Toată viaţa mea am avut un singur erou. Poate alţii se visau Supermani, piloţi intergalactici, Zorro, eu, însă, vroiam să fiu ca tata. Dacă l-aţi cunoaşte, mi-aţi da dreptate. Născut în perioada gri a comunismului anilor ‘70, venind dintr-o familie uriaşă chiar şi pentru vremurile acelea: 13 copii, făcând armata în taigaua rusească, părea pentru mine nu un om, ci un supraom, un munte, un fenomen al naturii. Cât eram mic credeam că anume voinţa sa aduce nori de ploaie, face pământul să se rotească şi soarele să apară la răsărit. Fizic, era cel mai puternic om pe care îl cunoşteam. Şi chiar era. Cu o singură mână ne ridica pe toţi, pe mine şi pe fraţii mei, iar cu cealaltă pe mama şi ne-ar fi putut duce aşa kilometri întregi. Şi acum, probabil, că mă pune cu mâna stângă pe spate fără mare efort.

Dacă ar fi lovit un taur între coarne, mi-ar fi fost milă de animal. Dacă ar fi lovit peretele unei case, în locul proprietarului aş fi chemat asigurarea să mă despăgubească. Schwarzenegger, Stallone, Van Damme? Nu, tata. El era eroul care punea răul pe fugă, eroul sub supravegherea căruia mă simţeam în cea mai mare siguranţă. Nu exista om de care tata să se teamă. Curajul său m-a inspirat mult. Am ştiut de pe atunci că sunt un luptător. Datorită lui am ştiut că trebuie să fiu cel mai bun oriunde m-aş afla.

Era şi este un uragan dacă, să zicem, cineva i-ar fi pus în pericol copii, soţia, apropiaţii. Nu era şi nu există forţă să-l oprească. Poate doar bătrâneţea… Altfel, este un moldovean cumpătat, care îşi gândeşte hotărârile importante cu minte rece şi îndelungat. Dacă nu ar fi fost corect, dacă nu ar fi iubit adevărul, era un politician de primă mână. Este genul de lider carismatic, iar prezenţa sa în orice adunare îl poziţionează tot timpul în centrul atenţiei. Mereu am vrut să fiu ca el în relaţia cu oamenii. Ştie să-i pună la punct pe cei mizeri, pe cei neruşinaţi, idioţi, la urma urmei. În acelaşi timp, îi respectă pe merituoşi, îi ajută pe amărâţi. Ştie să fie demn cu cei importanţi, să se facă respectat de potenţii zilei, vremurilor. Aşa este el. Ştie să se impună.

Să vă mai zic că a învăţat să cânte la armonică, acea garmoşcă rusească, singur şi dacă ascultă o melodie o dată, de două ori, poate să o interpreteze deja? Natura l-a înzestrat şi cu acest talent. Niciodată, însă, nu a cerut nimic de la nimeni. A lucrat toată viaţa şi tot ce are a obţinut prin propria inspiraţie şi transpiraţie. Astăzi a împlinit 50 de ani, o jumătate de veac. Este încă eroul meu şi aşa va fi tot timpul. Voi fi tata, asta cu siguranţă. Tare mi-aş dori ca şi eu să fiu eroul copilului meu. Apropo, Iacob, numele tatălui meu, vine din ebraică “akev” care în traducere înseamnă “călcâi”. Numai că pentru mine nu a fost niciodată “călcâiul lui Ahile”, mai curând a fost punctul meu forte! Pentru că atunci când nu prea ştiu ce decizie să iau, mă gândesc, ce ar fi făcut tata? Mă ajută. La mulţi ani, tată!

Vorbesc cu tata la telefon, sărbătoriţi astăzi Crăciunul? Nu, îmi zice tata. Habar nu am de ce l-am întrebat. De parcă în satele Moldovioarei s-a schimbat ceva de pe vremea copilăriei mele. În timpurile când abia ajungeam la clanţă, Crăciunul venea după Revelion. Nu vă zic cât de tare am fost şocat mai târziu, când am realizat că restul lumii sărbătoreşte Naşterea pe 25 decembrie.

-

Vorbeam pe facebook cu prietenii de prin Chişinău. Avusem aceeaşi curiozitate: ce sărbătoriţi astăzi, Crăciunul sau doar Sfânta Duminică? Mi-au confirmat că sunt pe “stil nou”, că fac astăzi cârnaţi, sarmale, răcituri, doar e Merry Xmas! Vă mărturisesc că îi suspectez de un fel de dualitate. Adică sunt pe stil vechi şi pe cel nou. Dar, în afară de originalită, această dualitate creştinească este şi comodă. Pe 25 decembrie stau acasă, se bucură de cadourile de sub brad în familie. Pe 7 ianuarie - în musafirie.

-

Dacă nu ar fi fost ruşii, care au inventat Anul Nou pe Stil Vechi, aveam o încurcătură. Te pomeneai că nu ne dădea în cap să sărbătorim de două ori: pe 25 dec. şi pe 07 ian.?! Deşi, eu cred cu tărie în faptul că moldovenii sunt al naibii de pricepuţi la sărbători. Nu ar fi ratat ocazia să se bucure de două ori de una dintre cele mai frumoase zile din an. Dar să lămuresc lucrurile. Nu am nicio problemă nici cu primii, nici cu cei de pe stil vechi. Doar nu vreţi să încep a-mi renega dulcea mea copilărie! Pe de altă parte, nu sunt nebun ca să nu zic şi eu “Crăciun fericit!” pe 25 decembrie, mai ales că Bucureştiul s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare!

-

Aşadar, nu mă deranjează că există cele două Moldovioare: una de 25, alta de 7! Mă supără altceva, că ele nu se pot împăca. Şi ce dacă eşti pe rit vechi? Şi ce dacă sărbătoreşti pe 25? Băi, important este că sărbătoreşti. Poţi s-o faci şi de două ori dacă te ţine punga! Nuuuu! Ne-am împărţit în cele două Moldovioare şi - război, nene! De parcă nu aveam alte motive de ceartă! Facebook-ul e plin de moldoveni care se înjură când află pe ce dată sărbătoresc. Spirit ciobănesc… mioritic. Împăcaţi-vă, băi! Crăciun fericit, dragilor, oricând îl veţi fi sărbătorit!

