Omul căruia îi faci un bine și după aia nu te recunoaște pe stradă

sursa pozei: stock.adobe.com

Sunt profund uimit.

Deși, poate că nu ar trebui.

Oamenii sunt diferiți și unii au anumite trăsături, să le zicem, ciudate. Cu toate acestea, nu-i înțeleg. Să vă povestesc un caz.

O veche cunoștință pe care nu am văzut-o, care nu a dat de veste de vreo 15 ani, m-a contactat într-o zi: ”Vitalie, ajută-mă!” Nu aveam cum să-l refuz. Chit că asta a însemnat timp pierdut. Ajut oamenii în astfel de situații. Știu cât de greu este să vii în București, să nu știi nimic și pe nimeni.

Pe vremuri, am fost ajutat la rândul meu de prieteni și de oameni complet străini. Așa că mă simt obligat să întorc binele ”Carmei” în spiritul unei compensații universale.

Așadar, l-am ajutat. Și-a rezolvat problemele. Am stabilit că ne mai auzim, că ne scriem, că ne întâlnim, ținem legătura… Ceea ce nu s-a întâmplat. Nu am reușit să găsesc persoana respectivă. Nici pe Facebook, nici pe telefon. De parcă a intrat în pământ. Prietenii comuni nu știau nimic. Mi-am făcut griji, bă, oare o fi ok? Continue reading…

De ce ne amintim cu nostalgie despre bătăile pe care le primeam în copilărie? :)

Poză simbol, altă nostalgie – telefonul copilăriei 🙂

Nu știu dacă ați observat, dar nouă, ăstora care ne credem adulți, ne place să ne lăudăm cum eram bătuți în copilărie. 🙂 Ne lăudăm, povestim, venim cu detalii picante din bătăile primite de la părinți, profesori.

Un fel de sado-maso amuzant. Nu știu de la ce vine, dar povestim cu atâta regret, de parcă am vrea să ne întoarcem la acele timpuri când ni se înroșea fundulețul cu nuiaua sau cureaua după caz.

Totul începe, de regulă, cu:
– Acum nu-ți permiți nici să ridici vocea la copil, dar pe vremea mea, mi-am luat o bătaie de la tata că nu am putut să stau o săptămână pe șezut.
– Stai să-ți zic eu. Păi, mama avea o mână grea și mi-a dat o scatoalcă de am amețit. Cred că și acum mi se zbate ochiul drept de la bătaia aia.

Dacă această discuție se ține în parc, în timp ce adulții se uită cu ochi duioși la copiii care se hârjonesc la locul de joacă, obligatoriu apare un al treilea părinte cu bătăi și mai dure:
– Bătăile voastre sunt floricele. Stați să vedeți cum mă bătea pe mine. Mă punea la perete, stăteam în genunchi, pe coji de nucă, cu mâinile în sus. Continue reading…

În căutarea timpului pierdut… de joc cu Natalia(Vlogul: Căsuța Piticilor)

– Merg acasă să mă joc cu tati, le zicea zilele trecute Natalia unor copii cu titlu de mândrie, asta în timp ce eu trăgeam cu urechea.
– Și cum vă jucați?, a fost curioasă o fetiță de vârsta Nataliei.
– Tati face glume cu mine.
– Glume? Ce fel de glume?, nu s-a lăsat fetița.
– Știți voi, mă aruncă până la tavan, mă ține de picioare cu capul în jos, dansăm.
– Aaa, au răspuns copiii în cor.

Natalia se simțea importantă. A reușit să-și uimească audiența… cu tatăl ei. 🙂

Să-ți uimești colegii în anul de glorie 2018 este mare lucru.

Pe vremuri, treaba se făcea simplu. Era suficient să le spui că ai mâncat un Mars și erai eroul școlii.

Pe vremuri, un radio portabil micuț, cu antenă, te făcea președinte de țară. Iar dacă mai aveai o gumă în buzunar – erai dictator absolut. Puterea ta era nelimitată.

Astăzi, când au de toate, copiilor le este greu să-i uimească pe alții cu obiecte: ”eu am un telefon cu Android, al meu e iPhone”; ”eu am tabletă cu cristale Swarovski, dar eu am cristale Swarovski cu tabletă”; ”eu am fost la Paris, eu locuiesc la Paris”. Și tot așa. 🙂 Continue reading…

Poveste unui zbor… low cost

De când am urcat la bord am știut că zborul va fi o aventură. Eram într-un low cost, genul de zbor democratic: prețuri mici, deci, oricine își poate permite să zboare, de la vlădică la opincă. 🙂

Dar să le luăm cu începutul. Eram în drum(voiam să scriu zbor) spre București. Veneam din Italia. Urma să intrăm în avion. Lângă mine era un italian de vreo 50 de ani cu părul lins pe spate, mirosind a trei parfumuri date unul peste altul, cu cămașa descheiată macho până la buric și care îmi băga în față telefonul ca să-i spun ce oră e în România. Deodată a primit un sms. Gigolo italiano a râs și s-a uitat complice la mine. Nu știu ce mesaj primise, dar adresantul/adresanta se numea: Amore 3 Romania.

