Multe lucruri nu are Moldovioara mea dragă. Dacă am face o listă ar fi cât o zi lungă de post. S-ar putea să fiţi contrariaţi când o să vă zic că printre lipsurile mari ale ţărişoarei se numără şi companiile aeriene low cost. Pentru necunoscători, este vorba de acele companii care practică preţuri mult mai mici comparativ cu firmele clasice deja pe piaţă. Nu intru în bucătăria business-ului aerian să vă explic cum se face că preţurile unui bilet spre Roma la o companie low cost oscilează între 10 şi 50 de euro. Un singur lucru trebuie să ştiţi: dacă veţi cumpăra un bilet cu o jumătate de an înainte s-ar putea să plătiţi, atenţie, doar un euro. Ei bine, astfel de companii există în România şi se extind. Astăzi, de exemplu, am aflat că una dintre cele mai mari firme din domeniu îşi construieşte chiar şi un aeroport lângă Bucureşti. Ştirea o vedeţi la final.
-
Pe de altă parte, ce se întâmplă în Moldova confirmă ceea ce ştiam despre autorităţile noastre: vorbesc mult, promit şi mai multe, iar când ajung la putere fie uită, fie mint în continuare că vor face. Rezultatele însă se văd cu ochiul liber. Sau mai bine zis nu se văd deloc. Căci Moldovioara încă nu are linii low cost. Moldovenii, sărăci cum sunt, trebuie să îngraşe companiile aeriene extrem de bogate care operează în Chişinău. AIR Moldova, o companie de stat, care nu este deranjată deloc de buzunarul subţire al moldoveanului, are nişte preţuri de te ustură… ochii. Şi când te gândeşti câte aranjamente se fac în această companie? Câte contracte sunt câştigate de firmele politicienilor ajunşi la guvernare? Un cuvânt: nenumărate! Dar asta este altă discuţie, cum alte discuţii sunt şi salariile nesimţit de mari ale directorilor de pe acolo.
-
Îmi amintesc că în campania electorală râdeam de o promisiune a PLDM-ului. Stejarul se jura că va aduce companiile low cost, că preţurile biletelor pentru cursele aeriene se vor topi. De ce râdeam? Pentru că, glumeam eu, politicienii, în loc să populeze ţara, să provoace un boom demografic, o depopulează - încurajează plecările moldovenilor. Evident, făceam haz de necaz. Nu credeam atunci, nu cred nici acum că politicienii moldoveni sunt în stare să le facă viaţa moldovenilor mai uşoară. Nu am dreptate? De ce să-i ajuţi pe moldovenii plecaţi să vină mai uşor acasă? De ce să plătească mai puţin pentru bilete? De ce? N-au moldovenii bani? Ba da, căci de asta muncesc în Italia şi Spania. Tergiversarea lansării curselor low cost în Moldova este UN ADEVĂRAT ATENTAT la buzunarul oamenilor. O obişnuită bătaie de joc a celor care ne conduc.
-
În toate aceste scuipături politicianiste apare şi o situaţie absolut paradoxală. Cum altfel, doar Moldova este tărâmul tuturor posibilităţilor. Aşadar, una dintre cele mai de succes companii low cost din România aparţine unui… moldovean. Nicolae Petrov a pus bazele Carpatair şi operează pe rutele de tip low cost în Timişoara. Înţeleg că încearcă să se extindă şi în Moldovioara. S-a întâlnit şi cu premierul Filat, au vorbit, au analizat nişte planuri. Avem low cost pe aeroportul din Chişinău? Zburăm cu 10 euro până la Milano? Pe naiba. Nimic. Moldovenii plătesc în continuare al dracului de mult pentru bilete. Şi nu-mi povestiţi că se negociază cu Uniunea Europeană, cu Rusia, cu România, cu Dumnezeu. Nu mă in-te-re-sea-ză. Eu vreau rezultate, m-am săturat de vorbe. Vreau să vin de la Bucureşti la Chişinău şi să plătesc 20 de euro, nu 120. Cred că mai curând o să zbor pe covorul lui Aladin decât cu un low cost la mine acasă. Iar acum vedeţi ştirea despre aeroportul din România.
-

