COJOCARI Vitalie

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme. În cazul a două gagicuţe din Republica Moldova, pământul geme, săracul, de ruşine. Nu sar să le condamn pe fetele, care trebuie să roşească acum, doar au devenit vedete pe internet. O fac foarte mulţi mai bine decât mine pe toate forumurile.

De altfel, am rude care locuiesc lângă cimitir. Verişoarele mele s-au jucat în cimitir toată copilăria. Au alergat, s-au zbenguit printre morminte. Nu bag mână în foc, probabil o fi călcat şi pe locurile de veci ale consătenilor mei. Asta e, copiii, tot copii. Să nu credeţi, însă, că încerc să le scot basmale curăţele pe tinerele dansatoare la bară, pardon, la cruce. Nu. Rămâne o faptă abominabilă. Mai ales că aceste fete nu sunt copiliţe fără minte. Se presupune că sunt măricele şi înţeleg ce e bine şi ce e rău.

Altfel, un gust amar mă încearcă. De ce? Să vedeţi voi coincidenţă. În timp ce două dezlânate dansează hăite printre morminte, nişte americani dansează pe gheaţă, la Vancouver, o sârbă moldovenească. Se poate una ca asta? Noi, moldovenii ştim să hălăduim, printre morminte, în timp ce americanii ne joacă horele pe gheaţă, sub ochii plini de admiraţie a întregii lumi. De râsul curcilor suntem! Imaginile cu moldovencele noastre, mai jos. Tot mai jos, într-un clipuleţ, şi cuplul american de patinatori. Este adevărat, dansează sârba moldovenească la un concurs în China, dar au repetat performanţa şi la Olimpiada ce se desfăşoară zilele acestea în Canada.

Despre Valentains Dăi am vorbit aici. Nu mai spun că această sărbătoare americanizată, comercializată a pierdut din spiritul pur al ceea ce trebuie să însemne dragostea. Nu mai spun, căci m-am săturat. Aşa că, de Dragobete, fiecare să procedeze cum îl taie capul. Totuşi, asta nu înseamnă că nu vreau să discut despre… dragoste. Cineva poate mă crede fără suflet, cinic şi care nu vede decât răul în jur. Nu-i aşa.

Există o piesă de teatru care se numeşte “Dragostea durează trei ani”. Un titlu menit să atragă atenţia. Nu ştiu dacă este adevărat. Eu sunt îndrăgostit de 5 ani şi încă nu i-am dat de capăt. Îmi place să fiu îndrăgostit. Îmi place senzaţia pe care o simt. Sângele fierbe, inima duduie, ochii o caută. Dacă nu o găsesc pe ea, o caută în toate femeile din jur. Nu te mai uiţi la femei cum le priveai înainte. Acum peste tot îi vezi ochii, mâinile, părul, silueta.

Dacă creierul uman reprezintă un calculator super performant, dragostea este un virus. Odată instalat îţi dă peste cap toate softurile. Când lucrezi la capacitate maximă, când abia te mişti. Totul este să ai parte de dragoste fericită ca să te motiveze virusul acesta. Of. Numai în cărţi o fi aşa. Pentru dragoste trebuie să lupţi. Şi nu doar la început, ci permanent, toată viaţa. Încă ceva, ideea este să nu încurci dansul hormonilor de primăvară, cu adevărata iubire. Adevarata iubire? Am scris eu asta acum? Vroiam să zic simplu, cu iubirea. Adevărata iubire sună pompos şi înfricoşător. Rişti să te întrebi în permanenţă, bărbatul, femeia de lângă mine, este adevărata iubire? Chinurile dragostei sunt suficiente pentru a ne mai încărca cu vreo altă problemă existenţială…

De felul său, omul este o fiinţă singuratică. Ne naştem, iar după un an, doi, trei, când ieşim de sub protecţia strictă şi extrem de afectuoasă a mamei, realizăm asta. Aşa că începem să căutăm prietenii. Apoi, ne dăm seama că oricât de buni prieteni nu am avea, totuşi, nu suntem înţeleşi până la capăt. Singurătatea pune stăpânire pe sufletele noastre. Într-un final descoperim iubirea. Ne ţinem în braţe, mâinile se înlănţuiesc, privirea se încălzeşte, buzele se ating, ne îndrăgostim şi reuşim să alungăm singurătatea. Iubiţi-vă şi alungaţi singurătatea! Asta vă urez eu astăzi, de Dragobete.

O cămaşă alb albastră. O geacă neagră. Un sacou bleumarin. Dar, ceea ce atrage atenţia este zâmbetul. Larg, sănătos, autosuficient. Este zâmbetul unui om, care n-a ştiut de greutăţi în viaţă, care nu ştie ce-i stresul şi salamul ieftin. Când zâmbeşte ochii i se fac mici. Mici, jucăuşi şi tineri. Mult prea tineri pentru vârsta pe care ne-o arată părul grizonant. Să tot aibă vreo 40 de ani. Dacă ar avea părul negru, am crede că este de 30 de ani. Este genul de bărbat plăcut. S-a şi păstrat bine. A ocolit problemele. Este tipul care şi la 50, 60 de ani place femeilor tinere.