-

PS: În perioada comuniştilor, mă refer la neocomuniştii lui Voronin, se încerca prin toate mijloacele să se zădărnicească Crăciunul de pe 25 decembrie. Greench Voronin aresta brazii, scotea lumea la muncă, ţinea copii în şcoli, doar, doar o lichida spiritul de sărbătoare. Cum am mai zis, moldovenii sunt isteţi, iar isteţimea lor ieşea victorioasă şi Crăciunul pe stil nou reuşea să fie salvat. În plus, mărul interzis este chiar mai dorit. Aşa că nu pot să nu mă întreb un lucur: astăzi, dacă nu avem presiunea aceea grotească, oare mai este cool să-ţi urezi “Crăciun fericit!” pe 25 decembrie?

Spirtul, scuze, spiritul Crăciunului a umplut totul în jurul meu de bunătate, de sărbătoare. Nu ştiu ce simt alţii, dar jur cu mâna pe inimă că oamenii au devenit mai buni, mai iubitori cu aproapele lor. Doar e Crăciunul! Nu ştiu dacă aţi observat, dar până şi înjurăturile sunt altele. Cum te măscăreau până acum? Să-ţi zdohnească familia ta sifilitică. Să mori, nenorocitule. Şi dăi, şi înjură urât de tot. Culmea, înjurăturile se legau de aspectul fizic al celui vizat. Dacă erai slab ţi se zicea, băi, aracule pentru vie, scrumbie puturoasă. Dacă erai mai plinuţ, bre, umflat grebănos. Ţi-era greaţă să-i asculţi pe oameni, mai ales în trafic. Crăciunul a schimbat totul. Să ţi-o trag, jegosule. Să te f…t, boule! Toată lumea vrea să se iubească sau îşi urează cât mai multă iubire, fie orală, fie normală, fie… Dar să nu intrăm în detalii.

-

Şi nu doar înjurăturile au devenit iubăreţe. Oamenii s-au schimbat. Am un vecin care până acum 3 zile mă teroriza cu manele. De la titanul Guţă, până la clasicul Florin Salam. Cunoşteam toate hiturile ultimilor 10 ani. “Buzele tale, două petale” răsuna cel mai des la volum maxim. Am remarcat şi minunata piesă “Pumnul meu minte nu are”, cât şi Imnul Stelei în versiune manelistică. Cei care mă cunosc - ştiu: am o aversiune faţă de manele. Băi, nu le pot suporta. Sunt în stare să fac moarte de om. Când colo, vă spuneam, acum trei zile omul a încetat să mai pună acest gen de muzică. Acum sunt fericit. De la 6 dimineaţa ascult numai la rock alternativ. Aşa da. Acum geamurile mele zdrăngăne pe ritmuri greu de descris. Parcă vin din străfundul pământului, din groapa Marianelor şi se ridică spre vârful Everest. Crăciunul, băi, face minuni. Tare mă bucur că vecinu’ şi-a schimbat opţiunile muzicale, a trecut de la ceva mai puţin degradant, anagramat, lipsit de gust: maneaua, la chestii deştepte.

-

Nu o să vă vină să credeţi, dar până şi taximetriştii s-au schimbat în perioada Crăciunului. Ştiu că este greu de crezut. Ştiu că lucrul acesta pare imposibil. Căci cum era până acum? Urcai în maşină, le spuneai adresa, iar respectivii inşi fie îţi întorceau o privire care, dacă nu te grăbeai să ajungi undeva, te scotea din maşină. Dacă te grăbeai, apoi trebuia să accepţi că tot drumul vei asculta cât de prost e traseul pe care l-ai obligat să meargă. El avea nevoie în centru, iar tu, îl duci la periferie. Unde o să mai găsească acolo clienţi? Iat’aşa se întâmplă dacă el este bun şi ia toţi fraierii de pe stradă. Oricum, te puteai considera norocos dacă îţi dădea voie să urci în maşină. De obicei te întreba unde mergi şi te privea de parcă tu l-ai omorât pe Kennedy sau eşti responsabil de ultimul atac terorist. Evident, la final erai refuzat dur, rapid, ţi se închidea şi uşa în nas, doar nu o îngheţa sireacul! Eh, Crăciunul ne fericeşte! Căci nu mai avem parte nici de sudălmi din partea taximetriştilor, nici de priviri înjositoare. Taximetriştii nu le mai trântesc uşa în faţa clienţilor. S-a terminat. Pur şi simplu nu mai găseşti nici unul disponibil. Trec pe lângă tine şi nu se opresc nici să tragi cu tunul. Acum au mii de comenzi. Poţi să suni toate firmele - nicio şansă, “maşinile sunt ocupate”. Dacă reuşeşti prin nuş’ce inspiraţie divină să prinzi unul pe stradă, nu-i poţi vorbi. De obicei aşteaptă un client, stă cu portiera închisă şi nici nu se sinchiseşte să privească în direcţia ta! Ţi-e şi jenă să mai insişti. Nu cred că vrei să superi un taximetrist în timpul Crăciunului.

-

Dar minunile continuă. Cine ar fi zis că până şi cozile din magazine sunt influenţate de sărbătorile magice de iarnă. Nu, nu au dispărut. Sunt mai  mari, ba chiar apar acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Vrei să cumperi apă plată, coadă. Vrei să-ţi iei nişte ouă, nu mai ajungi să pui mâna pe ele, Doamne, Iartă-mă, căci ştii ce am în vedere, nu-mi stă capul la prostii! Până şi hârtie igienică nu poţi să cumperi fără lupte corp la corp. Dar să vedeţi, Crăciunul i-a înmuiat pe oameni. Dacă până acum, la cozi, primeai un cot în ficat de te lua Salvarea şi stăteai sub perfuzii o săptămână, astăzi coatele sunt parcă altfel. După o lovitură… leşini instantaneu, iar când de trezeşti într-o jumătate de oră şi realizezi că ai fost călcat în picioare de sute de cumpărător - nu ai absolut nimic. Incredibilă sărbătoare asta, domnilor!