Dacă-i întrebi pe români despre drumuri o să-ţi spună: care drumuri? Acum 7 ani când am venit în România am rămas însă surprins de drumurile relativ bune. Bune în comparaţie cu Moldova, dar extrem de proaste în comparaţie cu ce există în Vest. Evident, românii se compară cu Vestul Europei când discută despre drumuri, nicidecum cu Moldova. Şi da, şoferii români au dreptate, în România se construiesc autostrăzi în ritm de melc. Vedeţi un reportaj despre asta mai jos.
-
Cât de Moldova, Doamne, sunt oripilat de drumurile de aici. Când se întâmplă să vin cu maşina îmi vine să-i plâng automobilului de milă. Cratere cât groapa Marianelor, şleauri ca tsunami-urile din Pacific. Trist. Şi acum, o altă comparaţie, românii îşi înjură drumurile, autorităţile, viaţa, în timp ce moldovenii doar se plâng şi se zguduie mai departe printre gropi. Deci, dacă nimeni nu cere, de ce să refacă Guvernul de la Chişinău şoselele? Căci de autostrăzi, nici vorbă!
-

La un lucru sigur suntem fraţi, noi românii de pe cele două maluri ale Prutului - la atenţia pe care o acordăm naturii în care ne lăfăim cu un mic sau cu frigărui, după caz. De fapt, este vorba despre neatenţia cu care şi cetăţenii Republicii Moldova, şi cetăţenii României tratează mediul. Iată un reportaj pe care l-am făcut despre o petrecere câmpenească la Cernica, o comună cu nişte pajişti numai bune de picnic de lângă Bucureşti.
-

-
Mai jos îi vedeţi şi pe moldovenii care s-au distrat la iarbă verde undeva lângă Chişinău. Ca să-l parafrazăm pe Druţă, de-i frig, de plouă, de bate vântul, la marginea… capitalei nenumărate găşti de moldoveni beau vin şi se bucură în natură. Dar oare natura se bucură?
-

Sunt un plătitor de impozite, un soţ iubitor, voi fi un tata bun, sunt un coleg conştiincios. Da, este adevărat, nu prea dau pe la biserică decât cu ocazia reportajelor, totuşi spun şi eu ca Ştefan a Petrei: “biserica este în inima omului”. Ceea ce vreau să zic este că nu sunt neapărat un mare păcătos, cel puţin sunt un păcătos obişnuit. Şi atunci de ce am primit semnul de sus? Ori poate nu a fost semn, ci o mână cerească care m-a tras din faţa primejdiei? Mai bine vă las pe voi să judecaţi…

-

Ieri, cu o zi înainte de sfintele Paşti, în drum spre serviciu. Mă opresc la trecerea de pietoni, privesc în dreapta, maşinile încetinesc, semn că mă lasă să trec. Oricum, prevăzător din fire, mă uit la fiecare şofer în parte să mă asigur că nu va accelera în ultima clipă. Trec de primele două sensuri, şoferii au oprit. Totul pare în regulă. La ultimul sens, adică la fix 3 metri până la trotuar, mi se întâmplă. Un puşti într-un Opel Astra în două uşi accelerează nebuneşte gonind spre mine. Un gând m-a străfulgerat: ăsta o să mă calce. Gând salvator, căci în clipa următoare fac un salt ca la ora de educaţie fizică, iar maşina trece razant în spatele meu. Frânează abia la vreo 5 metri. Nu m-a lovit. Mi-a atins doar geanta pe care o aveam pe umăr şi care mi-a rămas un pic în spate, în virtutea inerţiei. Asta m-a dezechilibrat, dar n-am căzut.

-

M-am îndreptat spre maşina cu intenţii războinice: “ce faci? Vrei să mă omori? Tu nu vezi că toţi au oprit la trecere, de ce goneşti aşa?” Tipul, să fi avut 20 de ani, mă priveşte cu ochi de căprioară: “nu te-am văzut, m-am speriat rău, frate”. Nu ştiu ce faţă aveam eu, dar judecând după faţa lui Shumacher, trebuie să fi fost mai alb ca neaua în lumina soarelui. Adaugă după o mică pauză: “mă scuzi! Nu te-am văzut şi nu am vrut.” Ce să-i răspund? Îi zic doar să fie mai atent, că de era o babă, un copil acum plângea. Mă întorc să plec. Demarează încetişor şi tipul. Aud în spatele meu: “Paşte fericit! Sărbători fericite!”

-

Tot cu o seară înainte de Paşte, un poliţist mai ghinionist din Chişinău a lovit din greşeală cu maşina un tip care alerga cu o sabie după doua fetiţe. Cine ştie ce se întâmpla dacă agentul cu pricina era mai atent la drum ori nebunul cu sabia un pic mai treaz şi le ajungea pe fetiţe din urmă… De altfel, tot la Chişinău, în Săptămâna Mare - vai, dar ce-o fi cu scumpa mea Moldovioară? - un bărbat a supravieţuit după ce un glonte a ricoşat şi l-a nimerit în gură. Nu a murit pentru că alicea i s-a oprit în dantură. Minunile există? Se pare că da. Totul este să nu-l obosim prea mult pe îngerul nostru păzitor şi să-l ajutăm din când în când, nebăgându-ne în belele.