Nu este gras, deşi pare rotunjel la faţă. Este înalt potrivit, atât cât să nu te simţi umilitor de scund lângă el. Un pic adus din spate, ceea ce-i dă o alură de om ce vrea să se aplece spre tine, să te asculte. Vorba îi pare aşezată. Deşi neînchipuit de bogat, pare modest. Îşi cere scuze, nu este agresiv. Chiar dacă este întrebat despre ceea ce nu ar vrea să vorbească, răspunde. Este adevărat, răspunsul este pe ocolite şi fals. Numai că minciuna lui este drăgălaşă. Ca a unui copilaş, care are magiun pe buze, dar cu ochi mici şi cu zâmbet larg arată cu degetul spre pisica ce toarce pe pervaz, la soare. În plus, aproape tot timpul când vorbeşte, zâmbeşte. Iar asta ascunde toate sentimentele evidente: frica, ura, angoasa. Nu vezi nimic după ochii ăia mici şi zâmbetul binevoitor. Ştie mai bine limba rusă decât româna. Se exprimă mai clar şi mai concludent. Asta nu înseamnă că nu vorbeşte în română. Dacă îl întrebi, se sforţează şi îţi răspunde pocit, dar româneşte. Nu ai zice ca este tipul de rus şovin, ce moare, dar nu vorbeşte limba asta… maldav’neascî.

Într-un cuvânt, din ceea ce am văzut în imagini, căci nu-l cunosc personal, omul este ŞARMANT. Poate vă daţi seama, vorbesc despre Oleg Voronin. O persoană foarte discretă în perioada “dictaturii”, dar, în acelaşi timp, extrem de cunoscută. Fructul oprit este şi mai dorit - aşa se explică interesul enoooorm pe care l-au arătat jurnaliştii pentru Fiul Dictatorului. Am urmărit fiecare cuvânt, fiecare gest al Fiului. M-am întrebat cum arată, cum este, ce gândeşte unul dintre cei mai bogaţi moldoveni ori cum se spune în poveşti, putred de bogat. L-am analizat şi m-am prins asupra gândului că… aşa trebuie să fie diavolul. Iertaţi-mi comparaţia plastică. Şarmant, drăguţ, zâmbitor, capabil să-şi ascundă frica, ura, emoţiile. Oare nu-şi dorea să-i spulbere pe jurnaliştii, care, ca nişte “câini turbaţi”, s-au aruncat cu întrebări asupra lui? Nu ştiu. Nici nu mă interesează. Cert este că acest om, politicos, plăcut, cu ochii mici, este cercetate pentru furt. Aşa se descifrează faptul că este cercetat pentru neplata impozitelor! Pare un delict minor. Pare nesemnificativ. Mai ales că oamenii, moldovenii în particular, nu iubesc impozitele. Cum zice tata, lasă să o ducă el bine, eu bine, iar tu şi mai bine, Vitalie. Fals. Lucrurile sunt direct proporţionale în viaţa asta, iar dacă Fiul o duce bine cu zeci de milioane de euro în cont, oamenii simpli o duc rău fără niciun cont şi fără bani. Pentru că, indirect, dar acest om fură de la restul oamenilor. Aşadar, concluzia ce se impune este extrem de simplă: Fiul Dictatorului, Oleg Voronin, o duce bine, iar din cauza asta o duc moldovenii rău!

Ucraina şi Crimeea, Belarus şi Moldova, este ţara mea. Este ţara lor, al ruşilor, adică - Uniunea Sovietică. Prima propoziţie este tradusă din rusă şi reprezintă începutul unei piese cântate de megapopularul Oleg Gazmanov. Cântecul îl vedeţi la finalul postului. Este dedicat nostalgicilor şi celor care sărbătoresc astăzi.

Cum ce? Astăzi este ZIUA BĂRBATULUI! O reminiscenţă nostalgică a zilei armatei sovietice. Cum s-a ajuns de la ziua armatei, la ziua bărbatului? Logica era de fier. Pentru că femeile aveau ziua lor şi bărbaţii trebuie să aibă, şi-au spus “mujâcii” din URSS. Iar, cum bărbaţii erau soldaţi, poporul masculin a ales fără echivoc: vrem ziua noastră de ziua armatei! Ani la rând sovieticii, fie ei ruşi, ucraineni, uzbeci, români (ce ciudat sună, români sovietici!), au celebrat ziua bărbatului pe 23 februarie. Şi astăzi, la 20 de ani de la dezmembrarea colosului roşu, tradiţia este tradiţie! Există filoromâni, proromâni la Chişinău, care se felicită cu această ocazie. Obiceiul este mai tare decât orice schimbare istorică. Nu-i condamn.