-

Nu ştiu de unde vin aceste schimbări. Poate de la colindătorii care au început de acum trei săptămâni să-l vestească pe Iisus în fiecare zi, de la 5 dimineaţa, strigând din toţi bojocii pe sub geamuri sau sunând încontinuu pe la uşă ca să le deschizi. Sunt mişcat până la lacrimi să văd cohorte de ţigani veniţi de prin sate aflate la sute de kilometri depărtare ca să aducă vestea Naşterii la tot bucureşteanul, de la mic la mare. Sigur nu reuşeau dacă erau puţini. Cred că sunt câteva mii bune. Dar oricât de mulţi sunt, nu reuşeau să-i colinde pe toţi dacă nu începeau, după cum ziceam, de acum trei săptămâni, la ore foarte matinale. Practic Ajunul a fost lăţit pe o lună. Unde mai pui că fac o gălăgie până la cer. Sunetul lor trece de orice termopan şi, sunt sigur, Doamne-Doamne le aude colindele cântate la tobă, acordeon, trompetă, flaut etc. În ceea ce mă priveşte, nu prea stau pe acasă, sunt la muncă. Chiar şi aşa, m-au găsit de vreo cinci ori ca să-mi împărtăşească Naşterea! Remarcabilă insistenţă creştinească.

-

Aşadar, minunile există! M-am convins aseară, când urcam în autobuzul din care coborâseră două… să le zic, fete, fetişcane? Nu ştiu. Pe chipul lor hipermachiat stătea întipărit - nu-ţi trebuia vreun ghid ca să citeşti mesajul - caut mascul pentru eventuale împerecheri. De altfel, acest lucru se citea şi din vestimentaţie: pantaloni mulaţi de să le explodeze şuncile, pantof cu toc ce părea să le dubleze înălţimea, geci mult prea transparente pentru sezonul rece şi, desigur, unghii lungi ce păreau pictate de un expresionist contemporan. Dar vorbeam despre minuni. Fetele au ajuns pe trotuar şi imediat au fost înconjurate de câţiva masculi. Păreau colindători. Îţi dădeai seama după şuierăturile stridente şi vocile guturale. Toţi începuseră să-şi ofere serviciile, cum altfel decât pline de iubire şi afecţiune… trupească. Nu ştiu cu ce s-a terminat povestea, căci autobuzul facea deja colţul, iar eu nu am putut să fiu martorul acestui hăpi end în stil românesc. Crăciun Fericit şi fiţi mai buni!

Urmăresc cu multă atenţie ce se întâmplă în Coreea. Ştiu, am mai scris despre asta, dar, pentru că mi-e silă să-i mai bag în seamă pe stimabilii noştri politicieni, vreau să continui cu Kim Jong Bong Ping Pong. Apropo, la întrebarea din articolul de mai jos “câţi moldoveni vor plânge atunci când Vladimir Voronin va pleca în lumea celor drepţi?”, mi s-a zis că nu-l putem compara pe Voronin cu King Kong Jong Tong. Că Voronin nu era dictator. Fals. Ce minte scurtă avem…

Poate nu existau lagăre de exterminare a moldovenilor pe vremea lui Voronin, dar existau carcere în subsolurile miliţiei. Poate că economia nu era una controlată de stat, în schimb era concentrată în mâinile fiului. Poate că moldovenii aveau voie să plece din ţară, dar tot sclavii sărăciei rămâneau. Da, aveam opoziţie, însă era ţinută într-un şah continuu. Nu vreau şi nici nu am motive să-i ridic în slăvi pe actualii politicieni, totuşi, se impune o întrebare: cum era dacă nu cădea Voronin?

Cu siguranţă în Moldovioara era mai rău. Să nu comparaţi situaţia de atunci cu ceea ce se întâmplă acum. Deşi ne confruntăm cu un fel de haos politic, acesta este inerent societăţii democratice. Atunci când avem partide politice, apar şi discuţiile în contradictoriu. Din păcate nu avem o cultură politică. De aici vine şi circul. Aşadar, nu trebuie să căşunăm pe democraţie. Sistemul nu are nicio vină că moldovenii îşi aleg proşti cu grămada la conducere!

Dacă Voronin nu cădea la ultimele alegeri puterea sa autoritară se întărea mult. Controlul securităţii, poliţiei, Parlamentului, Guvernului, Băncii Naţionale, a multor bănci comerciale, a televiziunii îi permitea să transforme lejer Moldova într-o Coree europeană. Îi rămânea să înfiinţeze un minister al propagandei. Mai putea să-şi întărească cultul personalităţii. Televiziunile ne arătau deja cât de mult munceşte, ne demonstrau cât de grea e viaţa “Vojdiului”. Portretul său era prin toate birourile, iar de aici şi până la a-şi instala statui era doar un pas. Apoi ar fi schimbat numele oraşelor, raioanelor. De pildă: Voroninburg, raionul Vladimirov. Limba moldovenească ar fi devenit oficială, iar dicţionarul lui Stati un fel de DEX. Sârma ghimpată de pe Prut ar fi crescut în înălţime şi grosime. Noul prim ministru se va fi numit Oleg. Moldovenii vor fi votat la alegeri 99,99 la sută cu comuniştii. Asta, în condiţiile în care participarea la vot ar fi fost 99,95 de procente.

Ceea ce vede zilele acestea o lume întreagă la televizor poate fi diagnosticat chiar şi de un psihiatru care a făcut facultatea la fără frecvenţă ca schizofrenie în masă. Coreea de Nord este un fel de incubator de tâmpit oamenii. O ţară în care până şi cele mai triste închipuiri ale lui Orwell au devenit realitate. Adică, bre, nu poţi să-i vezi pe oamenii aceea plângând în hohote fără ca să te întrebi, oare sunt normali la capurile lor rotunzi? Groaznic, dar în aceste zile, în Coreea de Nord, oamenii se adună şi organizează un fel de concerte cu bocete. Oare ei cred în lacrimile lor de crocodil? Cei care au doi neuroni în plus probabil că sunt conştienţi de mizeria în care sunt nevoiţi să-şi ducă viaţa şi se fac că plâng. Restul, săracii, reduşi la stadiul de animale, ce să le ceri?