-

Tot înainte de Paşte, cum ar veni pe 14 aprilie, frăţiorul meu cel mai mic a împlinit 15 ani. Frumoasă vârstă. Când au trecut cei 15 ani? Nu înţeleg. Eu îl văd încă puştan, o zvârlugă blondă, un copil care abia învaţă să meargă şi să vorbească. Ştiţi cum se vede frăţiorul meu? Îmi zice: “badea, vreau să mă fac jurnalist!” Asta a fost cea mai mare minune de Paşte. Totuşi, mărturisesc, l-am sfătuit să revină la visul lui de dinaintea jurnalismului, adică să se facă… medic. Christos a înviat, dragilor!

Până la sfârşitul anului, România va avea o bază specială cu datele de identificare ale telefoanelor pierdute de proprietari. Vedeţi mai jos ştirea pe care am făcut-o despre asta. Tot acolo aflaţi şi soluţia pe care o au la dispoziţie cei cu telefoane deştepte. Referitor la Moldovioara mea dragă, deocamdată nicio mişcare, noi rămânem la rusificarea şi deblocarea de la “pticikă”.

-

Vreau să fac o precizare din start: nu sunt comunist, îi urăsc pe comunişti - e o ură patologică - dar parcă m-aş înscrie în PCRM. Iar dacă nu m-ar primi în partid, tot aş merge la protestele lor ca să scandez împotriva AIE, împotriva politicii de debilizare naţională, de distrugere economică a ţărişoarei. Este teribil de grav, însă Moldovioara se află astăzi pe un drum greşit. Un drum, care nu duce în Europa, dar în Africa, undeva între Congo şi Burkina Faso.

-

Puteţi să vă supăraţi pe ceea ce scriu, dar nu pot înghiţi uşor vestea că Guvernul le-a făcut înalţilor funcţionari un frumos cadou înainte de Paşte: le-a mărit salariile. De fapt, ei şi-au majorat lefurile lor, tot lor şi numai lor. Chestia respectivă mă deranjează rău, rău, rău de tot. Da, conştientizez că salariul de 15 mii de lei nu este un capăt de ţară. Da, un preşedinte trebuie să fie plătit decent. Numai că furia ce-mi fierbe în suflet îmi şopteşte bolborosind că trebuiau să-şi majoreze salariile odată cu salariile medicilor, profesorilor, poliţiştilor, pensionarilor şi a sărmanilor moldoveni de rând.

-

Dacă ar fi după mine, preşedintele, premierul, deputaţii de rând ar avea salariul cât pensia bunicului meu, 890 de lei moldoveneşti. Adică nici 60 de euro. Na, nene, trăieşte cu 60 de euro. Pardon, supravieţuieşte cu aceşti bani. Aha, vreţi salariu mai mare? Veţi primi mai mulţi bani doar atunci când veţi găsi o modalitate prin care şi săracii pensionari să aibă mai mulţi bani în casă. Simplu, după muncă şi răsplată, nu după furat şi avere. Dar să nu fim naivi, este clar că politicienii vor la putere nu neapărat pentru salariile primite pe card lună de lună, cu precizie nemţească. Ei caută un loc călduţ de unde să-şi vadă afacerile crescând, un loc care le va permite să “prihvatizeze” ceea ce rămâne încă în aşa-zisa avere a statului. Bun, atunci de ce să-şi crească lefurile, mă veţi întreba? Simplu, pentru că pot!

-

Ştiţi că sunt jurnalist, reporter la un post important de televiziune din şi în România. Adică muncesc şi trăiesc aici, în Bucureşti. În virtutea activităţii mele profesionale îmi permit să observ detaşat, dar implicat şi supărat ce se întâmplă pe cele două maluri de Prut. Chiar astăzi am făcut o ştire, o vedeţi mai jos, despre nişte sporuri salariale pe care ministerul Transporturilor binevoieşte să le dea unor angajaţi. Ei bine, ce au făcut românii când au auzit asta? Câţiva au venit în portul Constanţa, au protestat zgomotos, au dat cu chefir în nişte “nacialnici”. Este adevărat, se adunaseră mai multe probleme, iar oamenii erau extrem de nemulţumiţi. Însă creşterea sporurilor le-a dat apă la moară. Pe de altă parte, ce a făcut presa din România? A tocat subiectul mărunt, mărunt, au fost invitaţi sindicalişti să expună punctele de vedere ale angajaţilor din alte domenii, nu doar transporturi, au fost chemaţi economiştii să explice nişte cifre seci pe înţelesul tuturor.

