Vlog pe COJOCARI.RO: Am fost la munte și ne-am jucat cu cățelul

Am filmat acest vlog acum 2, 3 săptămâni în urmă. Era vară, era cald, dar nu la munte, nu în Valea Doftanei. Ne-am refugiat în răcoarea montană chiar în perioada când Bucureștiul fierbea la peste 35 de grade.

Cabana am descoperit-o prin recomandarea rudelor. A fost din categoria ”știu eu pe cineva care are o cabană și e mișto”. Recomandarea a meritat.

Despre tarife, amenajare, vedeți mai multe pe site-ul lor. Noi o să vă spunem doar că ne-a plăcut, iar în VLOG o să vedeți de ce? 🙂

Pe scurt, am descoperit căsuțele astea, multă liniște, dar mai ales un cățel blănos și extrem de prietenos care ne-a păzit pe timpul sejurului. Cățelul acesta este o adevărată mascotă a cabanei. Continue reading…

Natalia se joacă cu ”My Little Pony” și face primul ei Vlog pe COJOCARI.RO

O mică introducere.

Când am început vlogul de pe canalul meu de Youtube, habar nu am avut unde o să ajungem, unde o să ajungă vlogul. Am știut doar că vreau să mă joc cu Natalia(fetița mea) și cu Maia(mama Nataliei). Că vrem să facem lucruri împreună, să ne distrăm în familie. De pildă, atunci când călătorim în familie – filmăm multe chestii care se pretează pentru un vlog. Avem și alte minunății pe care le-am putea distribui ca să-i facem pe oameni să zâmbească, să se bucure cu noi.

 

Aceasta a fost ideea inițială. Să facem un vlog de familie la care oamenii să se uite cu bucurie. Natalia are talentul acesta. Știe să-i facă pe oameni fericiți. Pe noi ne face. Zilnic.

 

Nataliei îi plac vlogurile, iar noi o lăsăm să le urmărească. Așa a învățat rusa, așa învață să vorbească în engleză. Dar și mai mult îi place să se filmeze, să vorbească la cameră. O fi moștenit-o de la noi. Maia are talent, iar eu îmi câștig existența din asta. Deci, astrele erau aliniate pentru a începe un vlog. Continue reading…

Drumul spre vacanță este(aproape) mai distractiv ca vacanța însăși – VLOG

Vare este pe terminate. Mda. E momentul să tragem linie. De fapt, o micuță linie, pentru că încă mai sperăm la niște mici escapade de vară în familie.

Mă uitam la pozele din vacanța asta, la filmulețele făcute și mi-am dat seama de un fapt. Că drumul spre vacanță este chiar mai plăcut ca vacanța însăși.

 

Așadar, iată-mă. Stau în aeroport cu această pălărie de Indiana Jones. Natalia se uită la desene ca să-i treacă timpul. Maia citește o carte, eu fac un selfie, iar viața este minunată. Știu că urmează o vacanță împreună cu familia mea, că nimic nu o să ne deranjeze, că voi fi cu ele, că ne vom distra. Așteptarea asta este delicioasă. Cum ziceam, parcă mai plăcută decât vacanța însăși. Și cu siguranță mult mai plăcută decât întoarcerea. 🙂

 

La asta visez în aeroport. La poza cu ele de mânuță pe un ponton liniștit, în lumina lunii și a hotelului. Mă văd cu ochii minții urmârindu-le de la distanță. Pentru o poză ca asta merită să trăiești.

 

Desigur, și pentru poza asta. O familie în vacanță, pe terasă, în apropierea unei plaje, la lumina unei lumânări…

Mda. Așteptarea este dulce, dulce. Trebuie să nu uit momentul. Așa că încep să filmez și… mă fac ca dorm, apoi că mă trezesc din vis. Uite cum pornesc eu un vlog cu Natalia. Vlogul în care noi 3 suntem în drum spre vacanța perfectă. O altă vacanță perfectă. Natalia îmi face jocul, este plină de umor, spontană, iar vlogul nostru arată cam așa…

 

Cum e la grădi, la serbare? Vlog pe COJOCARI.RO

Serbarea de la grădi este un moment savuros. Nu credeam că mă voi distra vreodată atât de mult la aceste manifestații artistice timpurii. Există un trend pe Facebook, unde mulți părinți dezaprobă aceste sărbători. Eu nu mă număr printre exponenții curentului.