De altfel, toată copilăria mea a fost înţesată de poveşti despre armată. Cât am fost mic, tata mi-a depănat istorii despre cum a mers aproape o săptămână cu trenul până în Siberia. Invariabil, povestea începea cu faptul că el credea că va ajunge la cămile, undeva în Asia. Mare i-a fost surprinderea când l-au debarcat într-o pădure ruptă de lume şi civilizaţie. A stat aproape un an în taigaua siberiană. Aveau interdicţie de a ieşi în pădure. Era o zonă periculoasă pentru cineva neavizat. În orice moment se puteau întâlni cu Moş Martin. În plus, zona era top secret, păzeau rachete. Abia în al doilea an a fost mutat. A ajuns în oraşul Omsk, undeva în inima Siberiei, unde iarna era teribilă şi lungă. Vara, în schimb, era extrem de frumoasă şi verde.

Moldovenii erau binevăzuţi în armata sovietică. Buni, muncitori, prindeau repede limba rusă - ajungeau rapid să placă superiorilor. Pentru tinerii moldoveni, veniţi din sate, de la praşă, ce nu văzuseră mare lucru la viaţa lor, armata reprezenta o experienţă de neuitat, un mare pas înainte. Învăţau să şofeze. Învăţau bine limba rusă. Vedeau lumea. Se deschideau la minte. Se întăreau fizic. Adevărul este că majoritatea plecau copii în armată şi se întorceau adevăraţi bărbaţi. Zic majoritatea, pentru că în armată se bătea rău. Mi-a povestit şi tata despre bătăile pe care le luau bobocii. Motivul: o tradiţie prostească. Oricum, acest lucru extrem de grav, care mutila vieţi, n-a umbrit prea mult niciodată ziua armatei sovietice. Bărbaţii preferau să-şi ia cu ei acasă, doar amintirile frumoase.

Nu am nicio problemă cu ziua bărbatului… sovietic. S-o sărbătorească! Însă nu toţi mucoşii, care nu vor simţi niciodată gerul aprig al Siberiei, ci adevăraţii bărbaţi, care au trecut prin greutăţi, bătăi, exerciţii istovitoare. La mulţi ani, tată!

Mai întâi vreau să vă spun că ceea ce veţi citi mai jos este real sută la sută. Fără invenţii şi fabulaţii. Din ciclul, doar mie mi se poate întâmpla: astăzi am fost atacat de o haită de câini. Toată povestea, mai jos.

Eram într-un loc în care nu mă puteam ascunde. S-a întâmplat să fiu singur, undeva la capătul Bucureştiului. Câinii au venit de pe un câmp viran. Au apărut ca de sub pământ. L-am văzut pe primul, când mai avea 10 metri până la mine. În secunda doi lătra deja lângă picioarele mele. Era un animal miţos. Destul de mare. S-ar putea să-l fi văzut cu ochii fricii, totuşi nu era un căţeluş pe care să-l linişteşti cu un picior bine plasat. Am încercat să gândesc rece. Nu era cazul să fug. Aşa că l-am ţinut oarecum la distanţă. Am stat cu faţa spre el. La început am crezut că o să-l liniştesc cu vorba bună. Cuţu, cuţu, însă nu a înţeles nimic. Lătra fioros tot încercând să mă muşte. Nişte momente teribile. Căţeloiul tot clănţănea cu dinţii pe lângă picioarele mele. Am strigat la el, am urlat, l-am alungat cu mâinile, cu picioarele. Nu vroiam să-l lovesc. Exista riscul să se supere mai rău sau să reuşească să-şi înfigă colţii. Între timp, mă retrăgeam cu spatele, atent să nu cad. Câinele îşi continua ofensiva.

Când lucrurile nu puteau să fie mai rele, i-au sosit tovarăşii. 3 sau 4. N-am stat să-i număr. Altul îmi era scopul în acel moment. Noii căţei au tăbărât la rândul lor. Erau doar un pic mai mici. Nu vă ascund, m-a cuprins panica. Eram rău de tot. 5 căţei latră fioros în faţa mea. Şi nu doar latră. Unul, primul care m-a atacat, şi-a înfipt colţii în pantalonii mei. După cum vă ziceam era destul de mare. Aşa că m-a capsat chiar de genunchi. Nu-mi dădeam seama cât de rău m-a muşcat. Vedeam doar că mi-a sfâşiat pantalonul. Nu era nimeni prin preajmă să-mi sară în ajutor. Nu aveam cu ce să mă apăr. Nu găseam nicio piatră, nici o bâtă. Trăiam o senzaţie extrem de urâtă. Gândurile mă străfulgerau cu viteză cosmică. Mi-am spus, dacă fug există riscul să-mi sară în spate. Într-o fracţiune de secundă am luat o decizie - să mă lupt cu ei. Căţeii deja începeau să mă înconjoare. Nu mai erau în faţa mea. Pe unii nu-i vedeam. Încercam să-l ţin la distanţă pe cel mai mare. Atunci, s-a ivit un moment potrivit şi i-am dat un picior din toate puterile. Apoi m-am aplecat în faţă, fluturând din mâini spre câini. Am prins alt moment bun şi i-am dat un pumn altui câine. Dintr-o dată, câinele mare a fugit. Ulterior, pe cei mai mici a fost lejer să-i alung.