-

Ce au făcut moldovenii după majorarea salariilor înalţilor funcţionari? Au oftat din greu, şi-au mai aranjat un pic hamul pe cârcă şi s-au pus să tragă în continuare la căruţa ţării. Ce au făcut jurnaliştii din Moldova? Au dat mai toţi câte o ştire despre creşterea salarială, iar acum analiştii lu’ peşte dezbat chestii neimportante, gen federalizarea ori analizează cu seriozitate disputele stimabililor politicieni din Parlament despre… ouă. Iată de ce îi plătiţi pe politicieni, dragi moldoveni. Iată de ce le-au crescut salariile. Pentru că circul este acum mai vioi, scandalul mai ţigănesc. Trăiască politicienii moldoveni, primii de la Traian şi Decebal încoace, care au inventat o chestie unică în manipularea maselor: circ fără pâine. Tăcere absolută, dragi moldoveni, să nu vă implicaţi, să nu vă pese de salariile politicienilor! Pe ei îi doare în cot de voi, voi de ce i-aţi băga în seamă? Ia, băi, ce au mai zis la Dom Dva?!

-

Ştiţi de ce nu vine Chuck Norris în Moldova? Nu vrea. Căci este suficient să ajungă în satul Lupa-Recea din raionul Străşeni ori să meargă într-o seară într-un club din Chişinău şi păţeşte ruşinea. Chuck Norris riscă să ia bătaie în Moldova! Lucru nemaivăzut în lume. S-ar întoarce globul cu susul în jos! Şi cum Chuck nu-şi poate pune în pericol imaginea pe care a construit-o cu pumnul său mai greu ca Pământul, evită Moldova. Dar poate ar fi cazul să-l chemăm, totuşi? Poliţia moldovenească nu are piuit în faţa beţivanilor, scandalagiilor, care au pus stăpânire pe sate şi oraşe. Cine să-i mai salveze pe moldoveni? Săracii de moldoveni. Poate doar Chuck Norris?! Dar, ziceam eu, până şi Norris ar putea s-o încaseze de la Ghena, Tolea şi compaşka.

-

Acum serios. Urmăream ştirile despre bătăile nocturne, luptele de duminică din satele şi oraşele Moldovioarei. Cu un ochi râdeam, cu unul plângeam. Ca-n poveşti. Numai că în viaţa reală nu vine nici un Făt Frumos, nici un Chuck Norris să-i salveze pe amărâţii de oameni. Într-o ţară civilizată, dacă mergi pe stradă, iar o haimana ori mai multe haimanale încep să-ţi toarne pumni, cel puţin o persoană sună la poliţie. Şi poliţia vine. În Moldova, o ţară din evul mediu, poţi lua bătaie, poţi muri fiind pisat în picioare doar pentru că ai mers pe o ulicioară sau pe o stradă într-un moment nepotrivit. Este atât de strigător la cer, încât nici nu pot să mă scârbesc.

-

Dragilor, nu vă puteţi închipui cât de rău, umilit, neînţeles, batjocorit şi abandonat de societate se simte un om bătut fără motiv. Asta, mai ales atunci când autorităţile nu fac nimic pentru pedepsirea celor vinovaţi. Spun toate acestea pentru că am trăit o experienţă urâtă, o amară senzaţie de neputinţă şi o ură fără capăt împotriva unor animale de oameni care au lovit nişte oameni dragi mie. Motivul: distracţia. Da, da şi de o sută de ori da! Există în Moldova animale de oameni, care îşi bat semenii din divertisment. Fie că s-au uitat la prea multe filme cu Chuck Norris, fie că şi-au alcoolizat creierele, fie că nici nu le-au avut, dar aceste animale de oameni se adună în haite, îi atacă pe unii sau alţii şi nu le pasă că îi pot omorî. Distracţie să fie! Şi dăi un picior, şi dăi un pumn, şi loveşte-l cu scândura ruptă din gard… şi râzi în gura mare. Râzi în acel moment, dar râzi şi a doua zi, când, în timpul altei beţii, te vei lăuda cum împreună cu alte 10 animale loveaţi un consătean căzut fără vlagă în noroi.