Nu vreau să-i compar pe nord coreeni cu moldovenii, dar nu pot. Un michiduţă îmi şopteşte că există multe lucruri în comun. Poate şi prin prisma faptului că noi am fost Coreea Europei ani în şir. Poate şi prin faptul că avem o Coree peste Nistru. Nu ştiu cât de ciudat o să vi se pară, dar Coreea e un loc care atrage mii de turişti anual. Ce caută aici “îmbuibaţii din vest”? Senzaţii tari, evident, dar îi împinge şi curiozitatea de a fi păşit într-o zonă controlată de “Big Brother”, unde individul contează cât o pată pe ciorapul stâng. Apropo de Coreea noastra, cine a fost în Transnistria? Să ridice mâna în sus. Cine nu, să meargă. Serios, să meargă.

Transnistria, Tiraspolul în special, este unul dintre puţinele locuri din spaţiul CSI în care s-a conservat Uniunea Sovietică. S-a conservat atât pe străzi, cât şi în capul oamenilor. Ori de câte ori mergeam în Transnistria, fie cu diferite filmări, fie în incursiuni personale aveam impresia că mă întorc în timp. Am făcut ochii cât cepele când am văzut automate de apă gazoasă pe stradă. Ştiţi voi, aparate ca acelea care îl scuipă în faţă pe lupul din “Nu pagadi” după ce acesta strică paharul. Mda, Transnistria ar putea să se numească şi Nostalgistria. Miliţienii au aceleaşi uniforme, secera şi ciocanul sunt peste tot, Lenin la fel, până şi feţele oamenilor sunt sovietice.

Apropo de oamenii de acolo. Sunt fenomenali! Venise unul la noi în sat. Aflaseră consătenii mei că era din Transnistria şi, curioşi, l-au luat la întrebări, cum e pe acolo viaţa, cum mai stau lucrurile? Dacă l-ai fi ascultat fără să ştii despre ce este vorba, ai fi avut impresia că nu locuia în cea mai săracă regiune din Europa, ci în Las Vegas ori Paris. Da, gazul, apa caldă şi pâinea sunt ieftine. Numai că nu totul se reduce la gaze. Omul are nevoie şi de altceva. Dar era greu să-l fi convins pe acel tip de contrariul lucrului. El ştia că o duce bine. Venea şi cu argumente: la televizor se vorbea de câteva zile despre scumpirile din Moldova şi despre creşterile pensiilor din Transnistria. Îţi venea să urli: Head and Shoulders, spală creierul pâna la cea mai mică circumvoluţiune cenuşie!

Mai mult, le ştiţi pe femeile acelea, rusoaice dolofănuţe, care fac parte din nuş’ce comitet pentru apărarea patriei? Doamne fereşte să le pici pe mână şi să vorbeşti româna. Te linşează. Încă ceva, la universitate aveam nişte băieţei din Tiraspol. Pe lângă faptul că habar nu aveau de limba română, se făceau foc şi pară dacă îndrăznea cineva să le vorbească de rău “Patria”! Coreenii noştri, la fel ca şi coreenii lor, au fost atât de bine preparaţi, că nu mai au discernământ.

Cum îţi dai seama dacă un om este oleacă nebun? Are pupilele fixe şi atunci când îi vorbeşti despre faptul că adevărul este mai mult sau mai puţin diferit se înfierbântă, se închide în argumentele lui. Nu contează cum se numeşte dictatorul acestor oameni: Smirnov, Kaminski, Kapisci, Ping Pong sau Pong Ping. El moare, se schimbă, însă sistemul rămâne. Din nefericire, chiar şi după colapsul sistemului - odată tot se va întâmpla, iar Transnistria şi Coreea vor depune armele - trebuie să moară câteva generaţii până când paranoia de masă să dispară. Şi încă ceva, la moartea lui Vladimir Voronin câţi înlăcrimaţi vom vedea?

Nu ştiu de ce s-au cramponat toţi moldovenii în alegerea unui preşedinte? Atât de tare are nevoie Moldovioara de un şef de stat, încât bebeluşii nu mai sug ţâţă, iarba nu creşte, nici porcii nu se îngraşă. Toată ţărişoara este într-o aşteptare frustrantă. Dar de ce? Eu nu înţeleg. Avem Parlament, avem Guvern, avem instituţii? Da. Suntem în regulă. Ah, era să uit, avem până şi preşedinte. Interimar, dar tot preşedinte. Deci, să ne scutească politicienii ăştia cu balele lor pe la televizor.

Da, veţi spune, dar dacă nu se alege “un prezâdent”, iar alegeri? Este adevărat, suntem în alegeri prelungite de câţiva ani. Pe politicianul moldovean nu-l hrăni, însă dă-i campanie electorală. Va fi cel mai fericit. În schimb, noi, alegătorii ne săturăm repejor de jocul ”Fraierii votează, şmecherii se îmbuibă”. Schema este simplă, politicienii ne mint în faţă şi noi îi alegem pe cei care par olecuţă mai puţin mincinoşi. Numai că la un moment dat nu mai are niciun haz. Aşadar, problema nu este în preşedinte! Să spunem lucrurilor pe nume, nu lipsa şefului de stat ne deranjează, ci mai curând alegerile.

Dacă faci un sondaj în rândul politicienilor din Moldovioara, cu siguranţă majoritatea îţi va spune: “Alegeri repetate? O prostie. Pierdem bani, timp, respectul cetăţeanului.” În concluzie, şi cetăţeanul, şi politicianul sunt impotriva alegerilor. Să lăsăm atunci dracului lucrurile aşa cum sunt: preşedinte interimar, guvern şi parlament de coaliţie. Şi cu asta basta! Altfel ne facem de râs în faţa lumii. Mai întâi formăm de dragul legii o comisie, care aşteaptă până la ora 12 cel puţin o candidatură. Nu vine nimeni. Ce înţeleg străinii din asta? Că funcţia de preşedinte al Moldovioarei este mai ingrată decât munca de măturător, decât munca de vidanjor. Se întăresc în convingeri când văd în sfârşit un candidat, un emigrant din Africa. Încântător. Râd ruşii de noi de se umflă la burtă. Râdem şi noi, dar cu jumătate de gură. Ne discredităm cu alegerile acestea şi nici nu avem o imagine prea şlefuită pe afară.

