie, cea mai naşparlie fază - nu veţi alerga împuşcând în stânga şi în dreapta prin tot jocul. Aveţi doar bucăţica voastră de joc pe care o s-o repetaţi de sute de ori. Să zicem veţi escalada un zid de o sută de ori. După care va trebui să observaţi nereguli: că avatarul nu pune mâna bine pe pietre, că picioarele nu i se mişcă atunci când se caţără… Altfel, aceste greşeli evidente, logice vor fi identificate de puştiul de clasa a 4-a, care va cumpara jocul şi va comenta erorile pe forumuri făcându-i imagine proastă producţiei.

Aşa că, mai bine puneţi mâna pe o carte şi citiţi Dostoievski: “Crimă şi pedeapsă”. De ce “Crimă şi pedeapsă”? Pentru că e o crimă să-ţi omori timpul jucându-te. Dar, de fapt, nu am crezut vreodată că există un astfel de job, unde să fii plătit numai ca să te joci.

Am trait-o s-o văd şi pe asta. Românii ce îşi pierd timpul pe la cozile de la punctele de colectare a fierului vechi pentru a-şi casa maşinile, au început să-şi spargă unul altuia rablele. De ce? Se aplică principiul pur românesc “să moară capra vecinului” şi se fură din maşinile vechi: baterii, volanul, banchete. Astfel, dacă vecinul de coadă nu are maşina oarecum completă, nu este acceptat cu ea în programul Rabla, iar el, spărgătorul de rable, are mai multe şanse să prindă un voucher. Clasic românesc.

Astăzi am văzut “Alice în Ţara Minunilor”. Chiar acum vin de la film şi mă grăbesc să vă împărtăşesc din experienţa cinefilă - să nu uit emoţiile pe care le-am trăit în sală. Filmul l-am văzut în varianta 3D. Păi, cum altfel?

N-a fost pentru prima dată când am vizionat un film 3D. De data asta, însă, a fost vorba de un 3D mai avansat - se numeşte IMax. Diferenţa? Într-un film 3D obişnuit eşti într-o sală de cinema, ţi se dau nişte ochelari cu care vei urmări cap coadă producţia. Din ecran parcă ies tot felul de obiecte. Dacă zboară ceva în aer, acel ceva parcă vine spre tine. Nu-i mare treabă. 3D-ul există demultişor în Statele Unite. Prima dată pare ceva spectaculos, ulterior, însă ţi se pare o chestie de copii. Te cam încurcă să vezi filmul bine. IMax este, însă, ceva deosebit. Un cinematograf de-a dreptul neobişnuit. Ecranul este enorm. Cumva pătrat şi are o formă concavă - ca o lentilă. Sala este abruptă. Ştiţi sala obişnuită de cinematograf? Cu cât scaunele sunt mai departe de ecran, cu atât sunt mai sus. Ei bine, la IMax unghiul dintre linia scaunelor şi ecran este mult mai mare - de vreo 45 de grade. Ai şi aici ochelari. Doar că senzaţia este total diferită. Da, vezi obiecte ce ies din ecran, dar mult mai clar. În plus, fiecare obiect pare separat de restul. Ecranul îşi pierde forma plată şi devine adânc. Capătă dimensiune. Senzaţie greu de redat în cuvinte. Trebuie să vedeţi.

Am şi câteva sfaturi: nu vă luaţi locurile aproape de ecran. O să fiţi ca la Zoo. Printre copaci şi animale nu o să mai aveţi timp să-i urmăriţi pe actori. Încă ceva, ar fi cazul să aveţi capul şi ochii odihniţi. Ochelarii solicită rău creierul. Doar acesta are de procesat o imagine neobişnuită. Aşa că la început simţiţi un disconfort, parcă o durere mică în frunte. Este de la efort. Mai târziu vă obişnuiţi, iar filmul o să vă absoarbă. Şi în sfârşit, ultimul sfat - învăţaţi engleza. Dacă filmul este subtitrat, nu o să înţelegeţi aproape nimic. De ce? Simplu. Imaginea este 3D, dar nu şi scrisul dedesubt. Vedeţi totul clar şi surprinzător, mai puţin scrisul. Literele se dublează şi nu înţelegeţi mai nimic.