-

Nu exagerez. S-a întâmplat ca persoane dragi mie, 4 la număr, să fie luate la pumni şi picioare de vreo 20 de animale. Grozăveniile care mi s-au relatat m-au făcut să am coşmaruri. Cum să loveşti pe cineva cu bâta, să-l dobori la pământ şi după aceea să sari cu piciorul peste capul lui? Cum să dai în femei ce încearcă să apere un om leşinat după ce zeci de lovituri i-au crăpat efectiv capul? Cum? Numai nişte stricaţi la dovleac sunt în stare de aceste atrocităţi. Dar să vă zic întrebarea la care chiar nu am un răspuns: cum să trăieşti ştiind că aceste brute nu au păţit nimic, iar statul nici nu a încercat barem să le izoleze de cetăţenii normali? Au trecut vreo 5 ani de atunci, iar animalele de oameni se plimbă încă libere pe străzi. Oare pentru situaţia asta fără precedent să acuz poliţia, să acuz politicienii, să acuz sărăcia, să acuz sistemul de învăţământ care nu educă, dar îngroapă suflete? Nu ştiu. Cert este că toate aceste lucruri ne afectează pe toţi. Astăzi au fost bătuţi oamenii dragi mie. Mâine vor fi zdrobiţi în picioare oameni dragi ţie sau, cine ştie, poate chiar tu “ai şansa” să ajungi victimă a bătăii de duminică seara…

În Republica Moldovioara toată lumea ştie adevărul despre 7 aprilie. Sunt cam 4 milioane de adevăruri. Daca stau să mă gândesc bine, cum mulţi au câte două, trei adevăruri: unul pentru sine, altul pentru prietenii de pahar şi al treilea pentru societate ori şefi, numărul adevărurilor depăşeşte cu mult populaţia ţărişoarei. În condiţiile în care adevărurile se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, oare mai are rost să ne dăm cu verbul în cap, susţinând sus şi tare că “eu deţin adevărul suprem”? Mai are rost să vorbim despre “cine este de vină pentru 7 aprilie”?

-

În ceea ce mă priveşte, toate aceste adevăruri mă plictisesc îngrozitor. Mi s-a acrit de atâtea păreri şi părerişti. Cel mai mult, însă, mă omoară discursurile sforăitoare ale politicienilor. Ei au “prihvatizat” 7 aprilie şi îl toacă acum în nşpe mii de bucăţi. Îşi dau cu 7 aprilie în cap, au transformat acest 7 aprilie într-o armă cu care se luptă peste tot: la teve, în Parlament. Aşa că au discreditat ziua, memoria morţilor, durerile răniţilor şi ceea ce a vrut să fie 7 aprilie. Căci 7 aprilie a vrut să fie un strigăt de disperare, în special al tinerilor, dar s-a transformat, nu ştiu de ce, într-un urlet de stadion. 7 aprilie a vrut să fie o revoluţie, dar a devenit o bătaie de maidan. A fost oare un moment de cotitură? Poate, dar unde? Unde se îndreaptă acum Moldovioara? Spre UE, o să ne spună politicienii. Eu nu-i cred. Nu-i cred pentru că şi atunci, pe 7 aprilie 2009, dar şi acum, pe 7 aprilie 2012, ei trăiesc altă realitate. Una separată de cea a poporului. Politicienii au certurile lor, meciurile lor parlamentare, limuzinele lor, vacanţele lor de lux, conturile lor grase… Poporul a rămas însă cu sărăcia şi cu revolta.

-

Politicienii care ne conduc astăzi trebuie să fie recunoscători zilei de 7 aprilie. Oricum or vedea-o ei, bună sau rea, 7 aprilie i-a pus în fotolii călduţe. Ei se pregăteau pentru încă 4 ani de opoziţie, când colo un eveniment, o răsturnare de situaţie, o revoltă populară i-a pus în fruntea ţării. Referitor la vinovaţi: nu fiţi naivi, să nu vă aşteptaţi ca vreun poliţist, vreun procuror, vreun judecător să fie tras în ţeapă, pardon, tras la răspundere pentru atrocităţile comise. Nu o să se întâmple! Apropo de judecători, tare aş fi curios să-l întrebăm pe domnul preşedinte - judecător Timofti ce părere are despre judecătorii care au venit în comisariate pentru a organiza procese tinerilor “aprilişti”? Oare domnul preşedinte Timofti ştia ce-i fac colegii de breaslă? Oare îi condamnă? Oare a fost şi el invitat pentru unul sau doua procese colective?