M-am uitat la mine. Pantalonul de pe piciorul stâng era rupt. Câinele nu şi-a înfipt însă colţii, doar m-a zgârâiat. Oricum, putea fi periculos, maidanezul putea fi turbat. Aşa că m-am dus glonţ la Institutul de Boli Infecţioase Matei Balş. Am intrat la consultaţie după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare: parte din cauza neglijenţei medicilor, care discutau după uşă de chiloţi tanga, homosexuali şi tampoane, parte pentru că se formase o coadă de vreo 5 bucureşteni capsaţi de maidanezi. Mi s-a făcut un vaccin în umăr, nu în burtă - aceste vaccinuri dureroase au fost abolite demult. De altfel, voi mai merge pe acolo pentru încă alte 5 vaccinuri. Aşadar, o experienţă teribilă. A fost groaznic. Am fost pus într-o situaţie extremă astăzi. De ce? 

ps: Am scris mai jos un articol. Am prezentat două puncte de vedere în problema eutanasierii câinilor vagabonzi din Chişinău: un punct de vedere al căţelului, al bietului animal. Un punct de vedere al unui biet copilaş muşcat de câine. Nu mi-am exprimat propria viziune. Am lasat-o pentru altă dată. Este un moment al dracului de bun pentru a spune ce cred. Eu cred că ANIMALELE PERICULOASE NU AU CE SĂ CAUTE pe străzi. Câinii sunt periculoşi. Sunt animale cărora nu ai cum să le controlezi reacţiile. În acelaşi timp: nu cred că este bine să fie omorâte doar pentru că există. Nu este bine. Da, m-au atacat, da am luptat să nu fiu muşcat mai rău. Totuşi. Oamenii sunt fiinţe inteligente, raţionale. Ce ne spune raţiunea? Că trebuie să-i omorâm? Nu prea cred. Atunci, de ce nu încercăm să ne punem minţile la contribuţie şi să rezolvăm această ecuaţie? Când spun “noi”, îi am în vedere pe edilii din Chişinău şi Bucureşti.

Doamnă prim-ministru. Prin prezenta scrisoare, vă rog să-mi alocaţi fonduri pentru a angaja un scărpinător. De două zile mă mănâncă nu ştiu de ce în … popou. Probabil mă vorbeşte cineva de rău. Poate Filat? Această hotărâre de Guvern este top secret.

Doamnă Greceanâi. Prin această depeşă vreau să vă cer să-mi alocaţi un teren de 3 metri pătraţi lângă preşedinţie. Pe acest lot, cu bani din fondul de rezervă a Guvernului, va fi ridicată o toaletă rusească. Adică tapetată cu ziare. Această depeşă este secretă.

Doamna Zinaida. Propun să adoptaţi o decizie prin care să plătiţi 4 abonamente la ziarul Comunistul. Instituţia pe care o conduc, preşedinţia, are nevoie stringentă de aceste ziare - toaleta nu a fost tapetată încă. Decizia este secretă şi TREBUIE  adoptată urgent.

Doamnă premier. Aş dori ca la următoare şedinţă a Guvernului să adoptaţi o decizie prin care să alocaţi fonduri pentru procurarea de hârtie igienică. Hârtia nu va fi folosită la toaleta de lângă preşedinţie, acolo avem ziarul Comunistul. Hârtia va fi utilizată pentru ştergerea popoului meu. În ultimul timp am angajat prea mulţi scărpinători, care nu-şi fac bine meseria: în loc să mă scarpine, mă pupă. Aşa că m-am trezit cu prea multe secreţii în zona inferioară. Decizia rămâne ca de obicei secretă.

Cheochea Zina. Urgenţă de gradul zero. Prin acest sms pe care ţi-l trimit, îţi ordon să aduni toate depeşele urgente şi secrete pe care ţi le-am trimis până acum. Mergeţi împreună cu toţi scărpinătorii la toaleta de lângă preşedinţie. Făceţi-vă treburile şi ştergeţi-vă popourile. De ce? Gheorghe Papuc organizează mâine o revoluţie twitter. M-am consultat cu prezicătoarea oficială: o să pierdem puterea.

PS: Cine este Zina şi cine expeditorul? Hm, secret.

Na, c-am făcut-o şi pe asta. Am aflat ce a fost mai întâi, oul sau găina? Se pare că… găina. S-o luăm logic. Cică, găinile din fermele avicole, care stau în cuşti de 8 metri pătraţi, în număr de 36 într-o cuşcă, sunt foarte stresate. Cum de ce? Voi cum v-aţi simţi dacă aţi trăi toată viaţa într-o cuşcă mică şi a-ţi fi obligaţi să vă ouaţi zilnic câte un ou? Stresat, nu? Iată, şi găinele sunt stresate. Iar dacă pasările au o viaţă stresată - ouăle sunt la fel de stresate. Potrivit oamenilor de ştiinţă conţin un hormon al stresului. Numai că, vedeţi voi, dacă oul se stresează, găina nu are nici dracu. Este demonstrat ştiinţific (Sic!). Concluzia, găina condiţionează starea şi existenţa oului, nu invers. De aici rezultă că aceasta a fost mai întâi, nu oul. Iată, aşa.