Acum despre filmul “Alice în Ţara Minunilor”. Joacă Johny Depp, iar cu asta am spus multe. Imaginile sunt frumoase. Jocul actorilor - plăcut, spre divin. Chiar dacă filmul ar fi şi în format normal, tot este un “must see”. Cine a citit în copilărie cartea, o să o regăsească în film. A fost şi cazul meu. Animalele sunt ciudate, Alice - surprinsă şi surprinzătoare, dar în acelaşi timp foarte decisă. Bea licoarea fără frică, mânâncă prăjitura la fel… Eh, ce poveste frumoasă! Exact. Aceasta este impresia după film, că ai fost martor la o poveste. Îmi plac filmele poveşti. Te poartă pe aripi departe de rutina zilnică şi te umple de suflet candid. Despre subiect nu o să spun decât că are tangenţe cu cartea până la un punct, ulterior devine un fir independent. Oricum, nu suspansul contează în film, ci imaginile superbe şi actorii buni. Apropo, era să uit. Umorul este fin, de-a dreptul revigorant - ca apa moale şi rece într-o zi de arşiţă. Pur şi simplu, animăluţele din film sunt foarte vii şi haioase.

Nu ştiu de ce l-a supărat pe tribunul presei de la Chişinău, Constantin Tănase, ştirea despre fotbalistul moldovean, care nu a acceptat cetăţenia rusă pentru a juca la un club din Federaţia Rusă. Aici ştirea, aici supărarea editorialistului. N-am înţeles de ce consideră marele ziarist basarabean că ştirea încalcă deontologia. Mi-e greu să înţeleg poate pentru că muncesc în televiziune. Totuşi, dacă ar fi să ne luăm după calapoadele de realizare a ştirii, păi, aceasta răspunde la întrebările cine, ce, unde, când şi de ce; citează sursa; gramatica este ok.

De fapt, mint. Intuiesc ce la deranjat pe maestrul Tănase. Faptul că ştirea este “trasă de păr”, după cum ne exprimăm noi, jurnaliştii, când vrem să spunem că subiectul este umflat şi nu merită mare atenţie. Problema este că “trasul de păr” e o chestie pur subiectivă. Domnului Tănase i se pare inadecvată, pentru alţii, inclusiv eu, ştirea este bunicică. Doar la orice facultate de jurnalism ce se respectă, studentul este învăţat să scoată în faţă lucrul cel mai interesant din subiectul pe care îl relatează. Dacă tot discutăm chestii de manual, să mai amintim câte ceva din teoria jurnalismului. În primul rând, faptul că “bad news is a good news” şi că “nu este o ştire atunci când un câine a muşcat un om, ci atunci când un om a muşcat un câine”. Este important ce zic, pentru că jurnaliştii de la Timpul ar trebui să-şi revadă notiţele de pe vremea facultăţii. Aici nu vorbesc de jurnalismul de opinie. În editoriale lucrurile sunt oarecum clare: contează argumentul, metafora şi stilul, iar ziarul excelează chiar şi are câţiva oameni extrem de buni: Tănase, Dungaciu, Cheianu. Eu vorbesc despre regina jurnalismului: reportajul sau ştirea cu elemente de reportaj, la care ziarul este olog rău.