-

Cam atât despre 7 aprilie şi generaţia apriliştilor, o generaţie care a schimbat ceva în Moldovioara… A schimbat un regim. În ceea ce priveşte NIT-ul. S-a înschis. OKey, aşa şi? Şi ce dacă l-au închis? A sărit de fund toată blogosfera, toţi analiştii lu’ peşte să victimizeze NIT-ul, să ridice moralizator “dejtul” arătător în sus. Cică nu este democratic, nu este civilizat să închizi o televiziune a opoziţiei! Bre, stimabililor, legea este lege. Cu legea nu ar trebui să te joci. Dacă CCA-ul susţine că NIT a greşit şi demonstrează asta, înseamnă că îşi asumă acest lucru. Dacă NIT nu este de acord cu măsura şi crede că este cea mai corectă, echidistantă televiziune din Moldova, are căi de atac. Are dreptul să protesteze, are dreptul să dea instituţia CCA-ului în judecată. Are dreptul să se lupte prin mijloace democratice cu “tiranii” de la CCA. O să fac o paralelă. Şi România trece printr-un scandal asemănător. OTV, o televiziune, care iniţial emitea dintr-o garsonieră, care a făcut rating doar din subiecte urât mirositoare, prezentând la televizor oameni de calitate îndoielnică şi care nu se ferea să spânzure păpuşi în direct, pentru ca boborul să ştie cum şi-a luat zilele cutare ori cutare smintit, acum este o televiziune partid. Patronul şi-a înfiinţat un partid al Poporului, cum altfel, şi seară de seară atacă “ciocoii”, adică pe toţi ceilalţi politicieni. CNA, un fel de CCA, i-a somat în repetate rânduri, i-a amendat, iar recent a anunţat închiderea OTV de la o anumită dată. Evident că spiritele s-au încins, iar unii au început să strige: “comandă politică”, “ne bagă beţe în roate”. Din punctul meu de vedere, nu au decât să strige, nu au decât să organizeze proteste şi nu au decât să se judece până la CEDO şi înapoi. Există instituţii ale statului, eu le plătesc să-şi facă treaba. Punct. Sunt jurnalist, deci sunt pentru dreptul la liberă exprimare. Dar ştiu că dreptul meu la exprimare nu trebuie să-i îngrădească drepturile vecinului meu. Să revenim la NIT. Dacă CCA a greşit, cei care au votat pentru închiderea NIT trebuie să facă puşcărie, să plătească cu vârf şi îndesat. Dacă au procedat corect… nu le facem statuie. Pur şi simplu şi-au făcut datoria pentru care poporul îi plateşte. Uite asta este în democraţie, stimaţi bloggeri, analişti! Moldova va fi civilizată ori nu va fi deloc

“Tu eşti în România?”, mă întreabă cineva, care îmi citeşte blogul. Zic, “da”. “Şi ce faci acolo, de cât timp?”, continuă să fie curios insul. Îi spun că’s reporter la PRO TV, că’s de vreo 7 ani pe plaiuri dâmboviţene… Rămâne surprins şi zice “ţi-am citit blogul, dar nu mi-am închipuit că eşti în Bucureşti. Să pui reportajele pe care le faci şi pe blog”. Ciudat, pentru că scriu doar despre Moldova, mulţi îşi închipuie că sunt la Chişinău. Nu-i aşa. Şi cum demultişor nu am inserat pe blog reportajele subsemnatului, m-am gândit că aceasta ar trebui să fie o ocazie. Cu siguranţă sunt mulţi care se gândesc că mă aflu încă în dulcea urbe a Chişinăului. De altfel, mai promisesem eu să-mi public reportajele, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Iată câteva dintre ele, într-o ordine oarecum cronologică.
-

-

-

-

-

-

-

-

-

-
Iar acum, liber la comentat.

A fi moldovean în Moldovioara nu este o stare de lucruri, e o condamnare la moarte… când te îmbolnăveşti. Căci nu trece zi albă să nu auzim despre încă o victimă a sistemului sanitar moldovenesc. Astăzi am aflat, de pildă, că un om a murit în timp ce era plimbat cu ambulanţa între două spitale. Evident, acum medicii îşi aruncă mortul, pardon, pisica moartă de la unul la altul. Lucrurile par să se fi desfăşurat ca în celebrul film românesc ”Moartea domnului Lăzărescu”. Vi-l recomand. Este dur, haios, cinic, paradoxal, exact ca spitalele din Republica Moldovioara.