Părerea mea pur subiectivă este că un copil trebuie obișnuit de mic să vorbească, să cânte, să spună ceva în fața unui public. Evident. Nu trebuie forțat. Dar pentru asta părinții, educatorii trebuie să dea dovadă de mult tact și meșteșug psihologic.

Să-i iei copilului această experiență, abia asta mi se pare traumatizant. În fine, gata despre lucrurile la care nu mă pricep. Mi-am expus opinia, atât. Mai departe despre amuzament și spectacol pur cu copii minunați.

Natalia, de exemplu, a iubit mult aceste spectacole/serbări. Să iasă pe scenă, să-și spună poezia, cântecelul… Uuuuh, era în elementul ei. Singura problemă, cum să înveți poezia? Tactica mea, să abordez treaba serios, conștiincios. Avem ceva important de făcut, așa că trebuie să ne concentrăm ca niște oameni mari. Nu-mi dau seama cum e în alte familii, dar la noi jocul de-a oamenii mari și concentrați este gustat și preferat multor jocuri.

Deci, învățatul poeziei se desfășoară lent, fără incidente. Chiar prea ușor aș zice. Eu spun un rând, ea repetă, eu al doilea, Natalia repetă. Apoi le spun pe ambele și, desigur, Natalia nu le știe. Reluăm. Ne concentrăm… Nu, nu ne putem concentra. Bine, trecem la al treilea rând și continuăm așa până când ajungem la finalul poeziei și… nu reușim să reținem nimic. Eu renunț și îi spun Nataliei că ne bazăm pe doamna la serbare să-i sufle. Ea este de acord și ne vedem de-ale noastre. 🙂

Ziceam mai sus că e easy? Este. Să știți. Pentru că a doua zi sau peste câteva zile o aud pe Natalia spunând poezia bine, de parcă era alt copil când nu reușea să rețină niciun rând. Încă o dovadă că creierul ei este un casetofon ciudat, care înregistrează tot, dar într-un stil propriu.

Așa că, pe scenă s-a descurcat. A spus poezia fără să-i sufle Doamna. 🙂 Iar Nataliei i-au plăcut mult aplauzele.

De regulă, din modesta mea experiență, copiii care participă la o serbare se împart în câteva categorii:

*copilul fără voce – știe poezia, dar o spune atât de încet, că se aude doar respirația în microfon.
*copilul statuie – nu știm ce a învățat, pentru că va sta încremenit tot spectacolul, chiar și buzele îi vor fi de granit.
*copilul năzbâtios – nu contează dacă știe poezia, contează că sigur va face o trăsnaie de se va ridica toată sala în picioare, iar numele lui va răsuna cel mai des.
*copilul reportofon – nu a învățat nimic, nici nu se sinchisește de asta. Doamna spune cuvintele, el le repetă cu zâmbetul pe buze. Emoțiile nu sunt pentru el.
*copilul mișcător – spre deosebire de cel năzbâtios, el nu face prostii. Singura chestie este că nu poate sta niciodată locului. Când spune poezia se va bălăngăni pe picioare, când stă pe scaun nu va putea rexista 10 secunde acolo.
*copilul scos din cutie – este atât de atent la hăinuțele lui, că va respinge orice invitație la joacă. Va sta departe de copilul năzbâtios și mișcător. Doar cel statuie îi va fi pe plac pentru că nu-i va murdări hăinuțele perfecte.
*copilul cu Dunărea curgând din ochi – va plânge mereu. Fără motiv, fără să se poată opri. Așa se manifestă emoțiile. Își va spune poezia printre sughițuri și va primi cele mai puternice aplauze.