Practic, nu ai ce citi în Timpul. Sorry, nu credeam că o să zic asta vreodată, dar fără trei editoriale, ziarul este varză. Reportajele sunt dări de seamă, ştirile sunt compilaţii de pe agenţii. Domnule Tănase, ziarul modern s-a schimbat. Nu mai este cel care îţi aduce ştirea. Astăzi o afli imediat din tv, radio, site, blog. Ziarul trebuie să se repoziţioneze. De ce aş citi un ziar? Nu pentru a afla informaţiile pe care le-am văzut aseară la televizor, ci pentru nişte picanterii, nişte informaţii mai profunde. Din lipsă de spaţiu, televiziunea este prea superficială, iar acest lucru trebuie speculat de presa scrisă. În realitate, totul stă pe dos. Să ne convingem: dacă domnul Tănase a analizat o ştire de pe un site, să încercăm să disecăm un articol din ziarul Timpul. Să luăm la întâmplare… reportajul din 2 martie, despre comemorarea a 18 ani de la războiul de pe Nistru. Autor - Nicolae Roibu. Păi, fraţilor, domnul Roibu are ani buni de jurnalistică în spate. Nu se vede. O astfel de compunere scrie şi un student de anul 2. Nu este decât o dare de seamă despre un eveniment petrecut în Chişinău. Cu ce începe articolul? Cu informaţia despre câţi oameni au murit în războiul de pe Nistru. Greşeală de începător. Nu pui în capul articolului informaţii de background. Orice student ştie că aceste cifre trebuie să apară la finalul reportajului.

Apoi aflăm că “Dis-de-dimineaţă, după o slujbă de pomenire, veterani de război împreună cu familiile lor, cu mamele, soţiile şi copiii celor căzuţi în lupte, împreună cu funcţionari şi demnitari de stat au venit să depună flori la Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul capitalei.” Oau, super dezvăluire. Iar eu aşteptam ca maidanezii din Chişinău, ca în fiecare an, să-şi pună colaci în cozile lor şi să latre plângăcios pe lângă Ştefan cel Mare. Eh, nu s-a întâmplat. Lăsând ironia la o parte, astfel şi-ar începe raportul poliţistul de proximitate, dar nu un ziarist. Mergem mai departe, poate reuşim să înţelegem de ce am dat banii pentru ziar: “Primii au depus jerbe de flori preşedintele interimar al RM, Mihai Ghimpu, prim-ministrul Vlad Filat, prim-vicepreşedintele parlamentului Serafim Urecheanu, preşedintele PDM, Marian Lupu, primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă ş.a. N-au fost prezenţi numai reprezentanţii PCRM, lucru observat de către toţi participanţii.” Trecem peste enumerarea inutilă a înaltelor feţe de stat şi ni se aprinde becul: n-au fost comuniştii. Comuniştii n-au participat la evenimentul de comemorare a victimelor. Un gazetar care se respectă, angajat la un ziar care vinde pe piaţă un produs jurnalistic de calitate, ar fi început cu asta materialul: durerea noastră - motiv de dispută pentru politicieni. Nici măcar comemorarea a 18 ani de la războiul de pe Nistru nu i-a convins oamenii politici din Moldova să-şi oprească pentru o zi războiul lor.

Mai merită să continui cu cititul? Doar nu vedem nicio o urmă de reportaj, nicio urmă a faptului că ziaristul ar fi fost atent la detalii, care reprezintă sarea şi piperul unui produs gazetăresc. Nimic. O înşiruire searbădă de citate din “demnitarii de stat”, plus o informaţie despre ministrul de Interne. Acum o observaţie în loc de concluzie: jurnaliştii moldoveni au prostul obicei de a-şi învinui cititorii că nu sunt patrioţi şi citesc presa rusă. Cum să n-o citeşti, dacă este cu un cap peste cea de limbă română. În schimb, nu am auzit pe nimeni spunând că are vânzări proaste pentru că ziarul este prost. Tot timpul strugurii sunt acri.

PS: Îmi cer scuze de la domnul Roibu, îl citeam şi îl apreciam mult în timpul studenţiei. Am mai crescut între timp.

PPS: Citesc şi voi continua “să răsfoiesc online” ziarul Timpul, numai pentru a afla ce scriu Dungaciu, Cheianu, Tănase. Nu neapărat în această ordine.

PPPS: Jos pălăria pentru dezvăluirile făcute de-a lungul timpului de Timpul. Afacerea Skoda sau DAAC Hermes rămâne un paragraf important în istoria jurnalisticii moldoveneşti. Cât despre ultimele dezvăluiri, cele cu Papuc şi cu cheltuielile Fiului, merci de informare. Nu sunt naiv, intuiesc de unde se scurg informaţiile - de la alt Fiu. Asta, însă, nu este neapărat rău.