Când colo, şi fraţii noştri, “transnistrenii”(ce nume de popor, transnistreni, parcă ar fi locuitorii planetei Zulu) ne dau o lecţie. Ei sunt absolut capabili să-şi aleagă preşedintele. Noi, ne cotârcim de ani buni deja. Superb! Dacă îmi permiteţi o glumă macabră. Eu zic să preluăm experienţa fraţilor români. Ţineţi minte de la lecţia de istorie “Unirea Principatelor Române”? Cum a avut loc? Simplu, era anul 1859, iar Cuza a fost ales domnitor în Ţara Moldovenească, după aia poporul l-a cerut şi în Ţara Românească. Repetăm figura? Adică, aşteptăm ca “transnistrenii”(ha-ha-ha, nu mai pot, ce nume pot să aibă ăştia…) să-şi aleagă preşedintele, după care ieşim cu mic cu mare în PMAN şi strigăm: “Noi votăm Kaminski!” sau “Noi votăm Şevciuk!” Mişto, nu? Omorâm doi iepuri dintr-o lovitură. Unu, ne alegem cu un preşedinte, doi, reîntregim Moldovioara Mumă.

După cum anunţă şi titlul, mai jos este vorba de o necesitate fiziologică firească - pişu. La Chişinău am trăit o experienţă pe cât de haioasă, pe atât de stresantă. Din categoria “numai mie mi se poate întâmpla”, să vă spun ce am păţit. Şofam pe bulevardul Ştefan cel Mare şi eram undeva între strada Tighina şi Alecsandri. Tocmai când mă gândeam că urbea merită să intre în Cartea Recordurilor la capitolul - capitală europeană cu nicio toaletă publică gratuită, m-a lovit. Era senzaţia care mă atenţiona că vezica urinară s-a umplut şi este gata să explodeze. Cu alte cuvinte: m-a tăiat pişarea.

Ciudat. Până în acel moment, cu câteva clipe înainte, admiram tenacitatea cu care primăria refuza categoric să spurce străzile cu toaletele publice. Îmi ziceam, dom’le, păi dacă vrei să te pişi, pişă-te când pleci de acasă. În Olanda fusesem şocat să văd pisoare în mijlocul străzii. Mergi liniştit şi dintr-o dată îţi zici, bre, ia să-mi eliberez oleacă vezica. Te apropii de un pisoar în aer liber şi urinezi. Atenţie, faci asta în văzul tuturor! Este adevărat, nu ţi se vede organul pişător, în rest totul este “public”. Olandezi neruşinaţi, şi-au fumat până şi bunul simţ. În schimb, moldovenii sunt de departe europenii cu cea mai tare vezică. Asta după secole de antrenamente. Doar au trebuit să se abţină. În afară de cele doua bombe microbiene, una în Piaţa Centrală şi a doua în Parcul Central, nu mai există toalete publice în capitala Moldovioarei.

Dar se pare că mă dezobişnuisem cu acest aspect al Chişinăului şi nu-mi luasem nicio măsură de precauţie. Nu mă pişasem când am plecat. Eu eram de vină. Aşadar necesitatea devenise atât de stresantă, încât am tras repede de volan şi am parcat. Scrâşneam din dinţi, să-mi dezloc maxilarul, nu alta. Aşa că am ţâşnit din maşină cercetând cu multă atenţie orice tufiş, orice colţ mai ferit. Ghinion. Pişarea asta nu te apucă într-o pădure deasă ori atunci când eşti acasă, ci în cel mai aglomerat loc dintr-un oraş cu tradiţie în a desfiinţa toaletele publice. Mi-am înjurat vezica de femeie gravidă, totodată privindu-i cu pică pe toţi cei care nu sar de pe un picior pe altul, nu se apucă de prohab încercând să-şi ţină fluidele.

Deodată m-am înseninat. Zărisem un bar. Nu-i ţin minte numele, dar aducea a ceva oriental. M-am apropiat, am deschis uşa şi am intrat. Părea genul de local pe care îl consideri draguţ cât timp nu e plin de beţivi puşi pe harţă. Mi-am rotit privirea prin încăpere. Vreo două fetişcane stăteau la bar, probabil chelneriţele. Chiar în faţa uşii de la intrare, un nene destul de masiv privea cu interes ecranul unui laptop. În rest - pustiu. Atunci am văzut-o! Era chiar ea, salvarea mea. O toaletă. Nu pot să vă descriu în cuvinte cât de liber mi-am simţit corpul după ce lichidele nesuferite au ţâşnit spre libertate. Am binecuvântat toaleta cu local cu tot. În gând i-am urat patronului multă sănătate, copii mulţi şi bani cu care să-i crească! M-am spălat pe mâini şi am ieşit.

Ceva se schimbase însă în local. O tensiune părea să apese atmosfera. Dau să ies din bar, dar realizez că în faţa uşii se postase un chelner. Fără pic de politeţe în voce omul mă întrebă de la înălţimea a trei trepte: de ce mi-am permis să intru în bar şi să merg la toaletă? Zic, mă scuzaţi, dar chiar am avut o nevoie. Cui nu i se întâmplă? Mi-o taie repede, atunci va trebui să consumaţi ceva. Nici n-a terminat că s-a apucat să vorbească şi clientul cu laptopul. De fapt nu era client, ci chiar patronul. Ce viaţă tristă, m-am gândit, să ai un bar şi să fii singurul consumator, iar prima persoană care îţi trece pragul să vină la pişat…

Între timp, patronul cu ceafa groasă începuse să vocifereze într-o română întortocheată despre faptul că nu e frumos să nu-mi fi cerut voie. Oare ştiu eu că el trebuie să plătească o femeie care să cureţe după mine? Asta m-a atins. Nu sunt cea mai îngrijită persoană din lume, dar nici atât de murdar nu mă consider, încât după o simplă treaba mică să fie nevoie de o igienizare totală. Nu mi-am arătat însă supărarea. Mai mult, într-o română nerusificată şi fără accentul meu “di acasî” - asta ca să-i arăt că-l tratez cu respect şi cer acelaşi lucru - i-am spus că îmi pare rău că m-am pişat în magazinul lui şi, dacă pe viitor va atârna o placă în care orice suflare să fie anunţată că wc-ul este exclusiv pentru clienţi, nu va mai avea parte de probleme. Altfel, am adăugat, cu ce pot să-l ajut?!