De altfel, am făcut şi un reportaj despre stresul găinilor din cuşti. De dragul găinilor m-am costumat - sa am acces în “casa” lor. Mă vedeţi la 00.46 în imaginile de mai jos. Acum, serios. În România a început o dezbatere adevărată: cât de stresate sunt găinile? Cât de rău ne afectează hormonul stresului. Habar nu am. Poate le trimitem la psiholog, să se ouă mai lejer. Nu ştiu.

Eu, de pildă, sunt un consumator activ de ouă crude. Şi le beau cel puţin unul pe zi. Că au “E”, că au hormonii stresului - nu-mi calc pe inimă, le consum în continuare. Nu mi-e frică. Am o teorie a mea: teoria oamenilor ciudaţi rău. Contemporanii noştri consideră că produsele alimentare din zilele noastre sunt otrăvite cu “E”-uri, consideră că strămoşii o duceau mai bine, mâncau numai hrană naturală. Paradoxal, dar strămoşii noştri abia atingeau 60 de ani. Pe când noi o huzurim până pe la 90. Acum, reportajul.

Chiar dacă îi mai perii uneori, chiar dacă mă scot din sărite, nu vă ascund: mă bucur un pic faptul că au venit la putere. Vorbesc de politicienii din Alianţa asta democrată ce conduce Moldova. Parcă republica a luat-o pe calea cea dreaptă a evoluţiei. Numai că Voroneaşa tot ameninţă să revină. Iar riscul nu este de neglijat. Priviţi spre Ucraina şi o să vă convingeţi că am dreptate.

Dacă este să facem o comparaţie, să începem cu începutul. În Ucraina şi Moldova ultimele regimuri pro Rusia, puţin dictatoriale, s-au schimbat prin mişcări de stradă. În Ucraina şi Moldova, regimurile au căzut imediat după alegeri. În Ucraina şi Moldova puterea ce a schimbat regimul puţin dictatorial a fost una de alianţă. În Ucraina şi Moldova alianţele au scârţâit imediat după accederea la funcţii. În Ucraina şi Moldova situaţia economică, imediat după “revoluţie” nu s-a îmbunătăţit, dimpotrivă, s-a stricat. În Ucraina şi Moldova oamenii sunt nostalgici şi se satură repede de Occident, UE. În Ucraina membrii alianţei s-au certat urât. În Moldova, încă nu. În Ucraina, membrii alianţei au pierdut puterea, în Moldova înca nu.

Unde se opresc politicienii moldoveni pentru a nu păşi fidel pe urmele Ucrainei? Poate este cazul ca politicienii moldoveni să înveţe ceva din experienţa vecinilor. Poate nu ştiu ucraineana. Ar trebui s-o înveţe atunci.

Ham, ham. Nu ştiu cine este Brijid Bardo, dar promit că dacă o văd prin Chişinău, n-o muşc. Bodaproste femeie hăi, vrei să ne salvezi de la moarte. Ai pus vorbă bună pe lângă primarul tânar, care vrea să ne omoare pe toţi. Îmi spunea zilele trecute o căţea cu care m-am împrietenit, cică fumeia asta e de prin Francia. Nu ştiu nimic despre ţara asta, nici de Brijid nu am auzit. Căţelele sunt mai deştepte decât noi, căţeii, ele ştiu multe. Aşa că mă voi baza pe informaţia ei. Suflet bun trebuie să aibă respectiva doamnă. Cine ştie ce probleme o dor, o fi având copii, familie. Chiar şi aşa, se îngrijeşte şi de noi, nişte sărmane de animale. Să ştiţi că suntem sărmane. Suferim de frig, foame. Oamenii ne bat, copii ne alungă, maşinile ne calcă. Cum să nu-ţi ieşi din minţi pe stradă? Cum să nu ţi se tulbure privirea?

Aşa că, atunci când vezi un picioruş de copil, un pardesiu mirosind a parfum fin, parcă ţi se întunecă mintea, ţi se ascut colţii, un mârâit fioros îţi iese din gâtlej. Nu mai ştii de tine. Parcă vrei să te răzbuni pe toată suferinţa adunată în viaţa hăituită. Carnea de om în care îţi înfigi dinţii te va răzbuna, îţi spui. Din păcate, noi nu prea avem minte, iar atunci când mârâim, rămânem cu şi mai puţină. Aşa am fost creaţi de mama natura. Deci, să ne iertaţi că vă muşcăm copii, nevestele şi pe voi, bravii bărbaţi ai neamului. Am încercat să vă explic cu mintea mea câinească de ce muşcăm. Probabil, mai multă iubire ne-ar îmbuna, mai multă atenţie ne-ar face fericiţi. Dar, nu-i bine să ne omorâţi. Avem suflete, aveţi şi voi, deci, cumva trebuie să trăim împreună. Numai că totul trebuie să vină de la voi, animalele deştepte, nu de la noi, nişte fiinţe iraţionale. Apropo, mi se pare tare ciudat un lucru: oameni buni, moldoveni, de ce voi nu vă ocupaţi de rezolvarea problemei noastre comune. De ce trebuie să vină o madam, aşa o numea căţeaua care mi-a spus vestea cea mare, şi să ne arate ce să facem? Încă o dată: vă rog, nu ne omorâţi!