Şoricelul nostru Fofârlică,

Prinde la curaj din zi, în zi,

Motănelul Vasilică

În zadar încearcă a-l struni.

Se împacă după ce se ceartă,

Ştiu micuţii telespectatori,

Şi-s prieteni buni ca niciodată,

Veseli, şi zglobii, şi scamatori.

Tra-la-la.

Cine nu recunoaşte versurile, să nu citească mai departe. Nu mă vor înţelege. Versurile aproximative - mi s-au cam şters din memorie, sunt dintr-un cântecel al unei emisiuni, care mi-a marcat copilăria.

Anul 1995. Republica Moldova se despărţise de 6 ani de celelalte 12 republici surori. Uniunea Sovietică se destrămase. Oamenii aşteptau un viitor luminos, în schimb primiseră o sărăcie lucie. Războiul de pe Nistru încă mai dădea frisoane. Ţara trăia din împrumuturi externe. Electricitatea se dădea numai 4-5 ore pe zi. Pensiile, salariile se plăteau în încălţăminte, îmbrăcăminte, produse alimentare. Moldovenii începeau să plece cu miile la muncă în Spania, Portugalia, Italia, Rusia… Noi, micuţii, eram doar nişte copii foarte amărâţi. Problemele ne loviseră mult prea repede. Trebuia să muncim cot la cot cu părinţii la praşă, în soarele arzător şi periculos. Pământul se împărţise la ţărani, numai că nimeni nu cumpăra producţia. Aşa că, aproape toţi erau la limita sărăciei lucie. De mâncat, mâncam numai ceea ce produceam pe lângă case. Pentru altceva nu mai aveam bani. O sută de lei reprezenta o sumă astronomică. Nu erau bani apoape deloc. La ce ne-ar fi folosit? Rafturile din magazine erau oricum pustii. Copilăria noastră plină de lipsuri, plină de muncă era aproape compromisă. Nu aveam nimic. Nu vedeam nimic în faţă. Nici tunelul, nici luminiţa din capăt. Visam să trăim ca în Occident. Visam la hainele lor multicolore, la jucăriile lor, la posibilităţile lor. Visam să trăim, nu doar să ne muncim. Pentru mulţi, singura distracţie era cutia cu ecran: televizorul. Nimeni nu-şi permitea altceva. Ţin minte că recepţionam trei posturi: ORT - canalul de stat rusesc, TVR - canalul de stat românesc, TVM - canalul moldovenesc de stat.

Exista un cuvânt magic în timpul copilăriei mele: VIDEO! Prin sat erau unul sau două playere video. Le împrumutam pentru o zi, adunam toate casetele VHS, pe care le puteam lua de pe la vecini şi ne uitam la filme. O zi întreagă. Aşa se face că, prin intermediului unui video casetofon “descopeream America”. Pentru noi, desenele animate, filmele de acţiune sau comediile produse în Occident, Hollywood aveau un nume generic: VIDEO! Nu ne complicam. Un film cu Van Damme? Spuneam că ne-am uitat la un video cu Van Damme. Tom şi Jerry? Ne-am uitat la video cu Tom şi Jerry. Aşa se explică de ce noua emisiune pentru copii, care apare la un moment dat la TVM, se numeşte Mini Video Salon. Protagonişti, doi actori: Victor Ştefaniuc, alias şoricelul Fofârlică şi Patru Hadârcă, alias motănelul Vasilică. Emisiunea de aproape jumătate de oră face ravagii de audienţă. Bine, glumesc. Pe atunci nu exista noţiunea de audienţă. Vroiam să zic că toţi, aproape toţi micuţii erau ahtiaţi după giumbuşlucurile celor două personaje, după desenele animate difuzate în timpul emisiunii. Pot spune că mi-au luminat copilăria. Când mi s-a stricat televizorul mergeam la rude, dar nu ratam nicio emisiune. După zece ani, show-ul a fost scos din grilă. Cică din cauza lipsei de finanţare. Finanţare a ce? Emisiunea nu se mai filma în studio, totul era afară. Problema este că Vasilică şi Fofârlică deveniseră prea populari. TVM este o cloacă de invidioşi, de rude! O emisiune ca asta nu putea trăi mult.