Nu ştiu ce l-a înfuriat mai tare, faptul că i-am coborât barul la nivelul de magazin ori că urinasem acolo. Oricum, cearta părea inevitabilă. Numai că eu nu prea reacţionasem cum îşi dorea. Politicos, recunoşteam că m-am pişat în toaleta lui, dar nu vroiam să consum nimic. Atunci l-am întrebat direct şi am văzut că l-am surprins. Zic, pentru faptul de a fi urinat fără voie în localul dumneavoastră, cât trebuie să vă plătesc? Tăcere. Apoi mormăie, cinci… lei. Zic, să meargă băiatul la maşină, nu am bani la mine. Apoi am ieşit. Chelnerul, surprins şi el, m-a urmat. I-am dat banii şi s-a întors în barul de la demisol. Barul cu nume oriental, unde singurii clienţi au fost patronul şi… unul cu vezica plină.

Toţi cei care au intrat în Moldovioara prin vama Albiţa au lăudat drumul care duce la Chişinău. Au de ce. Din întreaga ţărişoară este practic singurul bun de la început până la capăt. Dar să nu ne ascundem după deget. Este o simplă şosea, nu autostradă. Atuu-rile, în afara faptului că lipsesc gropile, le numeri pe degete. Unu, este puţin circulată. Doi, nu trece prin localităţi. Este o plăcere să conduci fără să fii deranjat. Mai ales că era sfârşit de toamnă, într-o perioadă în care codrii se pregăteau serios pentru iarnă. Frunzele ruginite, liniştea şi nepăsarea proprie veşniciei te convingeau să nu calci acceleraţia. Să aibă timp şi ochiul să se bucure de privelişti.

Totul se schimbă brusc atunci când vă apropiaţi de Chişinău. Acum trebuie să îi avertizez pe cei care vizitează pentru prima dată capitala Moldovioarei - aveţi girjă la un paradox ciudat al semnalizării rutiere. Deci, veniţi pe şoseaua Leuşeni-Chişinău. Daţi de semnul care vă spune că aţi intrat în capitală. Răsuflaţi uşuraţi. Numai că la doar câteva minute vă abţineţi greu să nu frânaţi descumpăniţi. Daţi de un alt semn de circulaţie care vă anunţă că ieşiţi din Chişinău deşi nici nu intraserăţi. O fi vreo glumă proastă a băieţilor de la serviciul rutier?! Altfel nu-mi explic faza. Eu vă sfătuiesc să vă continuaţi drumul. Până la urmă chiar intraţi în urbe.

Lăsaţi însă la intrarea în oraş plăcerea de a conduce. Capitala Moldovioarei este departe de a se numi un rai al şoferilor. Dintr-o dată dispar dungile albe care despart benzile şi sensurile de mers. Din senin şoseaua ajunge să fie presărată de gropi, care par puse cu grijă de gospodarii oraşului. Nu cunosc adevărata motivaţie, dar presupun că la primărie se ştie. Vorbeam cu nişte şoferi despre această confuzie care mă stăpânea. Am înţeles că şi ei îşi puneau întrebările respective. Aşa m-am ales cu nişte idei stoarse din folclorul şoferesc moldovenesc. Fie că primăria este îngrijorată de viteza cu care se circulă şi a angajat oameni să sape gropi ca să tempereze iuţeala maşinilor. Fie că, nemulţumită de calitatea slabă a şoferilor, primăria s-a gândit că nu ar fi rău dacă ar crea nişte jaloane prin oraş, nu de alta, dar moldovenii noştri pleacă des pe afară şi nu trebuie să se facă de râs.

Dar adevărata perlă, adevărata comoară, o minune a infrastructurii Europei de Est este grozavul drum dintre Orhei şi Rezina. Scuze, corect este grozăvenia de drum dintre Orhei şi Rezina. Nu ştiu de ce nu au mutat aici renumitul raliu Paris-Dakar? Băi fraţilor, are toate condiţiile! S-ar numi raliul Orhei-Rezina, iar primul câştigător ar fi chiar… subsemnatul. Merit! În viaţa mea nu am văzut cratere mai mari şi pericole la tot pasul. Deşi mergeam cu 5 la oră, trebuia să iau decizii într-o fracţiune de secundă căci nu puteai şti ce îţi rezervă metrul următor. Este adevărat, la şosea (Doamne, ce cuvânt mare pentru o desfundătură!) se lucrează, dar cu ce mă linişteşte asta? Muncitorii păreau să se mişte în reluare. De parcă ar construi o autostradă pe fundul oceanului Pacific, iar apa îi apasă, îi încetineşte mult. Se spune că Moldova are două probleme: drumurile şi prostia. Sincer, nu mă deranjează prostia. Poate fi uşor mascată prin înfumurare. La asta suntem maeştri! Rămân drumurile: cum le maschezi?(va mai continua încă oleacă)

Am revenit pe blog. Desigur, momentul este unul prielnic. În sfârşit avem un candidat ca şi votat la fotoliul de preşedinte. Pe cine încălzeşte acest lucru? Pe domnul Lupu, evident. Restul sau resturile rămân cum le ştim, în sărăcie şi deznădejde. Acum aproape o lună am fost acasă. Vai ce mă mânca mâna să scriu despre vizita mea în Moldovioara. Din păcate, blogul a decis să se opună. Abia acum s-a lăsat convins. Merci pentru înţelegere şi vouă, şi blogului.

Nici nu ştiu cu ce să încep povestirea despre micuţa mea călătorie. A durat 5 zile. Pe scurt am plecat pe la 6 dimineaţa din Bucureşti. Asta pentru a nu prinde aglomeraţia de la ieşirile din oraş. Ţi-ai găsit! Cine crede că Chişinăul este aglomerat îl invit în zona Colentina din Bucureşti, pe lângă complexul Comercial Niro unde îşi vând chinezii marfa. Cu chiu, cu vai mi-am strecurat eu maşina şi… blană frate. Apropo, nu mă plâng pe drumurile din Moldova românească. Nu mă plâng, dar am câteva întrebări? De ce, în puii mei, le-au făcut prin sate şi eşti obligat să circuli kilometri întregi numai cu 50 la oră? Doi, de ce le-au făcut atât de sinuoase? De parcă a mers un bou, s-a pişat, iar pe dâra lăsată au turnat asfalt. Groaznic! Totuşi, veselia de a-mi revedea ţărişoara mi-a dat aripi. Nici nu am observat când eram deja în vamă.