M-am despărțit de amorezul scăpătat și am intrat în avion. O stewardesă împărțea reviste cu produse de vânzare. Nu voiam să cumpăr nimic, așa că am refuzat-o. Târâș – grăpiș am ajuns la locul meu. Urma să stau la geam, dar – surpriză. Locul era ocupat de o doamnă de o vârstă respectabilă. M-am uitat pe bilet, m-am uitat la locul care trebuia să fie al meu. Mda. Mi l-a luat. Zic:
– Doamnă, nu vă supărați, ce loc aveți? Continue reading…

Programul nostru de seară

Când ajung acasă, Natalia lasă totul baltă. Dar absolut totul. Îmi sare în brațe și… începem. Programul este stabilit la secundă.

Nici Trump nu are un asemenea program atât de bine structurat. Totul este bine pus la punct. Mai întâi spălat, mâncat, schimbat… Pentru activitatea asta am la dispoziție fix 15 minute. Ca la pușcașii marini, nimic în plus.

Când sunt gata, oricât de dificilă mi-a fost ziua, trebuie să fac față asaltului. Că Nati are energie, nu glumă.

Programul nostru de seară include: Continue reading…

Ziua în care Natalia a mai crescut un pic

Acum o săptămână mergeam de mânuță spre școală. Natalia s-a oprit brusc în loc. Presimțeam că urmează o discuție din aia. Adică interesantă, ca de la adult la copil. Copilul eram eu:
– Ce s-a întâmplat, Nati?
– Tati, nu-i așa că sunt mare și pot să fac multe lucruri singurică?

Așadar, rolul de adult era ocupat. Nu aveam cum să câștig dezbaterea asta, dar am încercat:
– Depinde, Nati! Pentru anumite lucruri ești deja mare, pentru altele…
– Tati, eu știu pentru ce sunt mare, mi-a oprit lamentațiile Natalia. Vreau să nu mă mai duci în clasă.

Nuuuuu. Nu se poate una ca asta. Era plăcerea mea. Să o duc până în clasă. Să o văd cum își pregătește lucrurile. Cum se uită apoi în jur cu ochii ei mari și verzi. Iar copiii o salută. Ea îi salută pe ei. Pe urmă sunt tot felul de pupici și îmbrățișări. Continue reading…

Distracție la pârâu. Vlog cu Natalia la munte

A trecut un an de la ultima vizită la râu. Cum care râu? Râul cel montan, vijelios și rece ca apa oceanului Arctic, chit că vizita am făcut-o în plină vară fierbinte. Dacă vreți, devine un fel de tradiție. 🙂

Îmi plac râurile mici. Au ceva frumos, pur și copilăresc în ele. Doar din ele se nasc fluviile și se umplu mările. Îmi plac și pentru că îmi amintesc de râulețul molcom de câmpie de lângă satul meu.

Pârâul ăsta era rapid, era de munte. Eram la cabana aia montană mișto. Coborârea spre râu a fost abruptă. Atât de abruptă, că te uitai de două ori pe unde puneai piciorul ca să nu ajungi prea repede la pârâiașul din vale.

Din fericire am coborât fără aventuri. Căci aventurile ne așteptau la râu. Of, Doamne! Ce lacrimi, ce plânset. Nivelul pârâiașului a crescut brusc. L-au inundat lacrimile din ochii verzi ai Nataliei. Continue reading…

Cum scap de electrocasnicele vechi din casă? Unde le duc? Ce fac?

– Vitalie, cum aș putea să scap de mașina de spălat din casă? Unde să o duc?, mă întreabă o colegă.
– Dar ce are, dragă?
– Păi, am cumpărat una nouă și de asta veche vreau să scap.

Nu este prima dată când mă întreabă cineva ce face cu electrocasnicele vechi. Semn că este o problemă general valabilă. Ce fac cu frigiderul, televizorul, mașina de spălat, aerul condiționat pe care le înlocuiesc cu aparate noi? În acest articol vă dau câteva sfaturi utile în acest sens. Deci, să vedem.

Știu. Prima idee care îți vine în cap, este să duci aparatul la ghenă, să-l abandonezi acolo și te-ai spălat pe mâini. Doar că există două probleme. Unu, de conștiință. Pentru că într-o lume plină de gunoaie tu ți-ai adus aportul perfect la poluare. Un aparat electronic, electrocasnic abandonat e o sursă uriașă de poluare. Felicitări, ai mai omorât un pic planeta, inclusiv pe tine. Doi. Riști să fii amendat de poliția locală. Amenda este de 500 de lei dacă te-a prins omul legii cu televizorul la ghenă.

Așadar, planul acesta ar trebui să pice. Ok? 🙂 Continue reading…