Oa, aaai. Mi-e frică. M-am trezit din somn şi am ţipat tare. Am trezit-o şi pe mama. Nu pot să mă liniştesc, doar zilele trecute mi s-a întâmplat ceva rău. Am fost muşcat. Eu m-am dus la câine doar să ma joc. Îmi amintesc şi acum. Era negru. Ochii îi sticleau. I-am văzut şi colţii. Erau albi, plin de spume. La început mi s-a părut un animal frumos şi cuminte. Dar ce vreţi de la un copil de 6 ani? Încă nu mă pricep la animale. Să revin. Eram în curte. Mama era pe scaun, nu departe de mine. M-am îndreptat spre căţel. Am făcut doar un pas. În momentul acela s-a aruncat spre mine. Sincer, nu i-am făcut nimic. Ştiu că oamenii mari bat animalele. Şi copiii chinuie animalele, dar eu vroiam doar să ma joc. M-am speriat îngrozitor când i-am auzit mârâitul. Am reuşit să mă întorc şi am căzut. Atunci, câinele şi-a înfipt colţii în piciorul meu. Noroc că aveam pantalonaşii groşi. Dinţii animalului, deşi au ajuns la piele, nu m-au zgârâiat. Imediat s-a stârnit o larmă mare în jurul meu. Un bărbat înalt şi gras i-a dat un picior căţelului. Altul a luat o piatră de pe jos. L-a lovit. Câinele a scos un schelălăit puternic. S-a răsturnat peste spate şi s-a zvârcolit în zăpadă. Şi-a revenit repede. A fugit. De data asta în trei picioare. Am fost dus la doctor. După cum v-am mai zis nu am nimic. Nimic pe corp. Pentru că de fapt, mi-e tare frică. Aseară am făcut pipi în pat. Mama nu s-a supărat. Ştie că mă tem. De două nopţi mă trezesc în mijlocul nopţii ţipând. Mama şi-a mutat patul în camera mea.

Nesimţiţi şi nu le-aş mai zice dulăi, ci direct, adevăraţi coioţi. Hiene chiar. Desigur, vorbesc despre presă, jurnaliştii, care nu-şi ştiu locul. Cine le-a dat puterea? Unde scrie că ei sunt a patra putere? Sunt nişte amărâţi care ne strică nouă socotelele. Dacă ar fi s-o luăm pe cea dreaptă, nici nu avem nevoie de presă. Pe timpul sovietic era bine, scriau doar ceea ce dorea partidul. Un cuvânt aruncat aiurea şi jurnalistul era considerat trădător. 

Ce câştigă Moldova de pe urma presei? Nimic. Şi aşa e greu de trăit, sărăcie, de ce să-mi spună jurnaliştii cât de rău este? De parcă eu nu văd ce se întâmplă în jur. Jurnaliştii trebuie să existe numai pentru a publica informaţiile apărute pe canale oficiale, în rest puţin mă interesează. Să luăm, de pildă, sistemul judecătoresc. Nu este adevărat că luăm mită. Nu este adevărat! Dar ei scriu despre asta şi ne fac o imagine atât de proastă. Aveţi cunoştinţă de vreun judecător, care să fi fost condamnat pentru luare de mită? Nu. Deci, atunci când o să existe unul, scrieţi, dar nu aşa, alandala.

În plus, jurnaliştii nu sunt patrioţi, din cauza lor pierdem procese la CEDO. Scriu părtinitor şi ne învinuiesc de toate relele, iar cei de la CEDO îi cred şi, iată, avem încă un caz pierdut. Patriot, înseamnă să nu scoţi gunoiul din casă. Dacă e ceva de rău, sunt primii la scris, de bine - niciodată. Poftim, scrieţi despre salariile noastre mici, despre faptul că judecătorii nu au case, au multe dosare de rezolvat. Voi îi daţi înainte cu mită, influenţă politică. Pe dracu, influenţă politică.

Dacă a mers un sărman de judecător să-i judece în comisariate pe huliganii care au distrus Parlamentul, păi, o fi existând un articol care permite acest lucru. Dar, de fapt, de ce încerc să vă conving? Ştiţi cât de greu este să fii judecător în Moldova? Nimeni nu te apără. Ai familie, carieră şi… sună telefonul. Este extrem de greu să faci faţă presiunilor, mai ales ale politicienilor. Ei sunt la putere, imediat te mătrăşesc. Va sări presa să ne apere? Da?!