Nu ştiu de ce lumea îi blamează pe vameşi. Mi s-au părut destul de amabili. Nu, nu cu mine. Căci m-au obligat să deschid portbagajul. Au răscolit mult pe acolo, m-au privit suspicios, m-au întrebat de vreo cinci ori a cui este maşina, după care mi-au întors spatele. În schimb, cu domnii care veniseră cu vreo 7 maşini remorcate în trailere speciale erau extrem de binevoitori. Le zâmbeau, fumau împreună, vorbeau degajat la o cafea. O imagine cu adevărat idilică. M-am gândit că îi nedreptăţim pe vameşi când îi considerăm neprietenoşi. În ceea ce mă priveşte m-am decis ca data viitoare să încarc şi eu vreo câteva maşini, poate îşi vor schimba atitudinea. Oricum, am trecut vama, le-am urat o zi bună, mi-au mormăit ceva drept răspuns şi i-am dat talpă spre Chişinău.

Care este prima impresie pe care o aveţi când intraţi în Repablic of, of, of Moldovioara? V-o spun pe a mea: impresia de pustietate. În suflet şi în jur. Satele mi se par părăsite, drumurile mi se par pustii, ochii oamenilor la fel. (va urma)

În sfârşit am trăit s-o vedem şi pe asta. În sfârşit Parlamentul îşi demonstrează pe faţă valoarea adevărata - cea de Piaţă Centrală. În acest caz, pe deputaţi îi asemuim unor vânzători de la tarabă. Şi nu pentru că vând bănci, întreprinderi, funcţii, partide. Despre altceva este vorba. Ia, încercaţi dumneavoastră să proboziţi un tarabagiu spunându-i că marfa este scumpă şi de proastă calitate. O să învăţaţi nişte cuvinţele… Nu vă chinuiţi să le căutaţi în dicţionare. Academicianul Mihai Cimpoi ar trebui să tipărească în fiecare zi câte unul dacă ar urmări cu stricteţe noile expresii licenţioase, pardon, cu licenţă de Piaţă Centrală.

-

“Bleadi”, ceea ce se aude că ar fi spus domnul Lupu la microfon confirmă câteva chestii importante. Stimabilul domn preşedinte, deşi vorbeşte scremut româneşte, nu are nici în clin, nici în mânecă cu limba românească. Am o teorie, corectaţi-mă dacă greşesc, spune-mi în ce limbă înjuri şi îţi spun cine eşti. Doar în momentele de criză, de mare stres omul îşi scoate masca şi devine el însuşi. Explicabil din punct de vedere psihologic: timp de câteva secunde, minute nu mai ai timp să te gândeşti la formă, contează doar conţinutul. Nu ştiu care o fi fost încărcarea plină de stres pentru domnul preşedinte, dar este evident că şi-a scos masca. Am văzut cumva un rusofon?

-

Eu, de exemplu, înjur româneşte. “Să te f..t în morţii mă’tii de jegos nenorocit!”, urlu pe geamul maşinii când îmi taie vreun taximetrist calea. De altfel, înjurăturile ruseşti nu au, în ceea ce mă priveşte, încărcătura emoţională ca în cazul celor româneşti. Pot să-ţi spun “idi na hui” toată ziua. Nimic. De parcă te-aş fi salutat. În schimb, dacă te trimit la origini cu un “du-te’n p..da mă-tii de la..agiu trist”, ooooo, de data asta sunt chiar furios rău, rău. În schimb, domnul Lupu se pare că a înjurat ruseşte. Concluzia vă aparţine.

-

Dar cine nu înjură, mă veţi întreba? Ca în bancul cu copchilul, care a stat o zi întreagă să urmărească cum un popă bate nişte cuie în gard. La întrebarea de ce îşi pierde timpul pe acolo a răspuns genial: “vreau să văd ce zice un popă când se loveşte cu ciocanul peste mână.” Din experienţa mea vă spun, un popă înjură cu cuvinte care au legătură cu viaţa lui religioasă. “Parastasul mă-tii” este un exemplu. Dar de la tribuna celui mai important for al ţării, aş fi aşteptat, totuşi, ceva româneşte. Dacă tot a zis o măgărie, barem în limba de stat să fie. Nu-i aşa, mister president? Ei bine, aici avem o problemă: cum traduci “bleadi”? De când m-am mutat în România am fost întrebat deseori de înjurăturile din limba rusă. Enumeram vreo două şi apoi trebuia să le traduc. La “bleadi” mă blocam. Le spuneam că literalmente - dacă putem spune aşa în cazul picanteriilor - înseamnă curvă, doar că nu are acest sens. Un fel de “shit” ori “fuck” de prin filmele de peste ocean. Aşadar, un cuvinţel urât, dar pe care îl folosim des, des. Deci, cu ce înlocuim “bleadi”? Eu aş merge pe mâna clasicului “fu..u-ţi!”

-

ps: Observaţi, cuvintele licenţioase din text în rusă, engleză nu sunt cenzurate. Cum ziceam, nu au nicio însemnătate pentru mine. Eu nu înjur ruseşte şi nici englezeşte. De fapt, mă abţin să înjur şi în limba mea. Doar când mă mai aprind…

Mă numesc Cojocari, iar copiii mei tot Cojocari vor fi. Este decizia pe care am luat-o de ceva timp şi care mi se pare una corectă. Spun asta pentru că în ultimul timp tot mai mulţi deştepţi vor “să-mi deschidă ochii” şi mă îndeamnă să-mi schimb numele de familie în Cojocaru. De ce? Păi, pentru că trebuie să revin la un nume get beget românesc. Cică aş fi mult mai român dacă m-ar chema Cojocaru. Este ciudat, unii cred că numele îl face pe om. Fix ca în fabula lui Donici, în care gâştele vroiau să fie cinstite, ci nu mâncate, pentru că erau urmaşele acelor gâşte, care prin gălăgia făcută au salvat Roma - i-au trezit pe ostaşi în timp ce erau atacaţi pe ascuns. “Ca numai de fripture voi sunteti si bune./Lasati dar pe stramosi in pace,/Cu fapta e cinstit acel care o face”, sună morala lui Donici. Şi eu sunt de părere că omul îşi face numele. Oare cât de român este Ivan Patzaichin, celebrul canotator? Are un nume şi mai rusesc decât al meu, doar este rus lipovean. Şi el să-şi schimbe numele?