Sunt mult, mult, mult mai multe categorii. Pentru că, desigur, copiii sunt unici și pentru fiecare găsești una. Mai jos este vlogul filmat la serbarea de la grădi, sfârșitul grupei mijlocii! Natalia avea 5 ani și o plăcere mare să se manifeste pe scenă. Iată cum a fost:

Grătar pe malul mării: VLOG și instrucțiuni de utilizare

Acum o lună eram într-un Hotel din Antalya, Turcia și am văzut restaurantul acesta. Mirosul dulce amărui de grătar m-a dat gata. Locul în care se afla era însă totul: pe malul mării, în imediata apropiere a plajei. Cum ar fi fost un asfințit, pe malul mării, la un grătar, cu familia? Cât de tare? Așa că am făcut rezervare și ne-am dus. Mai jos o să aflați povestea grătarului de pe malul mării și cum se face. Pe scurt, oleacă de instrucțiuni, ca să vedeți prin ce am trecut noi. 🙂 Continue reading…

Primul concert la pian al Nataliei(Video)

Între el și Natalia a fost dragoste la prima vedere. El a plăcut-o din prima. Ea l-a îndrăgit de la prima notă. Natalia s-a lipit de pian și s-a îndrăgostit de acest instrument așa cum nu am mai văzut până acum.

Încă nu știe să citească un cuvânt foarte bine, îi este greu să ducă o propoziție până la capăt, dar atunci când se așează în fața unui pian, notele de pe portativ capătă sens. Pentru mine e chineză, pentru ea e ceva melodios și ușor de interpretat. A reușit să învețe să citească note înainte să poată citi cuvinte. Iar aci nu poate fi vorba decât de pasiune. Îi place să cânte la pian! Mult.

Are deja micuțul, foarte micul ei repertoriu. Iar la serbarea de sfârșit de grădi a fost prima dată când a cântat cu public: colegii ei de grădi, care nu au mai auzit-o cântând până acum, dar și bunici/părinți/rude.

Continue reading…

Ce-ar fi… dacă m-aș muta la munte? Vlogul de luni

Născut în câmpie, nu am avut, cât am fost copil, posibilitatea de a trăi experiența unei plimbări pe munte. Așa a fost să fie. Parte din cauza sărăciei, parte pentru că m-am născut peste Prut. 🙂 Până pe la 20 de ani nu am știut decât din povești ce-i muntele. Sper să recuperez acu, la maturitate. Iar șansa face ca România să aibă niște munți frumoși de-ți pică maxilarul.

Acum câteva luni am fost la munte cu familia. Nu mă puteam sătura de natură. Io, un om născut la țară, dar care și-a trăit mai mult de jumătate din viață la oraș. E ceva fascinant, iar aici am fost pe aceeași linie de undă cu Natalia. Am făcut și un vlog. Chiar mai multe. Azi public prima parte.

Stop introducerea. Hai să vă povestesc. Așadar, era o dimineață minunată de munte. Aerul rece și tare îți umplea plămânii cu viață. Părea și greu, și ușor să respiri în același timp. Cred că eram pe la cota 1000. Continue reading…

Copiilor le plac poveștile de groază (Vlog cu Nati, inventatoarea de povești horror)

De când mă consider adult, poveștile copiilor mă sperie. Când eram copil, însă, nu aveam nicio frică să ascult și să citesc cum burta lupului era spintecată. Nici gând să mă sperii că un copil era mâncat de Baba Cloanța. Faptul că Făt Frumos își taie din picior ca să hrănească pe cineva era la fel de firesc precum somnul de prânz.

Nu-mi explic resorturile psihologice ale adulților, dar se pare că suntem mai sensibili la tot felul de căsăpiri, omoruri și nenorociri, chit că e o poveste. Când se întâmplă să-i citesc Nataliei câte o astfel de poveste, îi modific conținutul de groază. De multe ori o fac pentru mine. Cât să țâșnească sângele din zmeu ca din Fontana di Trevi? Este un tablou puțin pitoresc. Dar Nati nu are nicio problemă. Ba mai mult, sesizând schimbarea, că am dres povestea pe parcurs, mă corectează. ”Tati, aici ursul nu trebuie să o lovească pe vulpe, iar ea, șmecheră, să se prefacă liniștită și că nu o doare?”, îmi spune Natalia ușor deranjată că atentez la bunătatea de poveste horror. Continue reading…