Recent, şoricelul Fofârlică a murit. Actorul Ştefaniuc nu mai este printre noi… Şi l-am uitat atât de repede… Nici nu au reuşit să se usuce florile de pe mormânt. Mai mult, ştirile care au apărut la televizor, în ziare, pe site-uri au tratat superficial moartea acestui actor. Am neglijat ce a făcut pentru copilăria noastră, pentru acele vremuri cenuşii şi triste! Omul acesta merită mult mai mult!

Acum mă adresez noii conduceri ai TVM. Parcă vă pasă de dorinţele şi opţiunile publicului. Ce ar fi să redifuzaţi o parte din emisiunile Mini Video Salon?! Ce ar fi să-i aduceţi un omagiu acestui actor, care ne-a adus zâmbetul în copilăria noastră?! Şi încă ceva. Ar fi cazul ca teatrul pe care l-a fondat să se numească în cinstea sa! Chiar nimeni nu s-a gândit la asta?

Adio Fofârlică! Prin emisiunile tale, prin caracterul tău plin de energie ai dat altă dimensiune şi culoare primilor ani din viaţa mea. Sute de mii de moldoveni ce au crescut cu aventurile tale îţi sunt recunoscători.

PS: Poate ar fi cazul ca Făisbuchiştii să lanseze o campanie pentru susţinerea memoriei lui Fofârlică. Două puncte: redifuzarea emisiunilor şi ca teatrul Guguţă să-i poarte numele. Sunt şi eu făisbuchist. Poate încerc să o lansez eu. Susţineţi-mă!

Am văzut multe la viaţa mea de jurnalist. Am fost în foarte multe locuri. Am vorbit cu mulţi oameni. Extrem de diferiţi şi, unii dintre ei, tare ciudaţi. Una ca asta, însă, am întâlnit pentru prima dată. Un tip de vreo 50 de ani, care are o manie vecină cu nebunia: colectează haine. Haine, haine, haine. Are o casă plină de haine. Mai exact avea, pentru că, după ce nu a mai putut intra în garsoniera sa din cauza că mormanul de vechituri a ajuns până la tavan - a chemat în ajutor autorităţile locale.

10 oameni şi un tractor l-au ajutat pe om, care numai sănătos nu o fi, să-şi “schimbe garderoba”. Fetelor, cred că l-aţi invidia - este impresionant câte haine are, pardon, a avut. Lăsând gluma la o parte, cred că acest tip a atins pragul de jos al existenţei umane. Faptul că vorbeşte, gândeşte aproape ca omul, oare îl face om? Cum să degradezi în halul acesta? Povesteau vecinii despre gândacii, care foşneau printre hainele urât mirositoare, şobolanii, care s-au simţit acasă în casa omului. Ca să doarmă, îşi făcea un culcuş în haine, ca şobolanii. Deci, presupun, a ajuns undeva la nivelul acestor animăluţe mici şi drăguţe. Vedeţi mai jos materialul pe care l-am făcut despre mania acestui om ciudat.

Articolul lui Octavian Racu, preluat şi de Unimedia, este exprimarea unei frustrări generalizate şi valabile nu doar pentru junele frontist. Nu aş fi băgat în seamă articolul, dacă nu mă loveam de mitul complotului presei şi la mulţi alţi moldoveni. Nu doar moldoveni…

Mai întâi să stabilim argumentele şi punctele de sprijin ale concluziei: presa - un dictator al societăţii contemporane, în care totul se reduce la manipularea oamenilor de către şi prin intermediul presei. Octavian Racu preia nişte clişee şi ni le oferă ca pe nişte descoperiri demne de premiul Nobel. Deci, să vedem: “Instituţiile media sunt pline de „gunoaie informaţionale”, nimicuri cu ajutorul cărora se încearcă distragerea publicului de la evenimente care ar trebui să fie centrale. “; “astăzi tot ce înseamnă instituţie media se află sub controlul absolut al unor grupuri de interese care au preluat prin minciună şi teroare puterea în stat.”; “dictatura care se instaurează în Republica Moldova este cu mult mai groaznică decât dictatura comunistă, pentru că dictatura media încearcă să infiltreze în minţile noastre, transformându-ne în „masă electorală”.”