-

De ce nu-mi schimb numele din Cojocari în Cojocaru? Am o filozofie a mea, o teorie. S-o încep cu începutul. Acum vreo 70 de ani, când bunicul meu, Ion şi-a făcut acte noi, l-o fi întrebat vreun rus sovietic: “Kak tebea zavut?”. Nu ştiu câtă rusă vorbea bunicul, dar sigur l-a informat pe muscal că i se zice Ion Cojocaru. “Kak, kak?”, s-o fi uitat rusul mijit la ţăranul din faţa sa. “Neeet, tebea zavut Ivan Kajakari”. I-a trântit numele pe hârtie şi l-a trimis să-şi facă actele. De fapt şi de drept, bunicul meu s-a numit după asta Ivan Cojocari, desigur în acte, pentru că lumea îi zicea tot Ion. Numele mic l-a luat cu el în mormânt, cel de familie ni l-a transmis şi nouă, generaţiile de după. Ok, veţi spune domniile voastre, cititorii blogului cojocari.ro, de ce nu-ţi schimbi numele? De ce nu repari această crimă sovietică?

-

Păi, în primul rând, pentru că este o moştenire de la bunicu. În al doilea rând, sunt conştient de unde vine numele meu şi cine l-a schimbat. Da, este ca o cicatrice, dar prefer să nu-mi fac o operaţie plastică: să-i adaug un “u” în loc de “i”. Acest “i”, această cicatrice îmi reaminteşte cine sunt, de unde vin, ce li s-a întâmplat bunicilor mei. În rest, mă simt la fel de român ca toţi cei cu “u” în coadă. Aş’, dacă acum sunt la Bucureşti ar trebui să mă numesc “Cojocărescu”? Asta ca să mă integrez mai uşor. Ei bine, nu, eu îmi asum toată povestea mea, toate durerile mele - eu îmi asum basarabenitatea mea cu tot cu nume. Doar nu o să-i ceri unui chinez să-şi facă operaţie plastică pentru a-şi schimba ochii oblici, asta ca să arate că îmbrăţişează valorile europene şi se lasă de comunismul de acasă. Peste ani, când copiii mei mă vor întreba: “tati, de ce noi suntem Cojocari şi nu Cojocaru?”, o să le spun povestea străbunicului lor. Vor şti prin ce tragedii au trecut strămoşii, vor cunoaşte că acest “i” este o cicatrice, o chestie genetică pe care o vor transmite la rândul lor mai departe. Urmaşii mei nu vor uita drama românească, le las eu moştenire “i”-ul!

Prinşi în discuţii ce nu par să se termine despre cine este ales preşedinte, despre cine l-a ajutat pe blogger să fugă, despre cine distruge AIE, moldovenii au ratat un eveniment important, zic eu. Ziua Regelui Mihai I. Nu sunt regalist, departe de mine gândul. Vă spun din capul locului, sunt de părere că actuala situaţie a casei regale din România este numai bună. Casa regală are un anumit status quo, nu guvernează, dar influenţează societatea. Această neimplicare politică făţişă face din rege şi toată familia regală un simbol şi cam atât. Reprezentanţii casei regale româneşti trebuie să existe pentru acei români care vor să aibă o instituţie cu putere, dar care nu jinduieşte la mai multă; o instituţie care are bani, dar nu şi afaceri cu statul prin care să tragă din bugetul statului milioane de euro. În România, tot ce este implicat barem un pic în politică ajunge să fie bălăcărit, luat la mişto, pe scurt - se discreditează. În aceste momente când ţara se îneacă în dorinţe de îmbogăţire, mondenism cu ţâţele pe afară, recesiuni care vin în valuri, unii mai caută şi alte valori: calmitate, demnitate, sinceritate. De ce nu, unii reuşesc să le regăsească în imaginea Regelui Mihai.

-

Moldovenii sunt români. Pornesc de la o axiomă, nu de la o ipoteză. Deşi au o ţară a lor, moldovenii nu sunt o naţiune separată, ci la fel ca românii din Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria fac parte din naţiunea românească. Aşadar, ieri, românii au avut o sărbătoare: ziua de naştere a Regelui Mihai I. La Bucureşti, mare forfotă mare. La Chişinău, linişte şi doar porcăieli obişnuite între politicieni. Moldovenii, adică românii din Republica Moldova, habar nu au avut că cel care i-a condus odată este astăzi celebrat, aplaudat, onorat în Parlamentul României. Şi nu contează aproape deloc faptul că unii moldoveni probabil îl consideră pe M.S. Mihai I responsabil de trădare, atunci când Basarabia a fost transformată de ruşi în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. Nu contează nici faptul că unii moldoveni îl consideră pe Rege responsabil de atacarea Mămucii Uniuni Sovietice. Este posibil că foarte puţini moldoveni să aibă gânduri bune la adresa Regelui Mihai. Iată ce contează cu adevărat: istoria este una, ea a fost şi a românilor din Republica Moldova, ea îi reprezintă şi pe moldoveni, iar un simbol al acestei istorii a împlinit astăzi 90 de ani.

-

Personal nu m-ar fi deranjat discuţiile despre nemulţumirile moldovenilor faţă de casa regală. Nu aş fi fost nemulţumit nici de faptul că mulţi îl consideră trădător pe Rege. Este dreptul lor la opinie, suntem în democraţie. Ceea ce mă deranjează este nepăsarea totală vizavi de acest eveniment important. Este rău când politicienii moldoveni aflaţi în fruntea statului trimit tot felul de telegrame de felicitare tuturor Kirililor de la Moscova, dar nu-l bagă în seamă pe un fost suveran, inclusiv al ţării pe care o conduc acum, de la numai 500 de kilometri. Urât, stimabililor! În ceea ce mă priveşte, nu consider că Basarabia a fost trădată. Este părerea mea. Şi deşi nu sunt regalist, nu sunt monarhist, spun în calitatea mea de român născut şi crescut în Republica Moldova, la mulţi ani, Majestate!