Aşadar, rămâne cum am anunţat anterior. Presa nu este un dulău, este un câine turbat! Sau nu, staţi un pic. Cred că mă înţelegeţi greşit. Îmi interpretaţi greşti cuvintele, mi le scoateţi din context. Acum vreau să vă spun de fapt următoarele: “Într-adevăr, presa a fost şi rămâne instituţia fundamentală a unei societăţi democratice, garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Recunosc că abordarea unor aspecte ale activităţii presei a fost prea dură, însă a avut la bază unele articole în care jurnaliştii, în detrimentul eticii profesionale, şi-au exprimat opinia faţă de activitatea întregului corp de judecători, fără a se documenta în prealabil, permiţându-şi catalogări denigratoare, lipsite de oricare temei, admiţând ingerinţe chiar şi în viaţa personală a magistraţilor.“

ps: Acest post este un pamflet. Cam aşa cred ca vede unde este locul presei un judecător din Moldova, cuvintele italice sunt citate chiar din ceea ce spune. Dar nu este un simplu judecător, ci unul care deţine funcţia de preşedinte a Curţii Supreme de Justiţie şi care a declarat recent că jurnaliştii sunt nişte câini turbaţi. A crezut cumva că o să fie aplaudat pentru această afirmaţie? Sincer, nu sunt de acord cu domnul judecător. Mai curând, jurnaliştii din Moldova sunt nişte căţeluşi care latră din când în când, nicidecum să muşte.

Ancorat încă în perioada sovietică, cu profunde sechele dictatoriale, domnul judecător trebuia să zboare în secunda doi din funcţie. Vi-l închipuiţi pe vreun magistrat din SUA declarând una ca asta? Probabil era “linşat” mediatic a doua zi. Pur şi simplu, Ion Muruianu nu înţelege semnificaţia cuvântului “opinie”. Orice student la drept ştie că un jurnalist nu poate fi judecat pentru o opinie, adică o judecată de valoare. Stă la baza democraţiei acest lucru. Dacă spui “unii judecători din Moldova sunt corupţi” este o judecată de valoare, iar jurnalistul nu trebuie să probeze în instanţă că are dovezi. NU TREBUIE, este părerea lui. Dacă, însă, afirmă “toţi judecătorii sunt corupţi”, a cam încurcat-o. Trebuie să răspundă.  Problema este că, domnul Muruianu operează la rândul lui cu judecăţi de valoare, deşi nu este jurnalist. Adică vine cu declaraţii generale. De ce nu aduce şi argumente, de ce nu ne vorbeşte despre articolele înfierate de el în discurs? Cică, unii jurnalişti, care jurnalişti? În plus, viaţa magistraţilor nu mai este chiar atât de personală pe cât crede. “Din păcate” pentru ei, un jurnalist se poate şi trebuie să se intereseze cum şi-a luat BMW-ul un judecător? Nu cumva din salariul mic? Uită distinsul preşedinte al CSJ că interesul public primează, iar dacă magistraţii vor viaţă personală, trebuie să-şi dea demisia, aşa nu vor mai fi funcţionari plătiţi din banul public. Morala: Domnule Muruianu, dacă tăceai filozof rămâneai.

După ce l-a lăsat din braţe pe Pavel Turcu, Viorel Mardare, alias www.posmotrel.eu, a pus-o de un proiect nou. De data aceasta, parcă, cu mai mult succes şi avânt. Vedeţi mai jos, dar repede, cât mai stă clipul pe youtube. Este prima ediţie a… tam-taram-tam… “ChişTV”, un fel de emisiune de ştiri altfel.

Să nu creadă cumva, cineva, că am ceva cu Posmotrel. Nu. De pildă, proiectul Pavel Turcu, chiar dacă mi-a părut forţat şi tras de păr, l-am apreciat. A prins bine la public, televiziunile l-au înghiţit pe nerăsuflate. A fost bine, dar pentru cine? Pentru distrarea unora. Pentru că oripilarea mea faţă de “Eurooo-viziooon” nu are nimic de a face cu succesul fenomenului. Deci, bravo Viorel.

Acum, despre “ChişTV”. Din ce îmi dau seama nu este doar proiectul lui Mardare, este implicată si femeia cu multă imaginaţie şi forţă creatoare, Nata Albot. Cum să iasă ceva rău din asta? Şi n-a ieşit. Am văzut prima ediţie ieri, acasă, împreună cu toţi moldovenii mei, în total 4 suflete - am râs. A fost haios. Mişto, chiar de la primul episod. Desigur, cârcotaşul din mine nu are cum să nu vină cu nişte observaţii, dar o fac, nu din ranchiună, ci pentru că vreau ca acest proiect să ajungă pe sticlă. Doar asta îşi propun realizatorii lui.

Mi-a plăcut cum a fost filmat. Mi-au plăcut actorii aleşi. Este suficient să te uiţi la ei şi te prăpădeşti de râs. Feţele lor tâmpite, sorry dacă este cu supărare, sunt pline de haz. Nu mi-a plăcut subiectul ales. Sau nu. Subiectul a fost bun, dar prea s-a lungit. Atâtea discuţii, atâtea vorbe. Of. Primarul Chişinăului a fost haios, poate un pic şi arheologul ce caută mamuţi, dar doctorii Academiei de Ştiinţe, hm, viaţa lor este definită de plictiseală. Nu ai ce să le faci. Or, din ce am înţeles, producţia se vrea haioasă. Aşadar, sfatul meu, scurtaţi-o, băieţi! Mai tăiaţi din discuţiile care nu merită.