Octaviancik, nu ai descoperit apa caldă! Încă din 1960, toamna, când televiziunea lua avânt în Statele Unite. Încă de prin anii 1920, vara, când radioul îşi intra în drepturi. Încă de prin 1790, iarna, când numărul ziarelor exploda în Franţa. Din acele vremuri lumea se întreba stresată, buăăăăhăhăi, ne manipulează ăştia cu minciunile lor? Se întreba, se bătea cu pumnii în piept şi… dădea un franc pentru a cumpăra ziarul în care se vorbea despre escapadele amoroase ale Contesei de Verrue. Se întreba, înjura şi rotea butonul rotund, pornind radioul ca să asculte povestea lui Orson Welles despre extratereştrii ce cuceresc America. Se întreba, declara sus şi tare că instituţiile media sunt pline de „gunoaie informaţionale”, în timp ce butona telecomanda, dar nu se oprea la TVR Cultural, Mezzo, îl cauta pe Pavel Turcu sau Irinel Columbeanu, după caz. Ce ipocriţi!

Să vă surprind. Dacă nu era atât de extremist în exprimare, poate eram de acord cu Octavian Racu. Este adevărat că produsul media tinde să coboare ştacheta, este adevărat că subiectele devin din ce în ce mai simpliste şi da, produsul media abordează din ce în ce mai puţine teme culturale, de pildă. Şi ştiţi de ce? Pentru că s-au înmulţit proştii. Avem atât de mulţi proşti încât numărul deştepţilor s-a diluat mult. Majoritatea este interesată, nu de ce cărţi a scris Herta Muller, ci ce chiloţi poartă Monica Columbeanu. Nu ştiu cât de deştept este Octavian Racu, ştiu însă că este ipocrit. Doar este la curent cu toate subiectele fierbinţi ale momentului. Deci le-a urmărit. Deci l-au interesat. Nu contează faptul că l-au oripilat. Contează că mintea lui a vibrat la ştirile cu Pavel Turcu. Pe de altă parte, ce audienţă are TVR Cultural? Nici nu vreau să ştiu răspunsul, îl intuiesc. Totuşi, spre deosebire de Octavian Racu, nu arunc toată vina în cârca unora. Nu doar proştii mulţi sunt vinovaţi, admit că şi presa greşeşte. Presa trebuie să instruiască omul, să-l crească din punct de vedere cultural, să-l educe. Acest lucru se face cu investiţii masive şi într-un mediu propice. Investiţii şi mediu propice în Moldova? Doar în visele frumoase.

Problema este mult mai complexă şi nu o rezolvi prin arătarea cu degetul. La datul din gură suntem buuuuuni. Să revenim la enormităţile lui Octavian: distragerea publicului de la evenimentele centrale. Poate distrarea populaţiei, nu distragerea. Le recomand cu multă căldură tuturor celor nu vor să-şi distragă atenţia de la problemele pe care le consideră centrale, să ocolească media ce scrie despre Pavel Turcu. Au la dispoziţie ziare, site-uri, bloguri, televiziuni de nişă, care le-ar putea oferi alte informaţii. Democraţia presupune posibilitatea de a alege. Preluarea presei de grupuri de interese ce vor să instaureze teroare în stat este mai mult decât un mit al complotului suprem. Este o prostie, o aberaţie. Paranoia a ajuns o boală extrem de răspândită. Şi, cireaşa de pe tort: dictatura presei este mai groaznică decât cea comunistă. Numai o minte de copil sau de alienat poate naşte o astfel de judecată. Vreau să întreb, câţi oameni au omorât tiranii de jurnalişti. Câte Gulag-uri a creat presa?