-

A fi moldovean în Moldovioara este periculos! Ca pacient ai puţine şanse de supravieţuire dacă: nu ai bani, nu ai pile, nu ai gura mare şi… nu ai noroc. Căci spitalul din Moldova este drumul cel mai scurt către poarta Raiului. În caz că o căutaţi. Mai ţineţi minte povestea unei cunoştinţe pe care medicii au trimis-o acasă să moară pentru că îi descoperiseră nuş’ce formă de cancer. Au trecut aproape doi ani, iar respectiva cunoştinţă a mea este încă în viaţă. Cred că a avut mare noroc să fie trimisă “să moară acasă”, numai aşa a reuşit să rămână în viaţă. Paradoxal, nu? De altfel, m-am întărit în convingere după ce am citit o istorioară postată de cineva pe un forum. Vorbea de o rudă de-a sa diagnosticată cu cancer la sân. Spre deosebire de cazul pe care îl cunosc eu, ultima a avut bani să plătească un tratament “gratuit” cu citostatice. Rezultatul? Dumnezeu s-o odihnească în pace, dar acum este la doi metri sub pământ. Medicii aşa şi nu au aflat dacă pilulele şi-au făcut efectul distrugându-i cancerul. Săraca femeie a murit de ficat, rinichi şi din cauza a nu ştiu căror organe care au cedat. Uite-aşa, numai bolnav în Moldovioara să nu fii!

-

Nu-i învinuiesc pe medici. Departe de mine gândul. Învinuiesc sistemul, îi învinuiesc pe cei care sunt în fruntea ţării, îi învinuiesc pe toţi cei care au condus şi conduc ministerul Sănătăţii. Mai învinuiesc şi sistemul educaţional moldovenesc: medicii care ies astăzi de pe băncile facultăţii “N. Testimiţeanu” nu par să fie la fel de buni ca cei de ieri. Noi încă mai avem structură sanitară, încă mai avem oameni buni, încă mai avem specialişti, încă mai avem medici care cred în umanitate. Din păcate se pierd în marea de semidocţi, rău intenţionaţi şi şpăgari. Păcat! Dar să vă pun o întrebare retorică. Dacă aceste lucruri oribile au loc în Chişinău, oare ce se întâmplă în “provincie”?! Nu o să vă zic decât o chestie anecdotică, din umorul negru cu care a fost înzestrat un medic dintr-un orăşel uitat pe harta mică a Moldovioarei. Orăşelul Rezina. Cică atunci când intri la acest medic în cabinet, te ia de mână, te trage la fereastră şi ţi se adresează, privindu-te cu ochii săi injectaţi: “Vezi cimitirul de acolo? Ei bine, jumătate dintre ei au fost îngropaţi de mine!”

-

Credeţi că acest medic îi sperie pe moldoveni? Spre deosebire de domnul Lăzărescu, domnului Moldovenescu nu-i este frică de sfârşit. Moldoveanul este obişnuit cu moartea. Oricum, moartea este un aspect, un detaliu al vieţii, nu-i aşa? Moldoveanul are încredere mai mult în biserică. Moldoveanul îşi trage rădăcinile din Mioriţa, care promovează imposibilitatea luptei cu inevitabilul. Dar Mioriţa ar trebui rescrisă. Moldoveanul rămâne moldovean, la el nu s-a schimbat nimic: încă mai crede în lună şi stele, în soartă şi nunţi. De schimbat, s-au schimbat ungureanul şi vrânceanul. Nu doar s-au schimbat, ci şi înmulţit. Acum se numesc medici, politicieni, poliţişti, iar lista o puteţi continua voi. Toţi vor moartea moldoveanului, iar acea mioară, laie, bucălaie, care nu e mioară, ci o jigărită de presă ce abia respiră, îl avertizează în fiecare seara: “Încă un moldovean, un copil de 7 ani, o femeie tânără a murit în spitalele din Moldovioara!” Eh, dar ce folos? Moldoveanul rămâne fatalist. Închină un pahar pentru sănătatea sa, a celor apropiaţi şi plânge: “iar la cap să-mi pui… un iPhone, cheile de la un BMW şi paşaportul/cetăţenia românească”.

Unioniştii şi stataliştii şi-au dat întâlnire ieri în centrul Chişinăului. Ce a ieşit? Am văzut cu toţii. Îmbrânceli, huiduieli care nu le fac faţă nici unora, nici altora. Este extrem de urât să vezi bărbaţi şi femei în toată firea care se ceartă fix ca în Piaţa Centrală, jignindu-se ca ultimii descreieraţi. În contextul celor întâmplate eu am o nedumerire. Cum este posibil ca cele două grupări care se urăsc, este evident asta şi pentru un puşti de grădiniţă, să se fi întâlnit faţă în faţă? Cine a permis acest lucru? Cine este de vină? Cine răspunde?