Şi, ar mai fi ceva de comentat despre acest proiect. Cum nimic nu e nou sub soare, nici “ChişTV” nu este. Abordează stilul “Borat”, are influenţe “Grăieşte Moldoveneşte” şi oleacă de “Nasha Russia”. Cu ce vine nou? Păi, asta ar trebui să ne spună realizatorii. Va dura un pic până ca emisiunea să-şi găsească propriul “eu”. De altfel, am observat un fenomen curios pentru Moldova. Proiectele made in Moldova, adică exclusiv maldav’neşti, au succes fulminant. O scurta listă: “Grăieşte Moldoveneşte”, Pavel Stratan, Pavel Turcu, Radio Noroc. Moldovenii sunt flămânzi de ei. Probabil s-au săturat de toate anglicanizmele, rusismele, “românizmele”.

Să zicem că am un blog. Poate fi şi site. Iar această pagină de pe net face mişto de toată lumea. De la Papă, la politicianul, care a fost prins în pat cu amanta. La un moment dat, decid să inventez o ştire. Mai curând să inventez o altă ştire, pentru că tot ce scriu este NEADEVĂRAT. Aşadar scriu, de pildă, că Armata Română a făcut-o lată şi în loc să trimită ajutor umanitar, constând în 20.000 de kg de mâncare şi un batalion de soldaţi, în Haiti, ţara devastată de cutremur, l-a trimis în Tahiti. Dar Haiti se află în oceanul Atlantic, iar insula Tahiti, fostă colonie franceză, este fix în partea opusă a Pământului, în oceanul Pacific.

O ştire mai mult decât interesantă. O ştirea haioasă, care permite audienţei să se hăhăiască de incompetenţa Armatei Române. Spunem din nou că, noi, românii suntem de rahat, că iarăşi ne-am făcut de râs în faţa lumii… Bla-bla-blaul care se comentează cu această ocazie de obicei. Culmea, deşi ştirea este trucată şi incredibilă, există proşti ca noaptea fără lună ce o cred adevărată. Printre aceşti nătângi şi o groază de jurnalişti troglotiţi. Fără să stea pe gânduri şi fără să mai sune la Armata Română, căci de ce să consume minutele pe ceva inutil, aşa-zişii ziarişti preiau informaţia, o trântesc într-un articol şi o publică. Aceşti pseudojurnalişti, angajaţi ai diferitor agenţii, televiziuni străine, de prin Columbia, Rusia perpetuează falsul. În mai puţin de două zile, ştirea se întoarce în România. De, trăim într-un sat global în care nimic nu mai este un secret.

Numai că, odată ajunsă în România, ştirea vine din partea unor agenţii mari, de încredere. Astea nu pot să greşească, îşi spune vreun redactor printr-un ziar avid de ceva bun de pus în primă pagină. Aşa încep să zbârnâie telefoanele Armatei Române. De voie, de nevoie, bravii noştri soldaţi trebuie să-şi apere onoarea. Aşa că publică un comunicat oficial prin care dezmint că ar fi încurcat vreodată Tahiti cu Haiti. Încurcate sunt căile unui zvon, unei bârfe, unei ştiri false. Credeţi cumva că lucrul povestit de mine mai sus este imposibil? Greşiţi. S-a întâmplat recent în România.

De altfel, la urechile mele de jurnalist, “ştirea” a ajuns în repetate rânduri. Mai întâi de la cineva, care a auzit de la altcineva, care a vizitat recent Ucraina. Acolo toţi râdeau de Armata Româna, care a încurcat borcanele. Apoi, am aflat de la altă persoană ce mi-a spus că are un link, trimis de cineva din Chişinău, cu o poveste incredibilă despre Armata Română. Dar, când am auzit că ruşii citează site-ul românesc de ştiri inventate www.times.ro m-am prins de farsă şi am râs pe săturate.

Acum, concluziile. În primul rând, nu tot ce scrie pe internet este adevărat. În al doilea rând, când auziţi de ceva incredibil, nu credeţi. Incredibil înseamnă de necrezut. Ştiu că mass-media a acreditat formula “incredibil, dar adevărat”, alterând semnificaţia cuvântului. Totuşi, aveţi un cap pe umeri, folosiţi-l. În al treilea rând, este de neânchipuit că după toată această poveste, Armata Româna “a pornit războiul” cu site-ul ce a dat, a inventat ştirea. Cel puţin, în comunicat se vorbeşte despre nerespectarea de către acest site a codului deontologic. Cum rămâne însă cu pseudojurnaliştii din afară? Cei care au preluat ştirea? Agenţiile de presă, televiziunile străine, nu vor primi o depeşă prin care li se vor cere să dezmintă informaţia? Adevărul este că, Armata Română a cam pierdut războiul informaţional, iar în joc le este propria imagine.