Când am scris teza mea de licenţă “Rolul presei în promovarea valorilor democratice”, am tot căutat răspunsul la întrebarea: manipulează sau nu presa? Concluzia, după ce am întors pe toate părţile dilema, este că presa NU MANIPULEAZĂ aşa cum se crede că înseamnă acest proces. Pur şi simplu, nu le poţi spune oamenilor cum să gândească. Nu ai cum să te bagi în creierul omului! În acelaşi timp, există un aspect prin care influenţa presei este covârşitoare. Teoria mi-am formulat-o astfel: presa nu le poate spune oamenilor cum să gândească, dar le poate spune LA CE să se gândească. Astăzi, sunt pe cale să-mi revizuiesc şi această teză. Să reformulez: presa nu le poate spune oamenilor cum să gândească, presa nu le poate spune oamenilor la ce să se gândească, presa le poate spune oamenilor la ce să se gândească, numai dacă oamenilor LE PLACE SĂ SE GÂNDEASCĂ LA ASTA.

Oamenii sunt bârfitori. Urmăriţi-vă propria personalitate, propriul comportament. Veţi observa că sunteţi mult mai interesaţi de soţia unui cunoscut care şi-a tras amant, decât de creaţia artistică a anului 2009. E bine sau e rău? Nu ştiu. Cert este că presa nu este decât oglinda perfectă a societăţii. Cine porneşte bârfă? Cine influenţează pe cine: presa societatea sau societatea presa? Dar ce a fost mai întâi, oul sau găina?

Dai o maşină mai veche de 10 ani. Dai două, dai trei. Primeşti trei vouchere a câte 3800 de lei, cam 2700 de euro în total. Predai voucherele dealerilor de maşini şi îţi iei o maşină nouă, cu o reducere de… 2700 euro, logic. Sistemul permite să vinzi taloanele, doar nu toţi au trei vechituri în curte. Aşa că, în România a început o adevărată Rabliadă. Vedeţi mai jos doua reportaje pe care le-am făcut recent despre acest subiect.

Ce reprezintă butoanele din partea dreapta sus a blogului? Acelea verzi? Este dovada faptului că m-am înscris la festivalul blogurilor din Moldova. Mai exact la concursul Blogovăţ 2010. Am o rugăminte! Dacă nu îţi este greu, dacă tu, cititorule, consideri că merit să fiu votat, dă un click pe butonul unde scrie VOTEAZĂ! Mulţumesc.

Ca şi anul trecut, m-am înregistrat la media. Sunt un jurnalist cu blog, aşa că - media. Dar, ce s-a schimbat de anul trecut în blogosfera din Moldova? Nu mare lucru. Poate, doar faptul că bloggerii s-au maturizat un pic. Asta înseamnă că unii au dispărut (sic!), alţii au devenit mai interesanţi.

Îmi place Blogovăţul. Îmi place pentru că impulsionează blogosfera, o sudează un pic. Nu-mi place atitudinea bloggerilor faţă de festivalul Blogăvăţ. Au început să apară tot felul de neică nimeni, care n-au scris un rând de luni întregi, iar acum vor să îngraşe porcul. A avea un blog calitativ, presupune o activitate susţinută. S-au trezit băieţii în ajunul Blogovăţului… Dar îmi răcesc gura de pomană. Ceea ce ar trebui să ştie, este că ei nu contează nici cât o furtună într-un pahar cu apă. Nu dau nume. Cine e cu musca pe căciulă se va simţi!

Acum, însă, vin cu nişte nume. Numele bloggerilor care, cred eu, merită să câştige. Aşadar:

categoria blog societatea civilă: http://observatoare.ziarulstrazii.com/ - fata asta face multe lucruri importante pentru societate dintr-un orăşel mic, Suceava.

categoria blog personal: http://posmotrel.eu/ - pur şi simplu este diferit de toţi ceilalţi. Chiar dacă nu-mi place stilul autosuficient şi extrem de ironic: mă atrage. Îl citesc cu haz.

categoria lansarea anului: http://posmotrel.eu/ - s-a lansat anul acesta? Ha, atunci, lansarea este bună.

După cum vă daţi seama. Evit să discut despre categoriile la care m-am înscris. Prefer să-şi dea alţii cu părerea. Oricum, succes tuturor participanţilor!