-

Iată nişte întrebări care necesită rapid un răspuns. Şi ştiţi de ce? Pentru că, am eu impresia, cineva are nevoie de aceste violenţe. O fi având nevoie să iasă scântei între românism şi moldovenism/statalism pentru a întoarce privirile de la un foc în toată regula. Nu ştiu cine este acel cineva. Din ce ştiu însă, primăria Chişinăului dă aprobări pentru astfel de manifestaţii. Mai ştiu că, atunci când se dau aceste aprobări, funcţionarii sunt obligaţi prin lege să informeze poliţia şi alte instituţii de menţinere a ordinii publice. Totul pentru a proteja manifestanţii de cetăţenii care vor fi avut treabă prin zonă şi invers, să-i protejeze pe trecătorii paşnici de protestatari. Or, în condiţiile în care avem două mitinguri, nu s-a gândit nimeni că cele două părţi se vor intersecta, se vor înjura, se vor îmbrânci? Un angajat al statului trebuie să plătească în vreun fel pentru că a permis ciocnirile. Mai mult, eu înclin să cred că prin “stângăcia” poliţiei, a funcţionarilor, manifestanţii au fost practic instigaţi la ură interetnică. PMAN a fost un ring, iar luptători - unioniştii şi stataliştii.

-

Şi încă ceva. Sper să nu-mi atrag înjurături, la fel cum s-a întâmplat în cazul mult iubitului preşedinte al moldovenilor, domnul Nicolae Timofti, despre care am scris sincer, iar sinceritatea mi-a adus nişte comentarii în răspăr. În fine. Vreau să vă zic, stimabililor, că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi plac în aceeaşi măsură nici unioniştii, nici stataliştii. Pe primii nu-i halesc din câteva motive. Se declară români, dar mulţi nu pot lega două cuvinte mai corect. Eu cred din tot sufletul că România începe de la limba română. Nu poţi să te declari filoromân şi să fii agramat în acelaşi timp. În plus, unioniştii par, nu ştiu de ce, încremeniţi în proiectul podurilor de flori. Nu au venit cu nimic nou faţă de ceea ce se scanda în anii ‘90 în PMAN. Aceleaşi lozinci, doar că mai puţini oameni. Mult mai puţini. Unioniştii mai au o problemă, părerea mea, sunt prea pătimaşi, chiar fanatici. Au ochi de fanatici, adica pupilele dilatate, când vorbesc despre subiectul preferat: Unirea cu ŢARA. Ei bine, un cetăţean apolitic, care este interesat, săracul, doar de ce urmează să pună pe masă, îi va băga pe unionişti în tagma iehoviştilor, penticostalilor, a celor exaltaţi de o idee. Sincer, mi se pare o abordare greşită.

-

Acum stataliştii. Îmi pare rău că am vorbit de rău limba română a unioniştilor, căci româna stataliştilor este execrabilă. Când îl auzi pe un statalist vorbind, zici că abia învaţă cuvintele. Icneşte, se bâlbâie, repetă la infinit aceleaşi cuvinte şi, foarte important, bagă rusisme la greu. Româna stataliştilor nu este română, dar probabil că ei asta îşi doresc. Totuşi, din păcate pentru ei, sunt pierduţi ca vorbitori: la fel de prost se descurcă şi în rusă. Câteodată îi bănuiesc că au un intelect mai redus, cu mari lipsuri în ceea ce priveşte limba, logica, istoria, geografia. Dar probabil asta şi vor. Nu în cele din urmă stataliştii sunt, asta este strict părerea mea, mult prea agresivi. Iar violenţa, oameni buni, este un semn clar al lipsei de civilizaţie.

-

Aşadar, eu nu sunt nici cu unii, nici cu alţii. Eu aştept să vină cineva, un lider politic care să reconcilieze cele două tabere. Nu-mi doresc deloc o ţară, ţărişoară dezbinată etnic. Şi nu contează când se va uni, daca se va uni cu România. Contează să fim înţelegători, să le permitem tuturor să-şi expună părerile, să celebreze ce momente ale istoriei vor. Să nu ne punem pumnul în gură, căci numai aşa dăm semnale Europei că ştim să fim diferiţi, dar şi uniţi. Unitate prin diversitate, fraţilor!